u2u4ur

Literatura poporana este totalitatea producerilor literare cunoscute in masa poporului, fie ca ele sunt ale lui proprii, fie ca sunt introduse pe calea scrierii si devenite poporane.
Aceasta este definitia obisnuita a literaturii poporane. Desi se pare a fi destul de precisa, totusi se vede adesea dandu-se o intindere prea mare sferei acestei notiuni si unii cuprind sub rubrica aceasta toate manifestatiunile spiritului poporan, chiar acele care nu formeaza opera de literatura cum sunt credintele, datinile s.a. In asemenea caz, termenul de "literatura poporana" se confunda cu cel de "folk-lore". Acest cuvant englezesc este nou in limba noastra. Pe cat stiu socotesc ca Hasdeu l-a intrebuintat pentru prima oara. Odata introdus, s-a raspandit foarte repede si azi oricine a putut transcrie un colind sau o doina auzita intr-un sat unde si-a petrecut vacanta se numeste "folk-lorist".
Se poate afirma, cu oarecare dovezi, ca in Tarile Romane, cu mult inainte de a fi facut cel dintai act de "folkloristica", erau cunoscute si pretuite producerile literare ale poporului. Se citeaza in mai toate partile de literatura pasagii din cronicari, care spun ca la mesele domnitorilor sau cu prilejul primirii vreunui principe strain, lautarii cantau diferite cantece in romaneste. Faptul este confirmat si de unii calatori in memoriile lor. Nimeni nu s-a gandit sa puna pe hartie asemenea cantece.
Culegerea productiilor poporane s-a inceput foarte tarziu, cam atunci cand in Franta a devenit curenta aceasta indeletnicire, caci Franta a ramas mult in urma pe acest teren, desi unii critici considera pe Montaigne ca precursor al folkloristicei moderne. E interesant sa notam ca in Anglia in secolul XVIII, se dau la lumina multe productii poporane care produc impresie in multe cercuri de cititori si ca diferiti poeti iau teme din aceste productiuni. Apoi, trecand preocuparea aceasta in Germania, vedem aci ca ea dobandeste un caracter stiintific, intaia oara prin publicatiile fratilor Grimm (prima editie a basmelor 1812-1815), dupa ce filozoful Herder pe la 1778 aratase valoarea poetica a acestor productiuni, pe care le numeste glasuri ale popoarelor. Tocmai pe la 1840 prin culegerea, azi uitata, a lui La Villemarque, publicul francez cunoaste pentru prima data comorile geniului poporan francez. Aceasta culegere nu prezinta nici o fidelitate in reproducere dar e facuta numai cu un scop de a atrage atentia si simpatia cititorilor din lumea culta.
Aceasta e epoca in care se publica pentru prima data produceri ale poporului nostru. In 1845 apare la Stuttgart colectia de basme adunate in Banat si traduse in limba germana de fratii Schott. In 1847 Anton Pann da la lumina Povestea vorbei, proverbe si anecdote, si de aceea am zis ca era "folklorist... sans le savoir". In 1852 apar in doua brosuri baladele culese de Alecsandri. Acesta nu are punctul de vedere al lui Pann, care spunea ca scrierile sale sunt "de prin lume adunate si la lume iarasi date", ci voieste sa scoata lucruri de la o lume pentru a le infatisa altei lumi.
Brosurile lui Alecsandri sunt primite cu multa bunavointa multumita atmosferei ce se crease prin articolele lui Costache Negruzzi, de la care avem o colectie de proverbe grupate intr-un mod hazliu (Scrisoarea XII) si mai ales prin articolele lui Alecu Russo. Acesta gaseste ca numai in poeziile poporane se afla "geniul romanesc", pe cand celelalte produceri sunt "o amestecatura indigesta, o suma de idei luate fara nici o sistema de la straini si fara caracter original".
Colectia lui Alecsandri s-a publicat intregita in 1866 intr-un frumos volum in chinat Doamnei Elena, care de curand intemeiase azilul "Elena Doamna". In frunte repro duce un vechi articol in care, intr-un stil poetic, arata insemnatatea poeziei po porane. Este acela care incepe cu faimoasele cuvinte "Romanul e nascut poet", care au dat nastere la atatea glume, adesea fara sare, fiindca Alecsandri se raportase la sensul generic, iar nu la intelesul individual.
Aceasta colectie a fost salutata printr-o recenziune elogioasa a lui Titu Maiorescu in tanara pe atunci revista "Convorbiri literare", in care se scot la iveala insusirile estetice ale diferitelor bucati. Mai tarziu ea a intampinat critice foarte aspre si culegatorul a fost acuzat ca a "falsificat" opera poporului. Acuzatia era gratuita fiindca Alecsandri nu putea sa aiba inaintea sa decat modelele franceze de culegeri din acel timp, care urmareau numai punctul de vedere literar. Apoi buna sa credinta nu putea fi pusa la indoiala, intrucat insusi o spusese si in titlul cartii si intr-o scrisoare in care intre buinteaza comparatia cu cei ce cauta diamantul in nisipul raurilor. Aceasta scrisoare e reprodusa de I. Craciunescu in studiul sau Le peuple roumain d'apres ses chants nationaux.
Multa vreme nici n-a fost la noi alta preocupare la culegatori si in acelasi spirit sunt facute colectiile, viu criticate, de colinde si de balade ale lui At.M. Marienescu din 1859 si 1867. Dreptul de a schimba si a inlatura unele versuri se socoteste stabilit si de alti culegatori, care nu si-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada s.a. O infatisare mai stiintifica da colectiei sale Teodorescu G.Dem., dar nici el nu merge pana acolo sa reproduca particularitatile de limba ale provinciei in care a cules fiecare bucata.
De la 1885 colectiile se inmultesc, incep a se publica si studii asupra diferitelor ramuri de productii poporane si azi inca se realizeaza zilnic progrese pe aceasta cale.
Trebuie sa citim seria de publicatiuni a Academiei: "Din viata poporului roman; culegeri si studii"; apoi "Sezatoarea", revista speciala de folclor, sub conducerea d-lui Artur Gorovei. Ca studii, afara de volumele relative la cate o ramura a literaturii poporane, despre care se pomeneste in locurile cuvenite si afara de cartea d-lui Teodor Sperantia trebuie sa citam articolele razlete si foarte variate ale lui G. Cosbuc. Intre acestea este unul foarte interesant (tiparit in fruntea colectiei de poezii poporane din Basarabia facuta de G. Madan) in care se ocupa de doua chestii fundamentale: Cum se fac si cum se raspandesc poeziile poporane.
In felul acesta literatura poporului nostru este scoasa la lumina si cercetata. Sa vedem acum si in ce chip trebuie studiata. Care va fi clasificatiunea materialului?

