s1z14zb
Grigore Vieru, nascut in 1935, la Pererita, pe malul st`ng al
Prutului, fa\a-n fa\a cu Miorcanii lui Ion Pillat, a devenit de mul\i ani un simbol al incercarii de rena=tere spirituala =i na\ionala in
Basarabia postbelica. Pastr`nd propor\iile, el =i genera\ia sa repre zinta pentru aceasta provincie rom`neasca napastuita mereu de istorie ceea ce a fost, la inceputul secolului, genera\ia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are =i o prelungire
in plan poetic. Sub presiunea circumstan\elor, poezia se intoarce la un limbaj mai simplu =i i=i asuma in chip deliberat un mesianism na\ional pe care, in condi\ii normale, lirismul pur il evita. Vieru,
Leonida Lari, Nicolae Dabija =i to\i care sunt cu ei cultiva in chip deliberat temele tradi\ionale =i recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel sa ajunga la inima unor oameni \inu\i, de regula, departe de rafinamentele poeziei moderne.
Proces dificil pentru ca, dupa Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, este greu sa ie=i din timp =i sa intorci roata poeziei rom`ne=ti.
Poetul de talent afla, chiar =i in aceste condi\ii, calea spre arta autentica. Grigore Vieru a inceput sa scrie, cum marturise=te un deva, „din frica =i singuratate“. Marele lui model liric =i moral este Eminescu („Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a
Universului“), iar c`ntecul ii pare a fi „sufletul urgent al vie\ii omene=ti“. Format intr-o ambian\a straina, el se aga\a de limba materna socotind ca limba unui popor este istoria lui.
„Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul =i-a facut-o sie=i“, scrie poetul intr-un loc. Ramas orfan de tata (mort in razboi
=i ingropat in pam`nt strain) =i-a adorat mama =i a facut din ea
in poezie un simbol complex (\ara, grai, istorie tragica, vatra a fiin\ei etc.) reluat in mai toate car\ile sale. Omul care jele=te in poeme muzicale tragediile neamului sau este, in felul lui, un martir. L-am cunoscut, cu mul\i ani in urma, in casa lui Nichita

Stanescu. Un t`nar cu fa\a tragica =i plete romantice. Ochii lui sugerau o lunga insomnie a istoriei. Nichita Stanescu, cuprins de zel patriotic, dadea un spectacol de iubire =i poezie, iar Grigore
Vieru parea totalmente subjugat de ceea ce vedea =i auzea. Mai t`rziu, Nichita Stanescu avea sa spuna despre confratele sau basa rabean: „este un mare =i adevarat poet; el transfigureaza natura g`ndirii in natura naturii. Ne imprimavareaza cu o toamna“.
Poetul care imprimavareaza toamna este un spirit elegiac, lira lui este de regula inlacrimata. Sn volumul Radacina de foc (Editura
Univers, 1988), unde =i-a selectat o parte din poeme, observam ca, efectu`nd acea intoarcere in alt timp de care vorbeam mai sus, scrie despre casa de huma de pe marginea Prutului, despre satul „picurat alb pe deal“, despre amintirea bunicului Nicu\a =i
„suflarea veciei“ ce se simte in amurgul rustic... Un Iosif peste care au trecut valurile de brutalitate ale istoriei, iata ce se remarca in primele versuri, dedicate in cea mai mare parte mamei, mit fundamental, cu mai multe inveli=uri lirice. Vieru recite=te pe
Alecsandri =i Eminescu =i scrie, nu in stilul lor, dar cu simbolurile lor, voind deliberat sa continue o tradi\ie amenin\ata. La fel procedeaza =i cu poezia populara, din care reia un numar de teme
(acelea ce trimit la tiparele spiritului rom`nesc) =i le introduce
intr-un poem confesiv =i profetic. O jale de popor imbatr`nit in suferin\a, o respira\ie u=oara printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul... toate participa la o mirifica patrie imaginara inchisa intr-o imensa lacrima:
„S-au mic=orat alunii.
Cineva sus pe coasta
Spala fa\a Lunii
Cu lacrima noastra.
Ah, idee marea\a,
Smbatr`ni-vei =i tu!
Toate se schimba in via\a,
Numai izvorul nu.
Ve=nic t`nar =i bun,
Suna sub dealuri strabune.
«Buna seara», ii spun.
«Buna ziua», imi spune“.
Nu-i uitata mitica Miori\a =i nici dorin\a eminesciana de
intoarcere la „roditoarea huma“. Limba rom`na este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor se aude, izvoarele poarta o veche, cople=itoare durere nenumita, iar in mijlocul acestui peisaj de suferin\a dospita se ridica chipul mamei, icoana statorniciei
in tragedie:
„Iar buzele tale sunt, mama,
O rana tacuta, mereu,
Mereu presurata cu \arna
Morm`ntului tatalui meu.
O, buzele ce sarutara
Al tatei morm`nt
Mai mult ca pre d`nsul,
Pre tata-n
Pu\inii lui ani pre pam`nt.
