Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Adrian PAUNESCU POEZIA POLITICA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

r6y17yz
Adrian Paunescu (n. 1943) e o expresie tipica a ceea ce a= numi spiritul macedonskian al literaturii actuale: spirit al contras telor, unire de sublim =i grotesc, de tragedie =i farsa, armonie de elemente ce, altfel, in lumea comuna se resping ca apa =i focul.
Ce e insa poezia daca nu o continua incercare de restabilire a unita\ii primordiale a lumii, o luare in stap`nire a elementelor pulverizate, insingurate unele de altele?! +i ce este, in fond, poetul
— aceasta frumoasa amagire — daca nu cel care, cu ajutorul metaforei, vrea sa refaca unitatea, armonia pierduta a existen\ei?!
Romanticii spuneau ca poe\ii sufera de o boala ciudata: de incompletitudine, ceea ce vrea sa spuna ca omul a pierdut sensul unita\ii vie\ii. Sn poezia moderna aceasta idee a devenit funda mentala =i, daca ne referim numai la poezia rom`na, o aflam,
intr-un chip sau altul, =i la Bacovia, Arghezi, Blaga, Philippide,
Barbu, dupa ce ea traise, dramatic =i spectaculos, la Macedonski.
Poetul de azi nu mai are naivitatea de a crede ca poate, cu adevarat, uni elemente =i lumi at`t de divergente, nu a incetat
insa sa creada ca poate patrunde misterul din lucruri, poate ajunge la ideea pura, rastignita in formele at`t de variate ale lumii fenomenale. Din acest punct de vedere, intreaga poezie mai noua, obsedata de ideea pulverizarii, e stap`nita de un inconformism esen\ial, manifestat printr-un fel de revolta fa\a de ordinele limpezi, de geometriile clare ale materiei. Plute=te peste ea un duh al insurec\iei =i se afirma energic o neincredere funciara in categorii, simboluri, mituri acceptate.
T`nar de tot, aproape adolescent la debut (Ultrasentimente,
1965), Adrian Paunescu scrie in spiritul genera\iei sale versuri acut senzoriale, cu o imagistica uluitoare, bat`nd prin spontaneita tea ei rebela spre absurdul suprarealist. Este cel mai t`nar dintr-o promo\ie foarte ambi\ioasa de poe\i hotar`\i sa schimbe fa\a liris mului rom`nesc. C`nd ii apare primul Sonet are 17 ani, cu 10 ani mai pu\in dec`t Nichita Stanescu care debuteaza in acela=i an cu volumul Sensul iubirii. Spiritual, ei fac parte din aceea=i genera\ie, au acelea=i modele (Bacovia, Barbu, Arghezi, Blaga) =i traiesc cam acelea=i obsesii literare. Criza de identitate ia, totu=i, la Adrian


Paunescu nuan\a crizei de afirmare. Cuvintele par a o lua inaintea emo\iei, simbolurile grave, amenin\atoare, sunt trase de versurile ce se rostogolesc cu for\a (=i dezordinea) unui torent.
Labi= =i poe\ii de dupa el au c`ntat desprinderea de copilarie.
Adrian Paunescu se instaleaza de la inceput in tulburea adoles cen\a =i, cu sim\urile marite, lacome, inregistreaza marile emo\ii: saltul in alta v`rsta, despar\irea de parin\i, delirul de sunete din natura, „mirosul istoriei“, vibrarea de „incaierate unghiuri“ din sufletul decis sa cunoasca =i, daca se poate, sa stap`neasca totul.
Ultrasentimentele reprezinta jurnalul acestui adolescent grabit sa ia act de existen\a lui =i a lumii din afara:
„Ma aflu in zilele de mare emo\ie
Sn care ma pregatesc pentru o alta v`rsta.
Umblu cu o deosebita repeziciune pe strazi,
Unor lucruri le dau imputerniciri speciale.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Risipind in toate acestea pasiunea
Electrica a sufletului meu, bogat in tensiuni...“
De pe acum Adrian Paunescu arata un mare neast`mpar in tot ceea ce face. El nu contempla, ci traie=te, devora, sufletul se simte bine numai pe ruguri sau in galopuri nebune de cai, starea pe loc este o stare de pacat, a trece orbe=te prin flacarile pasiunilor nimicitoare este condi\ia normala a poetului. Abia instalat in adolescen\a, el simte deja inchisoarea ei:
„Prea mult am stat in tine clandestin,
M-am imbaiat in s`ngele tau sf`nt.