Cel dintai care s-a vazut silit sa faca o clasificare a fost Alecsandri. El asaza poeziile culese de el in doua grupe: balade si doine.
El insa avea un numar redus de specii. Cand speciile cunoscute se inmultesc, problema se complica si aceasta problema o cerceteaza Teodorescu G.Dem. in colectia sa. El examineaza trei clasificari posibile: dupa anotimpul in care e obiceiul a se zice poezia, dupa etatea celui care o zice, dupa genul literar caruia apartine. Din aceste trei, alege pe cea de a doua si face doua clase. a) opere ale copilariei, junetei si adolescentei (Mos Ajun, Colinde, Stea si Vicleim, Vasilca, Plugusor, Sorcova, Oratii de nunta, Rugaciuni si jocuri copilaresti, Lazarelul, Paparudele si Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cantecele de lume); b) opere ale maturitatii si batranetii (Descantece, versuri din basme, Cantece Vechi).
De acest fundamentum divisionis m-am servit eu in manualul de literatura (1894), facand trei grupe in loc de doua: opere ale copilariei, ale tineretii, ale batranetii.
Socotesc insa ca nu e fericit. De aceea, in manualul pentru seminarii (1910), am adoptat clasificarea pe genuri literare. E drept ca unele specii au caractere care le-ar putea trece cand la un gen cand la altul, dar multe sunt bine fixate. Am facut deci patru grupe: a) productii lirice (doinele, horele, colindele, bocetele); b) productii epice (plugusorul, baladele, basmele); c) productii dramatice (oratiile, steaua si vicleimul) d) productii didactice (anecdotele, proverbele, ghicitorile, descantecele).
Toate aceste clasificari pornesc de la studierea naturii diferitelor produceri poporane, iar pentru cercetarea noastra ar trebui aflata si o alta asezare dupa felul dezvoltarii in timp, o asezare cronologica.
O asemenea clasificare s-a incercat, s-a schitat de Aron Densusianu in Istoria literaturii si apoi de V. Onit, fostul profesor din Brasov.
Desigur ca poporul romanesc, nascut din urmasii colonistilor adusi de Traian si din ai dacilor supusi, a trebuit sa mosteneasca unele produceri ale spiritului poporan de la aceste popoare. Multe se vor fi pierdut in cursul timpului. Unele insa au ramas si in anumite opere literare ale poporului trebuie sa se poata gasi vechile idei, credinte, obiceiuri etc.
Astfel din epoca romana s-au transmis balade si colinde in care se desfasoara mituri ale antichitatii, cum e mitul soarelui si al lunii. Cele doua corpuri ceresti sunt personificate intr-un frate si o sora. Si la antici soarele (Apolo) era frate cu luna (Diana), ba se poate ca numele insusi al zeitei sa se fi transmis in forma Simziana (Sancta + Diana = San-Ziana).
Acest mit, care cuprinde si multe cazuri de metamorfoza, se gaseste in multe colectii. Sora soarelui se intalneste si in multe colinde.
Colindul cu plugul (sau plugusorul) pomeneste pe un Troian (care e forma sarbeasca a numelui Traian).
Doina e socotita ca un cuvant dac si deci infatiseaza elementul liric al poeziei poporane transmis de la daci. Tot din aceasta epoca sunt figurile zmeilor, care formeaza elementul caracteristic al majoritatii basmelor noastre.
Epoca slavona, adica de prin sec. VII pana la 1300 a dat elementele catorva balade in care poporul canta cu un entuziasm deosebit pe cativa eroi ca: Mihu Copilul, Toma Alimos, Roman Grue Grozovanul, Vulcan s.a. care sunt niste tipuri de haiduci. Haiducii acestia lupta contra dusmanilor din afara. Ei sunt cu totul deosebiti de haiducii pe care ii canta poporul mai ales in sec. XVIII. Acestia lupta contra dusmanilor dinauntru, a strainilor si a boierilor apasatori.
Desigur ca in punctul de vedere cronologic propus de V. Onit este o mare parte de adevar, dar chestiunea nu e destul de studiata. Ar fi trebuit o serie de monografii care sa urmareasca diferite figuri si sa stabileasca transformarile succesive ce iau in cursul timpului, caci se stie ca poeziile acestea, care se transmit oral, schimba elemente vechi cu altele noi si atribuie unor persoane ce au trait intr-o anumita epoca fapte ce s-au petrecut mai tarziu sau mai inainte.
Ca exemplu am putea cita poezia Miorita, una din cele mai vechi si mai frumoase ale literaturii noastre poporane. Pe langa variantele publicate de Alecsandri si Teodorescu si cea completa publicata in "Luceafarul" in 1905, se mai gasesc in colectia de materialuri folclorice, publicate sub directia lui Gr.G. Tocilescu, variante in care, pe langa elementele prozaice, s-au introdus nume de functiuni si de stari de lucruri cu totul moderne.
Interesanta este si legenda manastirii Argesului. Este sigur ca aceasta legenda ne-a venit din Peninsula Balcanica. O gasim la alte popoare din partea locului si la romanii macedoneni. Intr-unele poezii e vorba de un pod, in altele de o cetate, la a caror temelie s-au zidit femei, rude ale mesterilor. In balada romaneasca se povesteste cum s-a cladit manastirea Argesului. Istoriceste stim ca biserica episcopala s-a cladit in vremea lui Neagoe. Poporul atribuie cladirea ei unui Negru Voda, iar mesterul este Manole nu Manea. Al. Odobescu, intr-un studiu al sau, arata ca numele lui Manea s-a introdus in legenda in vremea secolului XVII cand in adevar a existat un mester Manea, care a facut multe reparatii si a cladit biserica de la Hurez, unde se afla si portretul lui.
Din toate aceste pricini, in starea in care se afla acum stiinta folcloristica la noi, este peste putinta a stabili cronologia literaturii poporane. De aceea suntem siliti a pastra impartirea producerilor poporane, dupa natura lor.

I. LITERATURA POPORANA ORALA

Caracterele principale ale literaturii poporane sunt urmatoarele: e anonima, se transmite din epoca in epoca, din tara in tara, fie pe cale orala, fie pe cale scrisa.
De aici se vede ca trebuie sa impartim producerile poporane in doua clase dupa modul de transmisiune: literatura orala si literatura scrisa.
Vom studia intai pe cea orala, impartind-o precum am explicat, pe genuri.

PRODUCTIUNI DE NATURA LIRICA

DOINELE

Doina este poezia lirica a poporului nostru. Subiectele ei sunt foarte variate; ele exprima aproape toata gama simtirilor omenesti. Poporul insusi are constiinta acestei varietati de subiecte si deci a insemnatatii doinei. Ideea se afla exprimata intr-o poezie, pe care o luam din colectia lui Alecsandri:

Doina, doina, cantec dulce!
Cand te-aud nu m-as mai duce.
Doina, doina, viers cu foc!
Cand rasuni, eu stau in loc.
Bate vant de primavara,
Eu cant doina pe afara,
De ma-ngan cu florile
Si privighetorile.
Vine iarna viscoloasa,
Eu cant doina-nchis in casa,
De-mi mai mangai zilele,
Zilele si noptile.
Frunza-n codru cand invie
Doina cant de voinicie;
Cade frunza jos in vale,
Eu cant doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina ma mai tin.
Doina cant, doina soptesc,
Tot cu doina vietuiesc.

Din aceste versuri se vede ca doina canta frumusetile naturii, nevoile si suferintele sateanului, voinicia sub toate formele si in toate intelesurile, apoi tainele sufletesti. Cam acestea sunt si grupele principale ce s-au stabilit de diferiti culegatori.
Versul doinelor este in genere format din 8 silabe (cu rima penultima) sau cu 7 (cu rima ultima). Este mai regulat decat in alte productiuni poetice ale poporului, desi succesiunea accentelor ritmice nu este cea pazita de poezia culta de azi.
Greselile ce le aflam in versurile acestea le gasim si in versurile poetilor din prima jumatate a secolului XIX si chiar la Vasile Alecsandri.
Originea cuvantului doina nu e sigura. Hasdeu o credea dacica si-l punea in legatura cu sanscritul dhaina (prin forma transilvaneana daina) si socotea ca insusi felul acesta de poezie trebuie sa fie mostenit de la daci. Romanii erau un popor cu totul prozaic; ei s-au facut celebri prin jurisprudenta si prin arta militara, iar poezia lor e imitata de la greci. Dacii, din contra, erau un popor poetic, pentru ca erau inruditi cu tracii si cu getii, si despre acestia sunt dovezi istorice ca aveau mari calitati poetice. Inlantuirea rationamentelor lui Hasdeu este foarte atragatoare, dar incheierile nu pot fi definitive.
Doinele nu se recita, ci se canta. Alecsandri reproduce aprecierea unui artist german. "Melodia lor e cu totul originala, cateodata salbatica si cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare si alteori foarte simple si monotone. Ele au insa expresia dulce si chiar dureroasa. Sunt pasagii misterioase, care fac sa se presimta dorinte infocate si ascunse in fundul inimii."

HORELE

Acestea alcatuiesc poezia glumeata si satirica a poporului roman. Sub numele de hora se inteleg si jocul si cantecul scurt, in cadenta jocului ce se zice de tineri. Cantecele de la hora poarta si numele de strigaturi si chiuituri. Ele constau din strofe de cate 4, 6 si 8 versuri, intrerupte de zgomotoase onomatopee sau de chiote, care atata agilitatea si exprima veselia, gluma si spiritul de satira. Trebuie sa recunoastem, insa, ca sarea acestor glume este foarte groasa. Chiar in colectia lui Alecsandri, care a facut alegere din acest punct de vedere, sunt putine care sa nu loveasca bunul gust. In colectia - putin ingrijita - facuta sub directia lui Gr.G. Tocilescu (Materialuri folcloristice) mare parte sunt triviale si obscene.
Iata, din aceasta colectie, una din cele care se pot reproduce.

