Este o meditatie asupra vietii , asupra poeziei si asupra menirii poetului . e4h13hi
Compozitional este o glosa , adica o poezie cu forma fixa , in care fiecare vers din prima strofa este interpretat in cate o strofa separata care se incheie cu versul comentat , iar in ultima strofa este reluarea primei strofe cu versurile asezate in ordine inversa . Este un lirism pur , poezie lipsita de elemente narative . Este un model liric de contemplatie estetica „fara personaje , fara podoabe stilistice” .
Titlul nu vizeaza doar explicarea formei poeziei , ci si sensul de limba , de explicatie , de concluzie la intrebarea „unde vei gasi cuvantul ce exprima adevarul ?” .
Poezia demonstreaza , la modul liric cel mai inalt , desavarsit , urmarile deceptiilor si disperarilor care l-au incercat pe poet , acceptant concluzia schopenhaueriana a necesitatii indiferentei si renuntarii (dupa Schopenhauer „raul din lume este ireductibil”) , punand in lumina o viziune pesimista asupra lumii . Eminescu da tonul unei amare resemnari , dupa ce-si scruteaza raporturile dintre sine si lumea in care traieste .
Intreaga poezie este construita pe motivul asemanarii vietii cu teatrul si discuta in general conceptul de ataraxie (concept din filosofia antica greaca , preluat de Eminescu de la Schopenhauer , care inseamna negarea vointei de a trai , izolarea spiritului -; „Ci eu in lumea mea simt nemuritor si rece” , concentrarea in sine , eliberarea de mrejele magiei) .
Tema ar putea fi un cod etic al omului superior care trebuie sa renunte , pe baza autocunoasterii si a obisnuintei experientei filosofice , la zbuciumul absurd al vietii oamenilor . „Glossa” face elogiul intelepciunii si impune : cunoasterea de sine (conform ideii socratice „Cunoaste-te pe tine insuti”) , izolarea inteleptului , pentru a intelege „ce e rau si ce e bine” (idee budista , care implica motivul „lumii ca teatru”) sau , cu alte cuvinte , detasarea de tumultul lumii , constiinta zadarniciei existentei omenesti (provenind din filosofia Eclesiastului : „Ce-a fost o sa mai fie , ce-o sa fie fie a mai fost . Nimic nou sub soare”) , efemeritatea izbavirii celor nechemati (puterea lor nu poate dainui pentru ca tot „ce e val ca valul trece”) , rezistenta in fata tentatiilor deoarece lumea e plina de capcane si de ispite , de care inteleptul care se remarca prin atitudine contemplativa , daca vrea sa atinga perfectiunea , trebuie sa se fereasca .
Aparuta in editia Maiorescu din 1883 , „Glosa” transmite -; prin versuri cu relief aforistic si rezonanta de litanie (de rostire grava , oraculara) -; sarcasmul necrutator si atesta virtuozitatea prozodica a marelui poet .
Ceea ce impresioneaza este felul natural de a exprima enunturi cu caracter general , de observatie filosofica , morala sau cu caracter poetic , un ghid de conduita , transpus intr-un poem de optzeci de versuri dispuse in zece octave , cu masura de opt silabe , cu rima incrucisata , feminina cu ritm combinat , in care predomina picioarele metrice trohaice si peonice III („Vreme /trece/vreme/vine” sau „Viitorul /si trecutul”) .
Prin „Glossa” Eminescu a dat masura geniului sau . Poemul contine o magie a cuvantului si o magie a numarului opt : opt strofe ale argumentarii precedate de o strofa tema (octava) , reluata in final cu versurile in ordine inversa . Masura rafinat-populara numara opt silabe si fiecare strofa este o octava. Numarul opt semnifica „balanta universala a lucrurilor , armonia in analogia contrariilor” , este „numarul justitiei” , „al plenitudinii” , in timp ce numarul zece (prezent prin numarul total al octavelor) al strofelor este fachiric , caci „se compune din Unitatea care inseamna Fiinta” si din zero care exprima Nefiinta :”el cuprinde pe Dumnezeu si creatiunea , spiritul (etern , n.n.) si materia (efemera , n.n.)” (Ion Barbu) .
