q8f13fh
Face parte din ciclul celor cinci scrisori publicate de Eminescu in1881,primele patru,ultima aparand fragmentar si integral postum.
Tema centrala a scrisorilor este conditia geniului, raporturile sale cu timpul si cu societatea in care traieste, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile.
Raporturile omului de geniu cu societatea, diferentele dintre omul superior si omul obisnuit au fost preluate de Eminescu dintr-un studiual lui Schopenhauer si dezvoltate intr-o maniera proprie, bazata si pe alte lect6uri din filozofia indiana si chiar din intelepciunea poporului romanesc.Daca in “Scrisoarea III” geniul era intruchipat de omul politic, in “Scrisoarea II” omul de geniu este artistul, poetul, in “Scrisoarea I”,geniul este intruchipat de savant, in ipostaza batranului dascal.
Scrisorile, ca si alte poeme eminesciene (“Epigonii”), sunt construite pe baza unei antiteze romantice, in general partea a doua reprezinta o satira la adresa societatii contemporane poetului, incapabile sa se ridice la inaltimea preocuparilor, aspiratiilor geniului prezentat in prima parte, motiv pentru care initial scrisorile s-au numit satire , Maiorescu dandu-le numele de scrisori.
COMPOZITIA POEZIEI:
Este alcatuita din 156 versuri dispuse in 5 tablouri sau secvente, ultimul tablou reprezentand o reluare a primei secvente, poezia capatand astfel o structura sferica,armonioasa.Prima secventa reprezinta un tablou nocturn,dominat de luna ca astru tutelar („Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie „), martora la tot ceea ce se intampla pe pamant,privirii ei dezvaluindu-i-se imaginea spatiului terestru de la cele mai indepartate locuri(„Mii pustiuri scanteiaza sub lunima ta fecioara”) pana la imaginea caselor obisnuite, prin fereastra carora patrunde, observand diferitele ipostaze ale conditiei umane („Si in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti”). Alaturi de motivul lunii,in aceasta secventa apare si motivul timpului, bivalent, vazut atat in durata sa universala („Din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”), dar si particulara sau individuala, masurabila cu ajutorul ceasornicului(„Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare”).Oprindu-se asupra identitatii diferite a oamenilor,luna mediteaza asupra conditiei si preocuparilor noastre(rege,sarac,negustor), ajungand la concluzia trista a identitatii tuturor in fata mortii,indiferent de destinul harazit,idee preluata de Eminescu de la Schopenhauer(„Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii”).Atentia este dirijata in continuare asupra batranului dascal,caruia poetul ii realizeaza un mportret bazat pe principiul aparentelor inselatoare ,intrucat desi este „uscativ”, „garbovit si de nimic”,adunandu-si la piept halatul „vechi”, batranul savant si-a dedicat intreaga viata studierii tainelor universului(„Universul fara margini e in degetul lui mic”)printr-o comparatie ampla( 2 versuri:”Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar,/Asa el sprijinaclumea si vecia intr-un umar.”)sunt evidentiate eforturile depuse de savant pt. Atingerea absolutului in cunoastere .Din perspectiva batranului dascal Eminescu infatiseaza in urmatorul tablou o cosmogonie(teorie despre nasterea, evolutia si posibilul sfarsit al spatiului cosmic), in aceasta secventa valorificand informatii din diverse domenii ale cunoasterii(filozofie, astronomie, fizica, religie,literatura universala). In cadrul acestui tablou deosebim3 secvente corespunzand nasterii,evolutiei si sfarsitul spatiului cosmic.Tabloul cosmogonic incepe cu prezentarea haosului initial ,de dinaintea genezei,imaginat de Eminescu prin alaturarea fantastica a absentelor(„ La inceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta”),situatie realizata stilistic prin alaturarea unor secvente antitetice(fiinta/nefiinta ; nu s-ascundea/era ascuns etc).Haosul inviziunea lui Eminescu este definit printr-o serie de sintagme (prapastie,genune,noian intins de ape)care ne plaseaza mai degraba in nedefint,in invizibil(„era un intuneric ca o mare fara raza”),lipsit de viata si vointa , fara constiinta de sine(n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa”) dominata de nemiscare absoluta(„ si in sine impacata stapanea eterna pace”).In realizarea acestui tablou Eminescu valorifica informatii din opera lui Kant, Schopenhauer, din mituri grecesti si crestine,dar mai ales din vechile scrieri indiene, in special din Rig-Veda(„ Nu era fiinta,nu era nici nefiinta atunci. Nu era nici spatiul,nici dincolo cerul.Care era miezul?Unde se afla?Sub poza cui?Ce era apa adanca,apa fara fund?Nici moartea,nici nemoartea nu exista in acest timp, nici un semn sa deosebeasca noaptea de zi (...)La obarsie intuneric, aparea intunericul.Tot ce se zarea nu era decat unda nedeslusita”).Punerea in miscare a energiilor care au dat nastere spatiului cosmic este infatisata de poet prin miscarea initiala a unui punct creator care tulbura pacea eterna a inceratului devenind „ stapanul fara margini peste marginile lumii” si generand galaxiile, sistemele solare, soarele, pamantul si lumea „ de atunci negura eternase desface in fasii(...) dor nemarginit”.
In secventa urmatoare poetul introduce un pasaj satiric, prin care , in opozitie cu macrocosmosul, lumea oamenilor este infatisata la dimensiuni „ microscopice”, oamenii sunt considerati „muste de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul”, exponenti ai vointei oarbe de a trai, egocentrici, considerandu-se minunati,uitand poate ca sunt supusi pieririi, ca „ lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata/ Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata”.Acest motiv al zadarniciei vietii,al vietii ca vis „caci e vis al nefiintii universul cel himeric...”, preluat de Eminescu de la Schopenhauer, l-a preocupat indeaproape pe poet si il regasim si in alte poeme eminesciene : „Memento mori” ; „ Imparat si proletar” ; „Rugaciunea unui dac”.