Foaie verde de trifoi
Nu sunt fete ca la noi.
Da mai sunt in alte sate,
Da-s cu gurile cascate.

E pur si simplu ordinara. Putem da insa, din colectia lui Bibicescu, o strigatura, in care intepatura satirica prezinta oarecare finete:

Frunza verde, foaie lata,
Bine-i sta mandrei gatata
Tot cu haine de la satra,
Da' mai bine i-ar sadea
Daca si le-ar face ea!

Poezia e din Transilvania; de aceea avem ardelenismul gatata in loc de gatita si satra in loc de pravalie.

COLINDELE

Numele de "colinde" ar trebui sa se dea tuturor poeziilor poporane care se canta ori se recita de catre grupe mai mari sau mai mici, de tineri ori de copii, colindand pe la casele locuitorilor din sat. Poporul se serveste de acest cuvant numai pentru urarile care se canta in noaptea dinspre Craciun.
Aceste urari au subiecte foarte variate. In unele sunt amintiri istorice, in altele intalnim credinte religioase, in altele se reflecta obiceiuri gospodaresti ori vanatoresti. Ele sunt dintre cele mai vechi productii populare si tind sa dispara. De aceea ele sunt mai numeroase in colectiile vechi si foarte putine in ultima culegere, intreprinsa sub directia lui Tocilescu.
Aci versurile sunt mult mai neregulate decat in doine. Ele nu sunt legate de un ritm al jocului ca strigaturile, ci sunt mai mult recitate. Iata un pasaj dintr-un colind:

Voi patru colindatori,
Va alegeti doi
Din voi,
Doi din voi mai tinerei
Si sariti in cea gradina,
Rupeti fir
De calomfir
Si-o stebla de busuioc;
Treceti
Mergeti
La fantana...

Nu numai ca avem versuri libere, dar rima e aproape nebagata in seama.
In privinta originii numelui, se pare ca ar fi latinul calendae. Theodorescu G. Dem., care a publicat o monografie asupra colindelor, aminteste ca slavii au si ei o datina la fel cu a noastra, dar slavistii marturisesc ca obiceiul lor e botezat cu un nume latin. E adevarat, ca se poate pune alaturi de colindarea noastra sarbatoarea vestita la romani festum calendarium, care se facea la Calendele lui Ianuarie (1 ianuarie) si atunci, in noaptea precedenta, copiii mergeau din casa in casa, fluierand si batand intr-o daera, iar locuitorii le dadeau daruri. O alta dovada ca sarbatoarea Craciunului este un obicei pagan, imbracat cu haina crestineasca, este ca la Saturnale se taiau porci, cum se taie la noi de Craciun. Apropierile acestea sunt interesante; ele pot avea chiar o mare parte de adevar, dar etimologia latina a cuvantului nu e pe deplin dovedita.

BOCETELE

Acestea sunt elegiile poporului. Ele se mai numesc si "versuri la morti" si exprima durerea ce simte familia pentru cel ce se duce. Interesant este insa de notat ca bocetele nu sunt spontane, ci circula variante din sat in sat si din om in om, iar variantele nu se rostesc de cei care in adevar simt durerea de a fi pierdut o fiinta iubita, ci de femei, care au anume rolul de a jeli, de a boci.
Datina de a se canta la morti e veche. O gasim la evrei, la greci si la romani. Acestia obisnuiau sa plateasca anumite femei care sa jeleasca pe mort. E de toata probabilitatea ca de la ei s-a mostenit si la noi deprinderea. Lucrul e cu atat mai de crezut, cu cat si alte datine ale noastre la inmormantari se potrivesc cu cele romane.
Chestiunea aceasta a fost cercetata intai de T. Burada (in scrierea sa despre Datinele la inmormantare) si apoi in studiul lui S.Fl. Marian premiat de Academia Romana (Inmormantarea la romani).

PRODUCTIUNI DE NATURA EPICA

PLUGUSORUL

"Plugusorul" este numele unei poezii ocazionale. Ea se recita in dimineata zilei de 1 ianuarie. Grupuri de tineri cutreiera, colinda satul, conducand un plug tras de 2 sau 4 boi, plesnind din bice si sunand din clopote. Din cand in cand ei intra in curtea unui gospodar. Aici unul din ei "ura" sau recita povestea care formeaza poezia plugusorului. Ea se compune din strofe neegale, despartite intre ele prin exclamatii ale grupului intreg:

Plecaram intr-o sfanta joi,
Cu plugul cu doisprezece boi,
Boii dinainte
Cu coarnele poleite,
Boii din mijloc
Cu coarnele de foc,
Boii de la roate
Cu coadele belciugate...
Trosniti, mai!... si corul:
Hai! Hai!

Versurile sunt neregulate: au diferite masuri, diferite ritmuri. Variantele nu sunt prea numeroase: in toate se gasesc insirate ocupatiile agricultorului, de la aratul tarinei pana la macinatul graului.
In varianta publicata de Alecsandri, aflam ca pe morar il chema Troian, iar pe morarita Dochiana.

BALADELE

Aceste productiuni poporane indeplinesc cerintele genului epic. Ele sunt poeme epice mai scurte sau mai intinse, care cuprind desfasurarea unui fapt. Poporul le numeste cantece batranesti. Noi le numim balade, pentru ca asa li s-a zis de Alecsandri, care a publicat cel dintai asemenea lucrari, dar unele din ele au intindere destul de mare, incat ar putea sa fie numite chiar poeme epice. Cateva din ele, care povestesc originea poetica sau legendara a unei localitati, a unei flori etc., sunt legende.
Desi numarul lor trece de 50 in prima colectie a lui Alecsandri, acesta n-a simtit nevoia sa le clasifice. Teodorescu G.Dem. insa a facut patru grupe: solare si superstitioase, istorice, haiducesti si domestice. Clasificarea lui a fost adoptata mai de toti culegatorii ulteriori.
Ce sunt baladele solare si cele superstitioase? Teodorescu numeste astfel cantecele care au de subiect legendele, mostenite chiar din vremea romana, despre soare si luna, precum si pe cele care poetizeaza diferite credinte superstitioase. Astfel este balada Soarele si luna, care se gaseste in colectia lui Alecsandri sub acelasi titlu. Se spune ca pamantul era luminat odata numai de soare, ca soarele, fecior tanar, voia sa se insoare, dar nu gasea alta fata potrivita pentru sine decat pe sora sa, Ileana, ca aceasta nu se invoia si pentru a scapa, se prefacea in mreana si apoi Dumnezeu o arunca pe cer si o facea luna. De atunci:

De atunci se trase
Si de-atunci ramase
Ca ei se gonesc
Si nu se-ntalnesc;

Luna cand luceste,
Soarele sfinteste;
Soare cand rasare
Luna intra-n mare.

Aceeasi tema a incercarii de casatorie intre frate si sora este dezvoltata si in balada Iovan Iorgovan (asemuitoare intrucatva cu cea intitulata Erculean din colectia Alecsandri).
Tema metamorfozelor, care se gaseste si in aceste doua poeme, formeaza fondul multor balade: astfel sunt Trei lebede (in colectia Teodorescu), unde un fecior de imparat se duce la vanatoare si gaseste trei lebede albe, care erau trei fete de imparat, schimbate in pasari; Cucul si turturica (in colectia Alecsandri) sau Mierla si Sturzul (in colectia Teodorescu), in care o pasare iubeste pe cealalta si nu e iubita. Iubita, ca sa scape, se preface in diferite animale sau obiecte si aceeasi transformare o sufera si iubitul cuc (sau sturz), schimbandu-se in ceva apropiat. Astfel mierla:

Peste cap se da
In balta cadea
Si mi se facea
Trestica
Pitica
Cu foaie inverzita
La varf inflorita.

Atunci sturzul:

Peste cap se da
De mi se facea
Mica pasarica
Usoara si mica,
De stat pe trestica.
Ca sa scape, mierla:

Se facea de-o balta
Cu papura-nalta
Cu papura groasa,
Nalta si stufoasa.