„Glossa” este expresia gnomica a unei „amaraciuni” superioare , a spiritului suficient siesi , dar mai ales este masura clasicismului poetului care atinge cel mai inalt rafinament poetic . Cugetarea filosofica se vadeste in tonul sententios al versurilor continand adevaruri verficate , deci incontestabile , in consecventa gandului si a conceptului , in echilibrul dobandit prin respectul fata de asemenea adevaruri (pe care versificatia il potenteaza) . Prima octava este strofa-tema . In ea sentimnetele , aforismele sunt grupate in versuri doua cate doua , in patru distihuri , dar conntinand substanta filosofica si la dimensiunile cate unui vers luat separat : „Vreme trece , vreme vine” sau „Ce e val ca valul trece” .
Tendinta de obiectivitate (sau de detasare de propria suferinta) a poetului , prin folosirea pronumelui „Tu” impersonal , nedefinit („Tu te intreaba si socoate” , „Tu ramai la toate rece”) implica o generalizare a concluziilor etice si cognitive si mentine treaza luciditatea omului in fata strambului mecanism al lumii . Ideea ca nici o iluzie n-are sens („Amagit atat de-adese/Nu spera si nu ai teama”) , deoarece eterrnitatea individului nu exista , este enuntata lapidar : „Ce e val ca valul trece” . Comparatia plasticizeaza universalitatea trecerii , a curgerii , a efemerului si derizoriului , in raport cu eternitatea .
Cercetarea manuscriselor eminesciene releva faptul ca poetul a pornit de la ideea vanitatii lumii , epigraful primei variante fiind „Sa dispretuiesti lumea , sa te dispretuiesti pe tine insuti , sa dispretuiesti faptul ca esti dispretuit” . Dupa aceasta maxima stoica , urmeaza versuri cu tonalitate pesimista , dintre care poetul a pastrat doar „Vreme trece , vreme vine” .
Toate verbele din strofa I marcheaza un prezent etern , abstract si indiferent , „rece” , spre a sustine stilul aforistic „trece” , „vine” , „te intreaba” , „socoate” , „nu spera” , „nu ai teama” etc.
Versul „Vreme trece , vreme vine” incadreaza poezia -; o deschide si o inchide -; realizand o perfecta simetrie , un cerc din care geniul priveste impasibil noianul de vreme , conditia sa fiind eternitatea .
Din cele opt octave , in care se comenteaza cate un vers din strofa-tema , aflam ca singurul lucru folositor in viata este cunoasterea de sine (care in poem e sugerata prin versul „Regasindu-te pe tine”) , ca restul este anost din punctul de vedere al cunoasterii pentru ca „Multe trec pe dinainte / In auz ne suna multe / Cine tine toate minte / Si ar sta sa le asculte ?” . Interogatia retorica , urmata de puncte de suspensie , incita la meditatie , la reflexii filosofice pe tema moralei care vizeaza raporturile individului cu societatea .
Atunci cand e vorba de adevaruri comnunicate aforistic („Vreme trece , vreme vine” , „Toate-s vechi si noua toate”) , „Glossa” este scrisa la persoana a III -; a , iar cand e vorba de regulile si sfaturile privitoare la etica de contemplativa integrare a lumii si vietii , derivata din aceste adevaruri , apare persoana a II -; a . Ambele forme de pronume au valoare neutra , intrucat ideile poemului (lumea ca teatru , lumea ca structura statica , ataraxia stoica , prezentul etern , viziunea satirica) exprima adevaruri general-valabile pentru intregul univers al vietii .
Se desprind din „Glossa” importante idei filosofice precum curgerea inexorabila si ireversibila a timpului : „Vreme trece , vreme vine” -; sugestia de miscare este realizata prin repetarea substantivului „vreme” cat si prin antonimia „trece/vine” -; au ideea ca viata trebuie dominata prin ratiune („Recea cumpana-a gandirii”) ori , daca viata e teatru , ea trebuie privita ca atare , reprezentand pentru omul patruns de adevarurile universal-valabile un prilej de autocunoastere si de disociere a binelui de rau : „Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din alor arta / Ce e rau si ce e bine” .