Erori faceam alaturi =i-mi batea
Ca o teroare pulsul tau in vine.
Adolescen\a mea, casa de chin,
Tu azureai frumos peste pam`nt
+i trupul tau aripe secreta
+i mi-a fost bine, c`t am stat in tine.
Dar sonerii, taioase, au chemat
Din to\i pere\ii inchegarii tale,
De parca ma dorea imediat
O lume-a unor foarte mari rafale.
+i te dezbrac, ca dupa-o iarna grea,
La inceputul orbitor de ziua,
Adio, deci, adolescen\a mea,
Maimu\a mea =i v`rsta mea, adio!“
Adrian Paunescu c`nta, ca =i al\i poe\i tineri, geneza lumii delirante, simte teroarea senzuala =i prin ora= vede, bacovian, fecioare despletite care lumineaza cetatea cu genunchii lor:
„Fecioare despletite trec prin zi
Mi=c`nd =i ame\ind realitatea,
Lunatice, aeriene, vii;
Genunchii lor au luminat cetatea.
V`slite le sunt m`inile in gest,
Li-i parul o zburare de cocoare,
+i sclav e ceru-n dulcele arest
Al clipei senzuale, cu fecioare.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
+i coapsele se simt arz`nd incet
+i disperat, in rug de carne sf`nta,
Fecioare despletite fug =i c`nta
+i in puterea c`ntecului cred.“
Snsa =i filozofia, at`ta c`ta exista, =i erosul sunt la Adrian
Paunescu ni=te praguri ce duc spre alte incaperi ale sensibilita\ii.
Emo\iile se amesteca, „se cheama“ dupa un sistem elementar de coresponden\e care amplifica =i tulbura sensurile originare ale lucrurilor. Sevele curg spre radacini, iarba urca pe cer, copiii se retrag in parin\i, mieii in oi stufoase =i berbeci. Un lirism al
intoarcerii in placenta materiei, o nostalgie de elementele arheti pale (inspirata de Blaga), o ie=ire grabnica din tiparele existentului, constituitului se observa in poemele viforoase =i despletite. Adrian
Paunescu care face, acum, expresionism fara sa =tie, i=i cauta insa
in literatura mituri mai potolite: Hamlet, prin\ul melancoliei, =i
Ofelia — „fecioara de mirare =i azur“. Din ele, t`narul poet trage simboluri greu de explicat, pentru ca el suce=te adesea vorbele =i le imperecheaza dupa o logica proprie.
Impresia generala este ca pentru Adrian Paunescu lucrurile, ca =i cuvintele, sunt prea str`mte. El cre=te repede =i haina logicii normale ram`ne prea mica pentru trupul imagina\iei sale. Energia interioara, condensata, este pe punctul de a arunca in aer structura formala a Ultrasentimentelor. Totu=i, poemele rezista =i, la sf`r=it, poetul trimite un poruncitor mesaj genera\iei sale:
„Ridica-te-n picioare, saluta, Genera\ie,
Am scris aceasta carte pe care o ador.“
Debutul este, nici vorba, remarcabil, cartea (la care, totu=i,
Adrian Paunescu va renun\a in antologia din 1978: Poezii de p`na azi) exprima in poeme febrile, delirante =i incongruente uneori, nerabdarea =i incongruen\ele unei v`rste.
Volumul Mieii primi (1966) merge, in continuare, pe urmele genera\iei, dar de pe acum se vede ca Adrian Paunescu nu se mai mul\ume=te cu locul de incheietor de pluton. El vrea sa sara peste r`nd, dar faptul se va petrece mai t`rziu, dupa ce temele, obsesiile, iubirile spirituale comune vor fi consumate. P`na la F`nt`na som nambula (capatul acestui lirism ezoteric, ermetic — prin imagis mul toren\ial — patima= =i orgolios) poetul bate inca pasul cu colegii sai, le dedica poeme misterioase (lui Nichita Stanescu, N.
Breban, Grigore Hagiu) =i scrie, in stilul sau, despre temele care circula. Lirismul lui aspira intr-o forma mai accentuata dec`t la al\ii la o asumare a totalita\ii. Un ciclu de poeme se cheama Asediul condi\iei umane. Starea de reflec\ie, rasp`ndita la poe\ii din anii
’60, se transforma pe nesim\ite la Adrian Paunescu intr-o stare de revolta.