Dar sturzul:

Peste cap se da
Si mi se facea
Salcie pletoasa,
Ce pe mal crestea
Pletele-si lasa
Apa c-ajungea
Doar d-o saruta.

Zadarnic, caci mierla:

Floare se facea
Pe campuri crestea.

Si sturzul:

Roua ca-mi cadea
Doar d-o saruta.

In felul acesta urmeaza metamorfozele: mierla turta, sturzul vatrai; mierla vie, sturzul pandar, mierla panza, sturzul chirigiu, mierla fantana, sturzul ciutura.

Chestiunea transformarilor a fost studiata de Hasdeu, care a pus in legatura baladele noastre cu balade similare din literatura poporana franceza, provensala, retoromana s.a. si a urmarit izvorul acesta pana la literatura persana (Cuvente den batrani, vol. II).

A doua grupa o formeaza, in mod natural, baladele cu subiecte istorice. Si la noi s-au petrecut evenimente de acelea care au zguduit adanc societatea si care, la alte natiuni, au dat nastere acelor marete epopei poporane, fala literaturilor lor; dar nu avem nici vreo epopee, nici macar nu avem cantece, destul de numeroase asupra unui personaj, ca sa se poata lega, macar in mod artificial, si sa se poata forma o epopee. Avem in cantecele noastre amintiri din epoca romana? Nu se pot dovedi. Urmele aflate de At.M. Marienescu in baladele culese de el, ca "fetisoare sabinioase", sunt socotite ca lipsite de seriozitate, cum e considerata si interpretarea expresiei Ler din colinde, care a fost explicata de unii fara temei, ca infatisand pe Aurelius-Aurelianus. Mai serioasa poate fi pomenirea lui Traian intr-o varianta a plugusorului.
In baladele cate s-au publicat pana acum, numele istoric cel mai vechi este al lui Negru Voda, care ia locul lui Neagoe in legenda manastirii Argesului. Pentru aceasta povestire se cunosc trei variante principale: una publicata de Alecsandri, alta de Teodorescu G. Dem., a treia de C. Mateescu.
Dintre domnitori gasim pe Mihnea Voda (in Dobrisanu, col. Teodorescu), pe Radu Serban (balada cu acelasi nume, col. Teodorescu), pe Matei Basarab (idem), pe Ion Voda cel Cumplit (Iancu Mare, col. Teodorescu), Lapusneanu (Bogdan, col. Alecsandri) Stefan cel Mare (Movila lui Burcel, col. Alecsandri), Brancoveanu s.a.
Mai dese sunt numele de boieri in balade: Calomfiresti, Buzesti, Balaceni s.a. In privinta aceasta Gr. Tocilescu publica un mic studiu, cercetand cum s-a oglindit in fantezia populara lupta lui Balaceanu in contra domnitorului Brancoveanu. Se stie ca Aga Balaceanu, ginerele lui Serban Cantacuzino si partizan al unei uniri cu austriecii, a venit chiar in Bucuresti cu armata austriaca in anul 1689. Poporul vorbeste de:

Doi domni, cu doua osti:
O oaste mi-este nemteasca,
O oaste mi-este turceasca.

Ostile se iau la lupta. Brancoveanu vede pe ai sai slabind si indeamna pe oamenii sai sa ucida pe Balaceanu. La apelul sau raspunde numai un capitan, Costin, fin al lui Balaceanu. Domnitorul ii fagaduieste:

Ca sa-i dea el domnia
Domnia si mosia.

Costin s-a dus in tabara nasului sau si, cu inselaciune, l-a ucis:

Frumos capul i-l taia
In sulita i-l sprijinea
Si pe cal incaleca
La Brancoveanu mergea.

Cand se intoarce insa cu trofeul sau, domnitorul nu numai ca nu-i da nimic, dar porunceste de-i taie si lui capul:

Chip gealatului facea
Si-i dete capu-alaturea.

Tocilescu noteaza ca si prezenta unui Costin in oastea lui Brancoveanu si taierea capului lui Balaceanu sunt fapte atestate de cronicari.
E pacat ca forma in care se infatiseaza toate variantele cate s-au publicat despre Balaceanu este in vadita decadenta; nu numai ca imaginile sunt palide sau banale, nu numai ca versurile sunt rau construite, dar intalnim expresii obscene.
Baladele haiducesti sunt cele mai numeroase. Haiducii sunt eroii cei mai apropiati de popor. Ei nu sunt hoti sau talhari, in intelesul de azi, ci sunt infatisati ca niste luptatori pentru drepturile poporului. Poezia poporana ii arata ca niste oameni puternici si generosi si admira in ei hotararea de care poporul se simtea incapabil in acele vremuri cand tirania ii plecase la pamant si cand multimea de nenorociri il facea sa creada ca e ursit sa sufere vesnic. Vom observa ca miraculosul nu figureaza in aceste balade, dar supraomenescul caracterizeaza mai pe toti eroii acestia; ei sunt oameni, insa cu insusiri de uriasi. Astfel Mihu se intalneste cu o ceata de unguri si dupa ce invinge in lupta dreapta pe capetenia lor, cere tovarasilor acestuia sa-i ridice saua si armele, dar nici unul nu poate, intocmai ca in episodul cu arcul lui Ulise din Odiseea. Stanislav este si mai minunat. Prins de turci pe cand dormea, e legat cu franghii, ba i se atarna si o piatra de moara de gat si astfel este pravalit in Dunare. El doarme cat doarme si apoi se desteapta si izbuteste sa se ridice la suprafata cu piatra cu tot si astfel sa fie va zut de cineva de pe tarm si ajutat sa iasa.
Baladele haiducesti se pot deosebi in doua grupe: unele, cele mai vechi, arata pe haiduci luptandu-se impotriva strainilor, mai ales impotriva turcilor, altele, cele mai noi, ii arata luptandu-se impotriva bogatilor.
Cuprinsul acestor balade nu prezinta o varietate mare.
Cateva infatiseaza lupte ale haiducilor contra ciobanilor, cum sunt baladele Dolca si Salga din col. Alecsandri, Fulga din col. Teodorescu s.a.
Uneori se lupta haiducii intre ei. Asa se intampla cu Toma Alimos,

Haiduc din tara de jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Si viteaz cum n-a mai stat.

Pe cand sedea sa se odihneasca, vine un alt haiduc, Manea:

Manea slutul
Si uratul,
Manea grosul
Si-artagosul
Venea, mare, ca vantul,
Ca vantul si ca gandul,
Cu parul lasat in vant,
Cu maciuca de pamant.

Manea, prin inselaciune, se apropie de Toma, ii taie pantecele si fuge. Toma isi aduna matele, isi strange mijlocul cu braul si alearga calare dupa el, il ajunge si-i taie capul.
In povestea aceasta nu se vede bine cauza urii dintre cei doi antagonisti. In alta insa, Vidra, care figureaza in multe colectii, se vede ca haiducii

Stoian soimanul, popa vechi,
Cu potcapul pe urechi si

Paunasul codrilor,
Voinicul voinicilor se lupta pentru o femeie, pentru Vidra. Lupta lor este intocmai ca in basme:

Ei de brae s-apucara
Si la lupta se luara,
Zi de vara pana-n seara.
Cand in loc mi se-nvartea,
Cand in vale s-aducea,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slabea
Braul lui se descingea.
Stoian popa s-aprindea
Si facea el ce facea
Pe Paun ca-l aducea
Si-n pamant ca mi-l izbea
Ca pamantul despica,
Pana-n brau ca mi-l baga,
Baltagu-apoi ridica,
Capul lui Paun zbura.

Luptele haiducilor contra strainilor sunt incercari de a scapa din inchisoare ori expeditii de razbunare. Cei mai vestiti haiduci sunt Badiul, Golea, Bacul, Agus, Valcan, Stanislav. E curios numele acesta strain intre celelalte, dar colectiile ne dau multe variante relative la acest erou. Cele mai frumoase sunt in colectia Teodorescu. In toate se vede ca a facut incursiuni prin orasele turcesti de peste Dunare si cum o ceata de turci vine sa-l caute, pun mana pe el prin tradarea unei slugi, un grec, si-l arunca in Dunare; el scapa si se duce inot la Dristor (Silistra). Aci, intra prin pravalii ca sa cum pere un palos, dar nu gaseste nici unul bun, pentru ca pe toate le frangea:

La genunche le punea,
In genunche le-ndoia,
Palose ca se frangea.