Motivul „lumea ca teatru ( larg raspandit in filosofia antica hindusa , dar abordat si de filosofi germani) apare in strofa a IV -; a („Privitor ca la teatru / Tu in lume sa te-nchipui / Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i (…) Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e bine”) si va reveni su diferite forme si in strofa a VI -; a („Alte masti , aceeasi piesa / Alte guri aceeasi gama”) si a VIII -;a („Ca sa schimbe-actorii-n scena / Te momeste in varteje”) , de fiecare data ca argument hotarator pentru norma etica a neamestecului in „vartejul” tentatiilor vietii : „Tu pe-alaturi te strecoara / Nu baga nici chiar de seama / Din cararea ta afara” . Codul moral , in formulari populare , sporeste uimitor ; poetul este acum retoric si avantat romantic : „De te-ating te feri in laturi / De hulesc sa taci din gura” indemnand la detasare si contemplare indiferenta , „rece” : „Zica toti ce vor sa zica / Treaca-n lume cine-o trece / Ca sa nu-ndragesti nimic / Tu ramai la toate rece” .
Se recunoaste aiciconceptia indiana a reincarnarii , preluata de Eminescu din filosofia lui Schopenhauer : lumea este o scena pe care apar actorii (oamenii) care isi spun rolul (traiesc) si apoi dispar in spatele cortinei (mor) , pentru a reaparea intr-un alt rol (intr-o alta existenta) .
Spectacolul uman (prezentat si in „Scrisoarea I” si in discursul Demiurgului din „Luceafarul”) este ridicol : fiecare om fiind reprezentarea vremelnica si neinsemnata a Vointei universale , curgerea continua din viata in moarte si din moarte in viata , banalitatea oamenilor -; mereu egala cu ea insasi -; motiveaza dispretul pentru destinul uman .
Pentru a ilustra motivul „lumea ca teatru” multe cuvinte polarizeaza intr-un camp semantic semnificativ : „masca , masti , piesa , chip , vesel , trist , a ghici , chipul , a suna , privitor , teatru , lumea” . Expresiile si locutiunile , ca si constructii perifrastice populare au fost prelucrate si puse sa serveasca meditatia , cugetarea filosofica din poem : „a ramane rece , a se aseza deoparte , a se regasi pe sine , a petrece in sine” -; toate cu sensul de a se interioriza , a contempla superior -; „a nu baga de seama , a feri in laturi , a fi cu stea in frunte”.
Unele cuvinte populare -; armonizate perfect contextului filosofic -; ar putea sugera sursa ideilor filosofice din poem : „a socoate , a cata , a se pleca” ca si alte cuvinte cu nuanta arhaica -; „noua” (pentru pluralul „noi”) sau forma popular arhaica „se feri” ( pentru conjunctiv prezent persoana a II -; a singular) -; toate potenteaza idei de origine populara , innobilate cu gandire stiintifica .
Ca sa ramana ipostaza a statornicului in curgator , geniul trebuie sa ramana surd la amagitoarea chemare in „vartej” si sa se implice in obiectivarea prin cunoastere de sine
Problema timpului are model schopenhauerian : trectul greu de reconstituit si viitorul greu de prevazut se identifica cu prezentul etern (ca in poezia „Cu maine zilele-ti adaugi” : „Cu maine zilele -;ti adaugi / Cu ieri viata ta o scazi / Si ai cu toate astea-n fata / De-a pururi ziua cea de azi”) . Ideea prezentului etern se realizeaza prin imaginile : „Cumpana gandirii” -; care-si inclina axul spre clipa suspendata intre trecut si viitor („Nici incline a ei limba / Recea cumpana-a gandirii / Inspre clipa ce se schimba / Pentru Masca fericirii / Ce din moartea ei se naste /Si o chlipa tine poate ; / Pentru cine o cunoaste / Toate-s vechi si noua toate” -; si prin imagine foii de hartie :”Viitorul si trecutul /Sunt a filei doua fete / Vede-n capat inceputul / Cine stie sa le-nvete / Tot ce-a fost ori o sa fie / In prezent le-avem pe toate „ . Se pare ca numai „prezentul este forma adevarata a vietii” , „in ziua de azi vedem lumea cum a fost si cum va fi” .