Mieii primi debuteaza, cu toate acestea, cu un simbol blagian: poetul locuie=te intr-un c`ntec de pasare. Snsa, ceea ce este acolo spus printr-o nuan\a, devine in poemul lui Adrian Paunescu (A fi
intr-o pasare) subiectul unui discurs simpatic grandilocvent:
„Cum e un ton in toate, pe care
Sl auzim fiecare altfel, sa cadem
Unii in genunchi, al\ii in m`ini,
Al\ii in gene, cei mai u=ori.
Suna aerul in martie
Ca oasele pasarilor,
Sntr-o enorma pasare suntem insam`n\a\i,
Modul nostru de via\a
E osul unei aripi zburatoare.“
Adrian Paunescu da, acum, =i o defini\ie a poetului: „sublim namol eterogen / De fluiere, de f`nt`ni =i de tragedii“, defini\ie imposibila, la fel ca =i cea care urmeaza:
„Poetul sapa temelia
Zerourilor lungi =i scoate
De-acolo pam`nt, ca dintr-o f`nt`na“...
insa din desfa=urarea retorica a poemului (Tinere\ea unchilor mei
Ioan =i Dumitru) se in\elege ca poet este acela care cauta tiparele, originea vie\ii lui =i, implicit, originea cuvintelor. Asta se putea spune simplu, in c`teva versuri, insa Adrian Paunescu n-ar fi el
insu=i daca n-ar tulbura istoria lumii =i n-ar evoca originile univer sului pentru a sugera ca to\i ne na=tem din osul sf`nt al unui stra mo=! Poemul, cu toata desfa=urarea exagerata de for\e retorice, are un ce incantatoriu venit din pravalirea uria=a de versuri peste trupul aceleia=i idei. Cuvintele incep sa se lege intre ele dupa afinita\i sonore, d`nd o impresie de mister =i gratuitate. Capodopera acestui lirism delirant (cine spunea ca nu exista poezie mare acolo unde nu exista =i pu\in delir verbal?) este poemul Spre plus infinit:
„1 deschide lupi, 2 a=teapta, / 3 odihne=te, 4 ia foc, /5 e o lebada, 6 o treapta, /7 e un 1, mai cu noroc. //8 da pe ghea\a, 9 e haos — / +i vine 10, capat de =ir, / E =i fereastra, e =i adaos, /
Lebada, lira, lini=ti, delir. // Numara, numara, tinere domn, /
Numara, numara!// Vezi cum coboara cifrele-n somn,/ Inima patima t`nara?/ Lene=, prea repede, intra in somn,/ Numara, numara, tinere domn!// Numara umerii celor ce vin,/ Numara ochii celor ce pleaca. / Numara s`ngele din cer strain, / Numara stelele care te-mbraca!// Fruntea ridic-o din mari de somn,/
Numara, numara, tinere domn !// +irul din fa\a raste=te trepte,/
Iar inapoi da p`raie mistre\e, / +irul de numere nein\elepte /
B`ntuie lava de suprafe\e. // Numara clipe, numara lebede, /
Numara cumpene, descumpaniri, / Numara negru, numara repe de,/ Numara grele stele sub\iri! // Fruntea ridic-o din ma=ti de somn, / Numara, numara, tinere domn...“.
Cu aceste salturi uria=e, poemele dau totu=i roata =i unor no\iuni mai subtile ca Timpul, Destinul, =i fac, uneori, efortul de a traduce acea intraductibila percep\ie fizica a abstrac\iunilor pe care o aflam
=i la Bacovia. Iata un poem al culorilor in varianta tunatoare a lui
Adrian Paunescu:
„Sncepem de la negru, de la genunchii negri,
Ne-nramuram in corpuri ce nu mai au oglinzi,
Cu ochiul in minune, cu lini=tea urechii,
Cu din\ii in cuvinte rama=i ca ni=te grinzi a...i
Afara din privire e cerul cine =tie
Cum ancorat pe salturi de ro=ii meteori,
+i carnea ne desparte ca o cortina vie
De ultrasentimente mi=cate de culori!
+i galben, galben bate in frunzele cazute
Emo\ia pierduta in vechiul antipod.
Prin uria=ul galben rostind vibra\ii mute
Oglinzile nervurii rasfr`ngeri ro=ii rod.“ unde se vede limpede tendin\a autorului este de a da o corpora litate ciclopica simbolurilor delicate din lirica veche. Curgerea timpului, dislocarea, ruperea materiei sunt figurate, in alta parte, printr-un „r`u de ceasuri“. Ochiul mare=te, celulele materiei devin corpuri vaste, iar corpurile iau infa\i=area unor meteori\i care cad
in abisuri enorme. Din lucruri ies „aburi cosmici“, in univers plesne=te un ochi =i albul ochiului curge peste lume. Lumina insa=i devine, prin atingere cu obiectele, materiala, grea, uleioasa. Adrian
Paunescu are, ca Ioan Alexandru, sentimentul infernului in universul mic. Un „venin batr`n“ se a=terne peste tot, o neagra prapastie se deschide in interiorul materiei, „flacari pacatoase“ ard undeva, nu se =tie unde, in fine, cum zice poetul: „infernul este gata in fiecare lucru“ =i „cazanele infernului at`rna de lucrurile lumii“.