Dupa multa cautare, descopera la un ovrei un vechi palos al sau pe care i-l furasera turcii. Suparat, taie pe ovrei, apoi porneste prin oras sa caute pe turci. E plina de plasticitate naratiunea acestei expeditii:

Palosu in mana lua,
Pe ulita c-apuca,
In cafenele intra.

Iar turcii:

Care pe sub pat intra,
Cafele ca rasturna,
Ciubuce ca-si arunca,
Mesii-n urma ca-si lasa
Chiselele ca-si pierdea,
Iar Stanislav ii cata.
De sub pat ca mi-i scotea
Si cu palos ii taia,
Nici unul nu ramanea.

Este interesant de relevat ca tipurile de haiduci care se lupta cu boierii si cu functionarii administrativi sunt cantati in poeme mai putin reusite. Despre Jianu si Tunsu publica Alecsandri doua bucati, insa acestea sunt mai mult poezii lirice decat epice, pe de o parte printr-o intindere restransa, pe de alta prin lipsa elementului narativ. Alte nume ce se intalnesc mai des sunt: Ghita Catanuta, Bolboceanu, Gheorghelas Balan, Busuioc... Fondul baladelor il formeaza mai putin faptele haiducesti propriu-zise, care sunt amintite sau laudate in termeni generali:

Bate ciocoii la scara,
Cerand bani de cheltuiala
Si haine de primeneala, cat mai ales luptele cu potera, care prezinta pentru imaginatia poporului momentele cele mai interesante, intrucat aici se vede iscusinta cea mai mare si vitejia fara seaman a haiducului.
Cea mai izbutita balada, cel putin in unele variante (publicate de Teodorescu), este a lui Corbea. Hot vestit, el a fost prins de voda Stefanita si pus la inchisoare unde sade ani de zile:

Sade-n apa
Pana-n sapa
Si-n noroi
Pana-n turloi.
Cu lacate pe la usa,
Cu maini dalbe in catuse,
Iar la gat pecetluit
Cu cinci litere de argint,
Cum n-am vazut de cand sunt.

B. Delavrancea a studiat intr-o conferinta a sa acest mic giuvaer, in care se pot intalni cele mai frumoase exemple de imagini poetice. Vom releva cateva din ele.
Cand mama celui inchis se apropie de fereastra temnitei, il intreaba:

- Corbeo, maica, aici esti?
Corbeo, maica, mai traiesti?
Corbea dac-o auzea,
Glasul ca-i intelegea
Si din gura-i raspundea:
- Maica, maiculita mea,
Maica, parca tot sunt viu...

Si apoi descrie suferintele din inchisoare:

Aicea cand am intrat
Ce-am vazut cand m-am uitat?
Bajbaiau serpoaicele
Si erau ca acele,
Broastele ca nucile,
Naparci ca undrelele.
Acum sunt serpoaicele,
Maica, sunt ca grinzile,
Broastele ca plostile
Si naparci ca butile.
Pe toate ca le-am rabdat
Si pe toate le-as rabda
De n-ar fi una mai rea:
C-o dracoaica
De serpoaica,
Bat-o Maica Precista,
S-a incuibat in barba mea.
Ea maica, ca mi-a ouat,
Ouale si le-a lasat
In fundul salvarului,
Fundul pozunarului,
In sanul meu c-a clocit
Si puii si-a colacit.
In sanul meu ca si-i creste
Si de coaste ma ciupeste.

Ca sa scape din inchisoare, Corbea imagineaza o cursa pentru domn, pe care-l stia mare iubitor de cai. Trimite pe mama sa sa aduca un cal de-ai sai si sa-l plimbe pe dinaintea palatului domnesc. Domnitorul il vede si vrea sa-l cumpere, dar baba spune ca-l da numai in schimbul liberarii lui Corbea. Domnitorul se consulta cu divanul si fagaduieste, cu gandul sa nu se tina de vorba. Ia calul, dar cine sa-l incalece? Nici un ostas nu poate si de aceea domnitorul da porunca sa-l aduca pe Corbea:

Corbea in curte cand intra,
Cocoane se spaimanta,
Boierii cruce-si facea
De urat ce mi-l vedea;
Barba-i bate genunchiul,
Chica-i bate calcaiul,
Barba si mustatile
Ii acopar mainile:
Genele, sprancenele
I-nfasoara bratele.

Corbea obtine de la domn sa i se dezlege mana stanga, sa i se rada barba, sa i se potriveasca chica, sa fie imbracat in haine frumoase. Ca masura de prevedere, se inchid portile si se strajuiesc zidurile, dar Corbea se repede cu calul sau, sare peste zid si fuge.

In colectia lui Teodorescu se gaseste o categorie speciala: a baladelor domestice. Prin acestea el intelege acele care "poetizeaza institutiunile, modul de a trai si fazele vietii". In ele gasim, "alaturi cu veselia nuntilor, adevarate tragedii sangeroase, produse de pasiuni puternice". El publica 24 bucati de acest fel, care sunt mai putin interesante decat cele din grupele celelalte. Se poate cita in mod deosebit Chira. Aici e vorba de o fata din Braila, pe care o rapeste un arap si pe care o scapa fratii ei inotand in Dunare pana ajung vasul cu care plecase rapitorul. Are si Alecsandri o bucata cu acelasi titlu, dar deznodamantul e deosebit: aici vedem ca fratii ei o ucid, cu toate protestarile ei, crezand-o ca a fugit de bunavoie cu arapul.
In lectiile tinute la "Cursurile de vara din Valeni" (Valeni 1910), d-l Iorga studiaza baladele, cautand a fixa cateva cicluri. D-sa se ocupa de cele care se raporteaza la diferiti domni, stabilind ca nici una nu aminteste vreun domnitor anterior secolului XVI; apoi, in treacat, apreciaza pe cele haiducesti din care cele mai interesante se opresc la epoca lui Tudor Vladimirescu.

BASMELE

Basmele (basm sau basn, din paleoslavic...) sau povestile sunt naratiuni ale unor intamplari inchipuite, niste epopei in proza, in care miraculosul are intrebuintare excesiva si care ne infatiseaza o lume de superstitii strans legate cu viata sufleteasca a taranului. In ele vedem in toate amanuntele mitologia poporului nostru.
Eroul principal al basmului este omul. Actiunile lui insa sunt provocate, ajutate sau impiedicate de fiinte supranaturale, unele bune, altele rele. Deznodamantul basmului este, in general, favorabil celui bun, care, desi sufera la inceput, dar tot izbuteste a-si arata pana la urma dreptatea. Curiozitatea, neincrederea in vorbele cuiva, dorinta de a izbandi mai cu inlesnire, cautarea unei fiinte iubite, incercarea de a distruge pe un vrajmas, invidia: cam acestea pricinuiesc acele peripetii complicate ale basmelor.
In marele numar al basmelor romanesti s-ar putea deosebi cateva categorii sau cicluri, care la randul lor sunt susceptibile de diviziuni, cuprinzand, se intelege, fiece diviziune o serie mai mult sau mai putin intinsa de variante.
O asemenea impartire a incercat Lazar Saineanu, in scrierea sa premiata la concursul publicat de Academia Romana in 1894. E o lucrare constiincioasa, bazata pe un bogat material, atat romanesc cat si strain.
Autorul a deosebit trei mari sectiuni: basme pur fantastice, basme eticofantastice si basme religioase.
Basmele pur fantastice sunt acelea in care elementul fundamental este metamorfoza sau descinderea in infern si ridicarea in aer sau dorinta de ispravi a unor indivizi extraordinari. Aici vedem fiinte supraumane (un sfant, o zana) luand forme pamantesti, de obicei de animale (porc, sarpe, broasca), spre a vietui cu o fiinta iubita de pe pamant. (Ex. Sarpele mosului din colectia Stancescu). Vedem fiinte omenesti transformate in plante in urma unui blestem. (Ex. Fata din Dafin din col. I. Fundescu). Vedem eroi care sufera o serie de transformari, ca sa scape de persecutia unui dusman sau a unui zmeu. (Ex. Patru cel frumos din Sezatoarea). Descinderile in infern, idee pe care o intalnim si la cei vechi, in Odiseea, in Eneida, in ispravile lui Alexandru cel Mare, se fac de obicei, ca si ridicarea in regiuni aeriene, pentru cautarea unei fiinte iubite (ex. Cei trei feciori ai babei din Sezatoarea). Tot in gruparea descinderilor si ascensiunilor intra si asa-numitele deceuri. Deceul este un basm care cuprinde o suma de intrebari curioase si raspunsurile potrivite (Ex. Vizor, craiul serpilor, din colectia Pop Reteganul). Ispravile eroice se indeplinesc in genere de voinici, care poarta numele de "Feti-Frumosi", uneori si de femei razboinice. Ispravile acestea sunt felurite: sau se cauta o apa miraculoasa care sa redea viata sau se cauta o fecioara cu parul de aur, ce se numeste de regula "Ileana Cosanzeana" (Ex.: Harap-Alb din Creanga).