Ironia caustica din „Ai nostrii tineri” sau limbajul de pamflet din partea a doua a „Scrisorii III” revine in „Glossa” , dar cu alte nuante : „Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte /Te-or intrece nataraii / De ai fi cu stea in frunte” . Satira se contureaza din exprimarea ironiac „De ai fi cu stea in frunte” dar si din invectivele , etichetarile peiorative : „miseii si nataraii” , care si-au pierdut nota subiectiva intrucat contextul in care apar este unul al unei atitudini echilibrate , pe care ti-o da linistea contemplativa a marilor adevaruri imuabile (permanente , neschimbate) .
Imaginea lumii conceputa ca o imensa scena de tetru , unde fiecare om isi joaca rolul lui de comedie , drama sau tragedie (dupa cum i-a fost predestinat) , ca si sugerarea ritmicitatii desartelor iluzii de care oamenii se lasa tarati in marginirea lor constituie un exemplu extraordinar de simplitate si adancime in expresie . Epitetele sun putine la numar („zgomote desarte , recea cumpana-a gandirii , lumea-i vesela si trista , masca fericirii , lucii mreje”) .
Prin reluarea in final dar in ordine inversa a versurilor din prima strofa , poetul potenteaza resentimente si dezgust , izvorate din banalitatea existentiala si inchide , ca intr-o rama , o clipa efemera ce se poate defini prin nefericirea data oamenilor ca trama a fiintei si vietii .
Ideile „Glossei” sunt comunicate retoric intr-o forma impecabila , continutul este gnomic , marcat prin formule si expresii senentioase de larga circulatie , care esentializeaza o experienta de viata si o filosofie ce pare ineluctabila .
Conceptele filosofiei clasice devin motive poetice . Astfel „panta rhei” sugerat prin „ce e val ca valul trece” este dezvoltat in sens moralizator , pe baza unei analogii intre miscarea naturii , ritmurile universale si miscarea umana cu ritmurile sociale . Acestea alcatuiesc un vartej , o continua momeala („Cu un cantec de sirena / Lumea-ntinde lucii mreje / Ca sa schimbe-actorii-n scena / Te momeste in varteje” . Scopul „momelilor” este de a impiedica eliberarea spiritului . „Fortuna labilis” este sugerat de „ Nici incline a ei limba …Si o clipa tine poate” care se interfereaza cu motivul „lumea ca joc , ca teatru” sau cu nimesis-ul de factura baroca : „Lumea-ntinde lucii mreje” . Conceptul de autonomie a esteticului e prezent in „Tu ramai la toate rece” (ca in finalul „Luceafarului”) . Prin „Daca stii a lor masura” , cititorul este indemnat sa opteze pentru armonie si echilibru , specifice pentru omul superior. Spiritul opteaza pentru absolut si respinge relativul lumii materiale , sociale .
Dupa unii exegeti , „Glossa” poate fi considerata o replica antinomica la „Oda (in metru antic)”. Sfasierii launtrice , arderii totale din „Oda (in metru antic)” i se propune in „Glossa” o filosofie a dainuirii , a permanentei ; zbuciumului de acolo ii corespunde aici o liniste apolinica , demiurga ; spectacolului interior -; aproape expresionist -; de acolo ii replica in „Glossa” o lume exterioara a mastilor si a teatrului vietii . Tragicului din „Oda (in metru antic)” i se opune ironicul de aici .
Problema incompatibilitatii din „Luceafarul” se decanteaza in „Glossa” si devine un conflict exprimat direct . Raportul dintre spirit si natura este prezentat in modul filosofiei indiene . Spiritul devine constient de rolul sau de centru al universului si , desprins de lume , instrainat , devine autonom , unic , divin . Acest spirit -; cu o reflexiune de un ordin mai elevat , care imparte in doua insasi lumea interioara si distinge eul de imperiul sau , pe creator de lumea sa -; este insasi constiinta geniului care se bucura de o libertate desavarsita in timp si spatiu . Geniul are perceptia universalitatii si realizeaza totalitatea prin obiectivare . Aceasta e marca genialitatii eminesciene