Batranul dascal nu mediteaza numai asupra inceputurilor universului, forta sa de gandire avand capacitatea sa faca si previziuni asupra stingerii universului.Aceasta este imaginata prin moarte termica a sistemului solar : „soarele, ce azi e mandru, el vede trist si ros/ Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,”, urmata de un colaps gravitational de prabusire a tuturor planetelor datorita lipsei fortei gravitationale, de intunecarea orizonturilor cosmice „ catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit”, de moartea insesi a timpului „timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie” si reinstaurarea haosului primordial „... eterna pace”
Intregul tablou cosmogonic are o functie polemica, prin el Eminescu realizand o scara valorica intre omul superior avand asemenea preocupari si omul comun,exponent al mediocritatii nivelatoare ca reprezentant al unei societati egoiste, marginite, multumite de sine asa cum este infatisata in tabloul urmator care este o satira. Ideea de la care porneste Eminescu este aceea a destinului social al batranului dascal condamnat sa traiasca printre semenii sai, care neputand sa inteleaga resorturile operei sale ii vor crea un portret pe masura sa arate ca n-a fost „vreun lucru mare”.
Poetul isi imagineaza funerariile savantului la care sole3mnitatea ceremonialui de inmormantare, departe de a elogia calitatile celui disparut incearca sa-i diminueze importanta, scotand in evidenta slabiciunile, defectele omului din spatele creatorului prin exercitii de oratorie indelung studiate.
In ultima secventa a poeziei se revine la cadrul initial, dominat de prezenta lunii a carei privire strabate „miscatoarea marilor singuratate”, codrii si pustiuriledi finalu rotund al poeziei readuce si luciditatea sceptica a poetului care mediteaza la soarta omului ce nu poate iesi din determinarile sale cosmice: „Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii”.Prin aceasta cuprindere a fiintei umane si a rostului ei in spectacolul cosmic Eminescu da noi dimensiuni temei geniului preluate de la Schopenhauer, infatisand relatia omului cu spatiul cosmic in 3 ipostaze: una cosmica, una satirica si una elegiatica.
Multitudinea temelor si a motivelor din text sunt sustinute artisti pe parcursul poeziei de o gama variata a imaginilor artistice si a figurilor de stil cu o forta deosebita de plasticizare si vizualizare a ideilor Eminescu apeleaza in primul rand la metafora: „lunga timpului carare” ; „geniul mortii” ; „noapte nefiintii” ; „umbra sortii” etc. Impresioneaza de-asemenea nr. Mare al epitetelor ornate, unele aflate in inversiune, altele capatand si valoare metaforica sau personificatoare: „gene ostenite” ; „voluptoasa ei vapaie” ;
„lumina fecioara” ; „miscatoarea ei singuratate”. Comparatiile, desi in nr. Mai mic decat metaforele si epitetele, sunt si ele de o expresivitate deosebita, remarcandu-se comparatia ampla din portretul batranului dascal: „ Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar,/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.” si comparatia din finalul tabloului cosmogonic, care pune in valoare intuitia imaginativa a poetului: „ Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit”. De asemenea Eminescu obtine efecte poetice deosebite exploatand resursele limbii romane, creand unele cuvinte cu ajutorul prefixului negativ „ne” : „fiinta/ nefiinta” ; „vazut/ nevazut”;folosind mai multe cuvinte derivate de la acelasi cuvant de baza : „impacata” , „pace” sau acelasi verb la diferite moduri si diateze: „s-ascundea” ; „era ascuns” sau „de vazut” , „sa vaza”.
Ca in majoritatea poemelor romantice eminesciene si aici este prezenta viziunea antitetica asupra lumii si prin structura poeziei,Eminescu opunand preocuparile geniului din primele tablouri ale poeziei superficialitatii si meschinariei contemporanilor din tabloul satiric, dar si la nivelul sintaxei si al vocabularului.Referitor la constructia frazelor si a propozitiilor observam multe raporturi de coordonare adversativa(iar,dar,insa): „Iar in lumea asta mare...” , iar la nivelul vocabularului exista foarte multe perechi de antonime : „genii/nechiobi” , „ trecutul/ viitorul”. In ceea ce priveste vocabularul acesta se caracterizeaza prin simultaneitatea in plan stilistic a expresiei populare si chiar regionale si arhaice „or sa vie”, „sara” si a expresiei intelectualizate, in special in tabloul cosmogonic, concretizata in folosirea neologismelor: „eterna”, „haos”, „infinit”, „microscopice”, „colonii”, „ironie”, „a se succede”, aceasta imbinare oferind limbajului naturalete si prospetime.
Analizand particularitatile limbajului din „Scrisoarea I” Tudor Vianu aprecia ca : „Nimeni inaintea lui Eminescu nu dispusese de posibilitatile limbii romane cu o libertate suverana la fel cu aceea atinsa de el prin utilizarea tuturor functiilor limbii, a intregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii si derivarii ei. Limba romana devine un instrument absolut docil in mana lui magistrala si poetul o folosestew pentru a exprima ganduri si viziuni cum nu se mai luminasera niciodata intr-o minte romaneasca”.
Versificatia poeziei este si ea deosebita, versurile lungi cu masura de 15-16 silabe si ritmul trohaic cu o tonalitate mai scazuta sau mai accentuata, adecvata tablourilor poeziei, fiind pre3sarata cu rime rare pe care Eminescu le obtine din plasarea la final de vers a unor cuvinte cu cratima: „iata-l/ tatal” ; „recunoasca-l/ dascal”.