Basmele etico-fantastice cuprind, pe langa partea minunata, pe langa ispravile eroice, ce se afla si in celelalte basme, un invatamant etic. Aci vedem doi frati care se iubesc unul pe altul si se sacrifica unul pentru altul (Ex. Omul de piatra din col. Ispirescu) sau dimpotriva, trei frati, doi dusmani celui mai mic, in care se personifica vitejia, istetia, dragostea, sinceritatea (Ex.: Pasarea maiastra din col. Ispirescu).
Un invatamant teribil se da omului prin acele povestiri: ni se infatiseaza animale recunoscatoare fata de oameni ingrati (Ex.: Ros -Imparat si Alb-Imparat din col. N.D. Popescu).
In alte povestiri ni se infatiseaza crima incestului sau persecutarea copiilor de catre muma vitrega (Ex.: Fata mosului si fata babei din col. Ispirescu).

Basmele religioase ne infatiseaza pe Dumnezeu sau pe sfinti ori pe Diavol cu spiritele infernale, traind printre oameni. Tema generala este facerea de bine de catre fiintele divine bune si persecutia de catre cele rele: inca pe cand puterea celor dintai ni se prezinta ca nemarginita, a celorlalte e pusa greu la incercare si mai totdeauna virtutea diavoleasca este invinsa de istetimea omului (Ex. Azima mergatoare din col. Pop Reteganul).

Originea basmelor, ca si a miturilor antice, a fost foarte mult discutata in cursul timpului si s-au format teorii diverse pentru explicarea ei. Basmele au fost considerate de unii ca creatiuni artificiale ale poetilor, de altii ca exprimarea unor inalte adevaruri sub forma alegorica.
Teoria veche a simbolismului miturilor a fost combatuta de Ottfried Müller, care le considera ca productii spontane ale imaginatiei copilaresti a oamenilor. Fratii Grimm au socotit basmele ca niste ecouri ale miturilor indo-europene si mai tarziu Max Müller si apoi Adalbert Kuhn au limitat si mai mult teoria fratilor Grimm, cel dintai sustinand ca in toate miturile se simboleaza actiunile principiului luminos, deci soarele joaca rolul de capetenie, celalalt sustinand ca miturile personifica fenomenele atmosferice, deci furtuna si ploaia au rolul principal. Benfey crede ca basmele sunt productii exclusive ale spiritului indian, de unde s-au raspandit in lumea intreaga. B.P. Hasdeu a formulat o noua teorie, dupa care originea elementului supranatural din basme se gaseste in vis; realitatea visului este transmisa de basm in realitatea vegherii.

PRODUCTII DE NATURA DRAMATICA ORATIILE DE NUNTA

Citind cineva intr-o colectie oarecare o poezie din grupul oratiilor, cu greu ar putea gasi motivul pentru care ea s-ar aseza intre productiile de natura dramatica. Trebuie sa cunoastem cadrul in care se desfasoara aceste "oratii" pentru a afla caracterul dramatic al unora din ele. Zic "al unora", fiindca o parte dintr-insele sunt poezii curat lirice sau glumete.
Casatoria este pentru taranul nostru o imprejurare foarte insemnata din viata si pe care el o indeplineste cu o suma de formalitati mostenite de la stramosi.
Iarna, cand un tanar vrea sa se insoare, trimite sau merge el cu un "petitor" sau "staroste". Acest fapt variaza in detalii dupa localitate, dar se petrece in genere cu solemnitate mare, fiind parintii fetei pregatiti de mai inainte despre venirea petitori lor. Dupa ce s-a hotarat nunta in principiu, parintii fetei merg in satul tanarului, ca sa cerceteze despre starea si purtarea lui, si apoi se hotaraste o zi pentru "logodna" sau "incredintare".
In acea zi, tanarul, insotit de rude si prieteni, pleaca la casa fetei si acolo unul din prietenii lui, numit "colacer", sau "conacar", recita o "oratie", care consta dintr-o alegorie despre un imparat care a plecat la vanatoare si a ratacit pana in locurile acele.
Dupa ce au intrat in casa, se cerceteaza zestrea si apoi un popa sau un batran face incredintarea, schimband inelele tinerilor. Urmeaza apoi masa si joc.
De atunci tanarul devine "mire" sau "ginere" si fata "mireasa".
Inca de vineri sau sambata inaintea nuntii se aleg doi tineri "chematori", care merg din casa in casa si poftesc la nunta pe sateni, rostind cate o "oratie" si inchinand cu vin din plosca pe care o poarta cu dansii.
In ziua nuntii porneste mirele cu toate rudele si cu prietenii din sat, ca sa mearga la casa socrilor mici si sa aduca mireasa. Cortegiul se opreste la o distanta oarecare si pornesc numai "vorniceii". Acestia gasesc lume multa stransa in casa socrilor si le ies inainte unul sau doi vornicei din partea miresei. Dupa ziua buna si dupa un schimb de glume, unul din vorniceii mirelui recita cuvenita oratie. Vorbeste ca un trimis al unui "tanar imparat", care a plecat la vanatoare si a dat peste "o urma de fiara" si cautand-o a gasit la casa aceea o floare

Care-nfloreste,
Dar nu rodeste

si ei au venit pentru ca sa ia floarea. Urmeaza un dialog intre vornicei si e apoi chemat intregul cortegiu si primit cu mare solemnitate.
Dialogurile acestea si luptele simulate care se dau intre reprezentantii mirelui si ai miresei, alergarile cu caii peste camp, iata slabul element dramatic, care ne indreptateste a clasa in acest gen oratiile de nunta.
Obiceiurile difera de la un tinut la altul.
In unele localitati se face masa si joc si inainte de a porni la biserica, in altele nu.
Mergerea la biserica o intalnim insa in toate partile, pentru ca taranul pe aceasta pune baza casatoriei, iar formele de la primarie le socoteste ca un lucru fara interes, pe care il face de nevoie.
Dupa intoarcerea de la biserica se aseaza "la masa cu dar", adica la care toti mesenii trebuie sa aduca ceva bani spre a ajuta la punerea temeliei unei noi casnicii.

STEAUA

Cu totii am vazut in serile de la Craciun pana la Boboteaza, trecand seara pe strada grupe de copii cu steaua si invitand lumea sa-i cheme:

Cine primeste steaua frumoasa
Si luminoasa
Cu colturi multe si marunte
De la nasterea lui Hristos daruite?

Intrand in casa, ei intoneaza diferite cantece.