Acuma c`nd nu te po\i, mama,
De sarea din =ale pleca,
Cine ridica morm`ntul
Spre gura uscata a ta?!“
Erosul este in poemele lui Vieru discret =i serafic, in prelungirea poeziei populare =i a poemelor lui Eminescu. Femeia este un rasarit de soare, printre genele ei se inal\a Luna, barbatul indragostit aspira sa fie ingropat in lumina ochilor ei... Sn aceasta imagistica tradi \ionala inecata in suavita\i se aude =i c`te un sunet mai aspru, repe de melancolizat insa =i adus, in cele din urma, in nota obi=nuita de beatitudine:
„Unde sunt frunzele hranite cu s`ngele dragostei noastre?!
Unde e s`ngele hranit cu verdele frunzelor tinere?!
+i apele unde sunt limpezi de sufletul nostru?!
+i sufletul unde e limpezit de tremurul apei?!
Unde, e pasarea trezita in zori de =oaptele dragostei noastre?!
Unde e dragostea noastra trezita in zori de al pasarii c`ntec?
O cea\a calda cu frunze aluneca printre arbori,
=i eu de ea ma lipesc, iubito, precum atunci, precum atunci — de faptura ta somnoroasa“.
Contactul cu poezia scrisa de Nichita Stanescu, Sorescu, Adrian
Paunescu =i al\i poe\i din ramura bucure=teana a genera\iei, a modificat ceva in lirismul tradi\onalist al lui Grigore Vieru. El nu-=i parase=te temele, dar i=i modifica sim\itor sistemul de imagini =i chiar modul de a percepe lucrurile din afara.
Eminescianismul este inca puternic (=i a=a va ram`ne mereu), dar peste acest strat de venera\ie lirica se ridica altul, mai modern.
Iata un mic poem, antologic, despre disperarea iubirii materne
(o varianta la obsedanta fantasma din poemele lui Grigore Vieru):
„C`nd s-a intors
La puii ei cu hrana,
Gasise cuibul gol
+i amu\it.
I-a cautat
Pan’ ii albise pana,
P`n’ c`nd in cioc
Sam`n\a a-ncol\it“ sau acest poem de dragoste, dedicat lui Nichita Stanescu, de un serafism mai rafinat:
„Mai mult, frumoaso,
Ce-a= putea sa-\i cer —
Ce-mi darui tu pu\in e?!
O, daca-s pasare,
Sub cer
Suflarea ta ma \ine!
Iar parul tau inrourat
Ca busuiocul
Sfin\e=te aerul de sus
Sn care-mi strig norocul.
Ca frunzele din cer
Cobor
Genele tale, sf`nto,
Sarut`nd pasarea in zbor
+i locul unde c`nta.
Valuri, dealuri, glasul tau
Pururi v`ntul mi-le-aduce
+i-mi presur rana cu pam`nt:
Cu-a tale urme dulce“.
Poetul crescut in vecinatatea stepei cite=te acum pe Arghezi,
Blaga =i pe al\i lirici moderni (Rilke, de pilda), fac`nd mici portrete lirice sau parafrazate in care i=i sile=te vioara inlacrimata sa prinda
=i astfel de sunete. Versurile ce urmeaza nu lasa nici un dubiu asupra modelului:
„O, e o tacere
At`t de afunda
Ca se aud Carpa\ii spre seara
Cum, aplec`ndu-se, a=tern umbra
Pe masa,
Curata =i racoroasa“ sau:
„E-at`ta tacere
Sn casa mamei,
Ca s-aude in jur murmur`nd
Pl`nsetul humei“, dar altele =i-au gasit deja ritmul propriu intr-o nota\ie ce renun\a la formele tradi\ionale de seduc\ie, ca in aceasta reflec\ie nichi tiana:
„Cama=a ta e la fel
Cu cea a soldatului.
Ah, firule de iarba!
Cum de nu bocane=ti pam`ntul cu talpa
+i tu,
Cum de n-ai =i tu general fiind la fel imbracat
Ca soldatul?
Cum de-\i pastrezi mirosul,
Frumosul tau miros de iarba?!
Cum de nu miro=i
A bocanc, bunaoara
A bocanc mar=aluind?!
— Sncotro, solda\ilor verzi,
Sub\ireilor?
Sncotro \ine\i calea
Neauzi\i, nesim\i\i?
— Spre toamna, poete,
Spre galbenul ei lini=tit,
Generale!“
Temele vechi cauta acum alt limbaj =i imagina\ia lirica afla noi puncte de reper. Nu totdeauna Grigore Vieru reu=e=te sa-=i depa =easca pragurile, dar e cert ca spiritul lui elegiac este in cautare de spa\ii lirice inedite. Mama, patria, dorul, dorul pam`ntului natal, iarba minata cu oua de privighetoare, \ipatul din tacerea ierbii, uleiul lini=tii prelins pe frunzele toamnei =i alte fantasme se int`lnesc in mici fabule lirice scrise in stilul genera\iei ’60:
„Locuiesc la marginea unei iubiri.
La mijlocul ei
Traie=te credin\a mea.
Locuiesc la marginea
Unui c`ntec.
La mijlocul lui
Traie=te speran\a mea.
Locuiesc la marginea
Unei p`ini.