Elementele principale din care se compun cantecele de stea sunt trei: 1) Cantece despre persoane si evenimente biblice, de exemplu: Versul lui Adam, Trei crai de la rasarit; 2) Psalmi versificati; 3) Cantece numite eshatologice, despre moarte, iad, rai etc. Acestea din urma sunt mai noi si introducerea lor intre cantecele de stea se explica prin legatura stabilita de religii intre pacatul originar al lui Adam si intre Hristos, care vine in lume ca s-o mantuiasca si sa-i asigure un trai bun dupa moarte.
Anton Pann a publicat in numeroase editii colectii de cantece de acestea, pe de o parte versificand cantecele auzite de el, pe de alta copiind si modificand versuri din manuscrise anterioare si insotindu-le cu note muzicale.
Cantecele de stea se gasesc la toate popoarele crestine, atat la cele romanice cat si la cele germanice, precum si la slavi si la greci. Ale noastre se aseamana mai mult cu cele slave. Ele fac astazi parte din literatura poporana nescrisa, dar, dupa cercetarile facute, mai ales de M. Gaster, rezulta ca au mai mult origine literara decat poporana, au fost, adica, introduse prin scris.
Cantecele de stea infatiseaza un element dramatic mai precis decat oratiile; ele se canta in cor. Si corul, nascut in teatrul grec, dispare la romani, pentru a reaparea iarasi in Evul mediu in serviciul religios crestin, cu care se leaga de aproape literatura poetica si muzicala a Stelei.

VICLEIMUL

Cu acesta ne aflam pe deplin in genul dramatic, caci sub numele de Vicleim (Betleem) se intelege o reprezentatie dramatica in toata forma, in care se infatiseaza scena din istoria nasterii lui Hristos si a crestinismului, cum si din sirul persecutiilor indurate de primii crestini. Acest nume se da si totalitatii actorilor care joaca si care merg pe strada cantand.
In Moldova si Transilvania numele de "Vicleim" e inlocuit prin "Irozi".
Vicleimul are o parte religioasa si una profana.
Partea religioasa este o actiune in care intra ca persoane principale: Irod imparatul, un ofiter si cei trei crai de la rasarit. In unele variante e si un prunc, in altele un cioban si un arap.
Mersul actiunii e urmatorul: Irod primeste de la ofiteri vesti din imparatie. I se raporteaza ca s-au prins trei oameni straini, care se aduc inaintea lui si la intrebarile facute, raspund ca sunt trei crai: Gaspar, Melhior si Baltazar, care au plecat, calauziti de o stea, sa caute pe imparat. Dupa aceea Irod le spune cunoscutele versuri despre taierea celor 14 000 de prunci:

Toti prunci, maruntei copii
De doi ani si mai in jos
Impreuna cu Hristos.

Dupa o mica sfada imparatul porunceste sa-i duca la inchisoare, dar, speriat de blestemele lor, le da drumul si ei pleaca sa se inchine lui Hristos.
Aici se fineste actul I.
In actul II se aduce un copil, care profetizeaza imparatului tot ce are sa se intample lui Hristos: botez, rastignire, inviere, inaltare.
Reprezentatia se sfarseste cu marturisirea lui Irod ca nu are nici o putere fata de Hristos.

Partea profana este jocul papusilor. Intr-o cutie mare pe care o poarta doi baieti, este infatisata gradina palatului lui Irod. Mos Ionica, ingrijitorul curtii, si Paiata stau tot timpul in scena si pe acolo defileaza diferite tipuri, care dau nastere la o serie de scene in care se satirizeaza deosebite intamplari sau obiceiuri din localitatea de unde e culeasa varianta. Asa vedem o batalie intre un iaurgiu si un bragagiu, priveliste ce se intalneste des prin Bucuresti, vedem o satira la adresa vietii orasenesti din timpul trecerii rusilor; vedem satira contra tiganilor hoti, contra evreilor fricosi, contra popilor si dascalilor care nu-si indeplinesc bine datoria, contra groparului beat, contra femeilor ce se sulimenesc etc.
Neaparat, satira nu e niciodata fina. Acele glume nerafinate, dar lipsite si de ob sce nitate, sunt caracteristice spiritului poporan, nu numai la romani, dar la toate po poarele, pentru ca aproape identica cu a noastra este originea teatrului poporan la celelalte natiuni.

Sa vedem deci originea.
De timpuriu a inceput sa se serbeze in biserica din Galia si Egipt, nasterea Mantuitorului, care serbare s-a adoptat de catre intreaga biserica occidentala si orientala. Dupa aceea s-au introdus si ceremonii alegorice.
Se stie ca religiile pagane ale grecilor si romanilor aveau in ele un foarte insemnat element dramatic. Crestinismul il ataca cu cea mai mare violenta si Sf. Parinti spun ca jocurile si reprezentatiile cuprind idolatria si superstitia. Cand deveni crestinismul religie de stat, toate ideile sale fura puse in aplicare si deci teatrul fu uitat si dispretuit.
Nu trecu insa multa vreme si chiar preotii simtira cat de necesare sunt formele externe pompoase pentru raspandirea credintei si se vazura nevoiti sa recurga la mijloacele daramate ale paganismului. Un ritual bogat, vesminte impodobite, cruci, icoane, obiecte de arta, procesiuni cu diferite prilejuri se introdusera cu incetul in cultul crestin.
De aci nu fu decat un pas pana la reprezentarea in biserica a nasterii Domnului. Se punea iesle si veneau cei trei crai cu daruri. Din vorbele acestora se nascu dialogul cu cantece, regele Irod in aceste reprezentari.

La noi cantecele acestea au venit pe doua cai: 1) prin Bizant, adica prin originale slavone prelucrate dupa bizantine, reprezentand traditia orientala si care au trecut din literatura scrisa in cea nescrisa; 2) prin sasi, adica sasii din Transilvania au introdus la ei o data cu protestantismul si "Irozii" dupa texte germane din sec. XVI, prelucrate dupa texte latine mai vechi si reprezentand traditia occidentala, apoi prin secolul trecut de la sasi le-am luat si noi. Inainte nu existau si dovada e faptul ca in lucrarea lui Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflam nimic relativ la aceste productii.
La partea religioasa s-a alipit - intr-un timp ce nu putem determina - si partea profana a papusilor. Probabil ca aceasta a avut o existenta separata, pentru ca Sulzer nu vorbeste despre Irozi, dar pomeneste jocul papusilor.

PRODUCTII DE NATURA DIDACTICA ANECDOTELE SI SATIRELE

Poporul are numai vorba snoava, ca sa numeasca si anecdota si satira, daca e in proza. Satirelor in versuri le zice glume. In unele parti se intrebuinteaza vorba povesti in loc de snoave.
In poporul nostru circula putine anecdote istorice; cele mai multe sunt satirice. Ele cuprind povestirea scurta a unui fapt, cu o incheiere in care scanteiaza gluma sau intepatura (la pointe). Ispirescu le-a dat in proza, cautand sa se apropie cat mai mult de forma in care se zic. Anton Pann le-a pus in legatura cu proverbele si le-a versificat, publicandu-le sub titlul de Povestea vorbei. Tot in versuri le-a scris d-l T. Sperantia, dar d-sa le-a dat o dezvoltare mai mare decat au in gura poporului si a introdus sau episoade secundare sau descriptii amanuntite. De aceea trebuie sa socotim colectiile d-sale ca lucrari personale, deosebite de spiritul poporului, mai ales ca in volumele din urma sunt introduse si subiecte de prin carti si ziare. Din punctul de vedere al unei fidelitati relative de reproducere se pot lua colectiile publicate de Dumitru Stancescu si de S.Fl. Marian.
Cu privire la fond se pot forma doua grupe: satira la adresa popoarelor conlocuitoare sau vecine; satira sociala.

Dintre toti strainii cu care poporul nostru a fost in contact in decursul vremurilor, desigur ca tiganii ocupa locul de capetenie in producerile spiritului satiric poporan. Poporul roman in snoavele si glumele sale in versuri, considera pe tigan ca este istet din fire, dar ca vrea sa se arate prost pentru a se folosi de aceasta situatie. Fiind sarac si traind sau ca rob sau ca ratacitor, hranindu-se din ce putea aduna, jucand ursul sau indeplinind alte indeletniciri putin insemnate, tiganul are putine trebuinte. Haine, obiecte uzuale, lucruri de mancare mai bune nu se gasesc la tigani, ba chiar nu le cunosc si satira poporana spune ca nu stiu ce e bostanul despre care un roman zice ca e un ou de cal, nu stiu ce e pestele si de aceea, la Blagovestenie, ei mananca broaste, pe care le numesc

Caracaticioare
Cu patru picioare.

Tiganul - din satirele poporane - e hot, desi adesea se lauda cu cinstea; e lenes; e fricos, insa ii place sa-si laude curajul. Viata de nesiguranta si de saracie, pe care a dus-o, il face sa traiasca cu iluzii si visuri.
Asemenea idei se reflecta in anecdotele si snoavele despre tigani. Mai este insa una foarte curioasa: ca tiganii si-au mancat biserica. Ei si-au cladit-o astfel:

Se gandira, se sfatuira,
Sa faca d-o sfanta manastire.
S-o faca din lemn? Putrezeste.
S-o faca din fier? Rugineste.
S-o faca de otel? Plesneste.
S-o faca din zid? Mucezeste.
S-o faca de cas! Cand o bate vantul
Are sa curga untul.

La un Paste insa, s-au suparat pe popa si dupa ce l-au batut si-au mancat biserica. Satira este rezumata si intr-un proverb ce se zice adesea: "Si-a mancat credinta, ca tiganul biserica". De unde sa vina povestea aceasta? Au crezut unii ca e originala; ca, adica, observand poporul ca tiganii nu au biserica lor, nici preotul lor, au voit sa-si explice faptul si au dat raspuns ca si-au mancat-o. D-l M. Gaster socoteste ca s-a introdus pe calea scrierii si a trecut in literatura orala. Originea ei ar fi legenda despre un trib arab, care si-a facut un idol dintr-o coca de curmale si de lapte si l-a mancat.
Dupa anecdotele si satirele privitoare la tigani, cele mai numeroase sunt cele despre evrei. Punctele de plecare ale acestor povestiri sunt trei: deosebirea fundamentala intre religia evreului si a romanului; spiritul comercial si de economie, care au contrastat cu nepasarea romanului; frica.
Asupra acestei parti a satirei poporane d-l Schwartzfeld a scris o brosura (Evreii in literatura populara romana) in care rezuma si explica din punct de vedere evreiesc diferitele povestiri relative la evrei. Acolo gasim si satira care pune in legatura pe evreu cu Diavolul.

Iese dracul din taciuni
Cu jidanul de perciuni
Iese dracul din curechi
Cu jidanul de urechi.

In al treilea rand vin sarbii si bulgarii. In genere poporul confunda aceste doua neamuri si le satirizeaza in acelasi mod. De obicei sarbul sau bulgarul se considera ca tipul prostiei. Ei pornesc sa ia Tarigradul cu prazul, ei vor sa scoata luna din put etc.
Satirele cu privire la unguri si sasi se gasesc la romanii de peste munti. Ungurul e prost, e fricos si foarte fudul. Sasul este un tip analog cu al sarbului din poezia poporana de dincoace.
Despre nemti sunt foarte putine anecdote. Trasatura caracteristica este betia; de acolo si expresia metaforica despre cel ce se imbata: "A luat luleaua neamtului".
Grecii se intalnesc in unele balade ca tipuri de intriganti si tradatori ai stapanului (Stanislav Viteazul din col. Teodorescu), dar in colectiile publicate pana acum se afla putine anecdote relative la ei.
Satira sociala este foarte bogata. Trebuie sa notam insa ca pentru a o cunoaste nu ne putem margini numai la anecdote si la glume in versuri, trebuie sa cuprindem si multe strigaturi, care au in vedere defecte si vicii de-ale diferitelor categorii si grupuri sociale.
Vom gasi multe satire la adresa femeilor lenese, a celor necinstite, a celor iubitoare de petreceri. Iata un exemplu din cele mai reusite:

La mandruta jucausa
E gunoiul dupa usa.
La mandruta-n joc barbata
Curtea nu e maturata;
La mandruta-n joc voinica
Spala oala, tu, pisica!

Taranul rade si de femeile ce se sulimenesc si de cele cicalitoare; dar despre babe are un numar foarte mare de anecdote.
Barbatii lenesi, brutali cu sotiile lor, betivii sunt si ei obiectul satirei poporane. Din anecdotele privitoare la betie au scos Anton Pan si d-l Sperantia un material foarte bogat.
Dintre satirele ce s-ar putea numi profesionale, mai numeroase sunt cele relative la preoti. Poporul nostru tine foarte mult la religie, dar de vreme ce "cele sfinte nu se spurca", indata ce a vazut un pacat cat de mic la popa, il exagereaza si-l impodobeste in toate chipurile, cum ii dicteaza fecunda lui imaginatie.
Zgarcitii, ambitiosii, laudarosii gasesc si ei, in literatura poporului, satire care il privesc.

PROVERBELE

Proverbele sunt productiile poporane cele mai intrebuintate si care intra foarte des in vorbirea si scrierea orasanului stiutor de carte.
Definitia proverbului nu e usor de dat. Se zice de obicei ca e o sentinta scurta, care a devenit populara, trecand in uzul comun si in care se vede intelepciunea unui popor. Asa fiind el e sinonim cu adagiul, apoftegma, aforismul, preceptul, maxima.
Cea mai veche colectie de proverbe este cea cuprinsa in Vechiul Testament si atribuita lui Solomon. Aceasta si alte colectii de acelasi fel au fost cunoscute in vechea noastra literatura: parte din ele au intrat si in popor, dar el le-a numit cu numele grecesc de parimii sau cu cel slavon de pilde. Cuvantul din urma insemna si alegorie, ca si expresia "Hristos vorbea in pilde". Pentru ceea ce se intelege in literatura prin "proverbe", poporul intrebuinteaza mai ales vorba "zicatoare". Zic "mai ales" fiindca se aude cateodata si vorba "pilda" si alte expresii mai complicate.
In ce priveste pe scriitori, d-l I. Zanne (in prefata primului volum al colectiei sale de proverbe) insira peste zece numiri deosebite. Din acea insirare se vede ca primul autor care a intrebuintat cuvantul proverb este Dimitrie Tichindeal, fabulist banatean, ca unul care a fost in contact cu cultura latina.
Proverbele sunt o parte foarte pretioasa a literaturii poporane, pe de o parte, pentru ca vedem in ele ideile stratului poporan, pe de alta pentru ca se pastreaza nemodificate ca forma si ne dau exemple vechi de limba.
Dupa constructia sintactica, se deosebesc proverbe propriu-zise si locutiuni proverbiale. Proverbele propriu-zise sunt fraze sau propozitii intregi:

Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Obrazul subtire cu mare cheltuiala se tine.

Locutiunile sunt franturi de propozitii compuse dintr-un verb care se schimba dupa numarul si persoana ceruta de convorbire. In colectii ele se scriu cu verbul la infinitiv.

A fi lup batran.
A avea urechi de lup.
A sta drept, ca funia in traista.

Dupa stil, iarasi avem de o parte pildele si de alta maximele.
Maximele sunt proverbele care formuleaza un adevar sau o constatare de fapt, ca si maximele din literatura culta si uneori sunt chiar introduse din aceasta in popor.

Cu cine te aduni, te asemeni.
Fa bine sa-ti auzi rau.

Pildele sunt adevarate numai in sens figurat si acestea sunt cele mai numeroase din proverbele poporului nostru.

Lemnul stramb focul il indreapta.
Mai bine azi un ou decat la Pasti un bou.

In privinta ideilor cuprinse intr-insele, avem o mare varietate. Ca sa se conduca cineva in acest haos al miilor de proverbe, se cere o clasificare sigura. Lucrul e greu, totusi el a fost incercat de primul culegator de proverbe, care si-a tiparit culegerea. E vorba de Anton Pann de la care avem Povestea vorbei, 1847. El le asaza dupa ideea generala la care se raporta: despre mancare, despre bautura, despre minciuna, despre lauda etc. D-l Zanne gaseste ca clasificarea aceasta are neajunsul de a sili pe culegator sa repete de mai multe ori acelasi proverb si incearca o alta mult mai complicata si cu oarecare insusiri stiintifice, desi nu pe deplin reusita.
D-sa le imparte in cinci mari categorii: natura fizica (meteorologie, animale, plante), omul, viata fizica a omului, viata sociala, viata intelectuala si morala. La acestea se adauga proverbele istorice si cele relative la credinte si obiceiuri.
In aceeasi publicatie se da la lumina si prima culegere de proverbe, facuta de Iordache Golescu in 1845 si pastrata in manuscris.
Unele prove