La mijlocul ei —
Dragostea mea pentru voi“ cu o nota in plus de duio=ie, de bunatate in suferin\a. Vieru mi se pare, intr-adevar, un poet al bunata\ii =i, dupa o vorba a lui Noica, un poet al singurata\ii bucuroase. Chiar =i atunci c`nd poarta o sabie in m`na, sabia lui este de miresme. Ca in c`ntecul lui Tudor
Gheorghe, in drumul spre moarte omul este purtat de un car cu roate de flori =i jalea se impiedica sistematic de inefabilele lumii:
„Via\a asta-i scurta tare,
C`t ai mirosi o floare!
Via\a asta nu mult \ine,
C`t te-ai apara de-un c`ine!
Ba cu dor, ba m`nioasa,
Via\a totuna-i frumoasa.
Ba cu bune, ba cu rele,
S-a cam dus =i-mi este jele!“ sau:
„M-am amestecat cu via\a
Ca noaptea cu diminea\a.
M-am amestecat cu c`ntul
Ca morm`ntul cu pam`ntul.
M-am amestecat cu dorul
Ca s`ngele cu izvorul.
M-am amestecat cu tine
Ca ce-a=teapta cu ce vine“.
Casa natala, obiect liric sacru pentru poetul ce traie=te intr-o vatra de nestatornicie a istoriei, este tratat acum in stilul Sorescu.
Poemul are o incontestabila for\a lirica:
„Oamenii la noi
Primavara
Scot din malul Prutului
Lut pentru casa:
Si scot pe strabunii no=tri
Prefacu\i in lut.
Pe urma
Fram`nta, dureros, lutul
P`na c`nd le s`ngera picioarele.
Apoi
Femeile picteaza pe horn
Coco=i =i flori stilizate,
Barba\ii sparg podul
Sa treaca lumina electrica,
Batr`nii se incalzesc
Cu spatele la soba,
Copiii zg`rie obrazul pere\ilor
+i fac pipi pe fa\a casei.
Iar lutul
Scade tot mai mult,
+i gropile acelea pe sub pam`nt
Snainteaza tot mai mult
Catre sat.
+i vine o primavara
C`nd lumea se aude sap`nd
Chiar sub casa ta.
Atunci copiii tai
Scot din casa cea mare covorul
+i se muta la margine de sat
Unde-=i fac o
Casa noua“.
S-a modificat ceva =i in modul de a construi metafora. Poetul aduce in ea elemente mai prozaice: „bocancul spaimei cerul a spart“, „iarba imi linge pe spate sarea cama=ii“ etc. Efectul liric este favorabil. Aceasta cura de prozaicitate sile=te pe Grigore Vieru sa renun\e la ritmurile roman\ei =i sa-=i exprime intr-un mod mai direct obsesiile... Vieru a scris =i bune c`ntece pentru copii in care sensibilitatea lui pentru purita\ile lumii gase=te un c`mp rodnic. Poezia are, dupa exemplul lui Arghezi, =i un rol educativ. Iata un poem despre ariciori:
„Aricioaica-n umbra florii
S=i grije=te ariciorii,
Si spala de cu zori
Pe botic =i ochi=ori.
Doar pe spate, doar pe spate
Sa-i baiasca ea nu poate.
Ariciorii, a=adar,
Stau cu spatele murdar.
+i-s spala\i abia c`nd ploua
La o luna sau chiar doua.
Bucura\i-va, mai pici,
Ca nu sunte\i pui de-arici!“ sau altul despre puiul de melc:
„S-a stins soarele cel bun,
Eu ma culc, pove=ti imi spun,
Dar nici una nu-i frumoasa...
Greu e singurel in casa!“
Sn ultimii ani, c`nd a putut sa se exprime mai liber, Grigore
Vieru a publicat multe versuri patriotice care i-au adus reputa\ia de poet al „patimirii“ basarabene. El incearca =i genul moralistic
in ni=te izbutite „poeme din batr`ni“ din care citez: „Omul fara casa merge fara grija la razboi, dar se =i preda la fel“; „Nu se poate ca tu sa fi ajuns seara acasa la prunci, iar fericirea sa fi ramas in urma“; „Nici un grai nu este mai mare dec`t Patria, nici un grai nu este mai mic dec`t istoria Patriei“; „E bine sa inve\e un popor de la altul, nu este bine sa inve\e un popor pe altul“; „Sunt bun in masura care mi-o ingaduie raul din jur“; „Bezna are o singura culoare, lumina — o mie“, „Ura str`mba gura“; „Am murit, mai simplu nu pot fi“; „Geniul corecteaza ceea ce a gre=it harul“; „Ceea ce nu in\elegem intr-o poezie este sau cu totul real, sau cu totul ireal“; „Prea multe flori in gr`u sunt buruiene“; „Umorul, daca nu are caracter, supara la fel ca smiorcaitul liric“.
Acest poet nascut de miresmele =i durerile pam`ntului sau, a=ezat — dupa o vorba cunoscuta — in calea rauta\ilor, nu se ru=ineaza sa-=i poarte tragedia =i iubirea pe fa\a.