Snsa Adrian Paunescu nu-i un spirit metafizic tenebros =i nu staruie in viziunea universurilor agonizante. Rareori un accent de teroare de origine necunoscuta coboara in versurile sale robuste, ca in acest ciudat poem de vaga jale blagiana:
„Ceea ce e strain se aude prin ploaie jubil`nd, mieii primi adorm batr`n =i pl`ng in numele lui Dumnezeu pe cerul jilav de strainatate al pam`ntului.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Afara gem berbecii, inlauntru pl`ng mieii, targa de iarba tulbure e jilava, vino =i ridica-mi m`inile de pe pam`nt, vino =i binecuv`nteaza mieii care se a=aza pe pam`nt
=i pl`ng =i dorm in numele lui Dumnezeu.“
Sn Mieii primi =i in volumele urmatoare, Adrian Paunescu este mai ales un poet al marilor aglomerari, =i figura intima a liricii sale mi se pare a fi ospa\ul, evocat intr-un poem de un sarcasm patetic:
„Ospe\e uria=e, continua\i deplin,
Caci pieptul meu va-ncape, fiind cu vremea geaman,
Ospe\e uria=e, nimbate trist cu vin,
Frumoase, petrecute, ramase, fara seaman.“
„Gravide de dorin\a“, lucrurile nasc alte lucruri care cresc repede, indivizii sunt „mo=ii de carne tulbure/ ale pam`ntului“, aburi fierbin\i =i tr`mbe foioase de nisipuri trec prin aerul acestor poeme heliade=ti, bolborositoare ca ni=te cazane cu smoala. Este greu de citat unul in intregime, poezia (de o remarcabila for\a) traie=te
in fragmente. Ansamblul o acopera, fluviul discursului o intuneca,
i\i trebuie o ureche extrem de fina ca sa surprinzi, in vuietul cascadei, sunetul profund al versului.
A doua tema vine, in poezia din aceasta faza, dintr-o obsesie comuna la to\i poe\ii tineri din anii ’60: obsesia unui lirism, sa-i zicem, corporal. To\i c`nta omoplatul, coastele, ochii, trupurile adolescen\ilor lungani. Descoperirea universului incepe printr-o descoperire a corpului propriu =i a instrumentelor de percep\ie.
Ochiul =i urechea, indeosebi, sunt mitizate. Adrian Paunescu este
in elementul lui in acest c`mp de simboluri. Ochiul, osul capului, fruntea cu cele doua t`mple, buzele, urechile sunt trecute de mai multe ori in poemele ce au devenit ele insele ni=te enorme timpane
=i largi telescoape. Iata inceputul unui poem despre Ochi:
„Ochiul e o fiin\a din groapa
Aburoasa a cosmosului...“, sau, in altul, defini\ia carnii omene=ti in stilul unui romantism asiatic:
„Carnea omeneasca e noaptea
Cu mii de lumini, ale ochilor,
Cu mii de fo=nete, ale urechilor,


Cu mii de mirosuri t`r`toare sub nari,
Boturile aerului sunt in\epenite in ea“...
Snsa Adrian Paunescu, fiind, cu precadere, un liric auditiv, urechea, dintre instrumentele percep\iei, este mai des citata. Urechile vin direct din Saturn, planeta noastra este pur =i simplu bombardata de perechi de urechi tinere cu ajutorul carora percepem sunetele divine. Poezia este, vasazica, o ureche sensibila care aude torsul astrelor. Sa urmarim traducerea acestei idei intr-un tablou in stil Dali:
„Atunci urechile se duc inapoi tinere
+i neav`nd at`ta timp inc`t sa le putem
Vedea imbatr`nind la focul sferei noastre,
Ne mul\umim cu bucuria divina
Pe care ne-o aduc
Fac`ndu-ne sensibili la vibra\iile lumii,
Osul refugiindu-l intr-un sim\ mai mult,
Pe c`t sunt de sensibile, largind in carne
Ranile lor imbolnavite de sunet,
Urechile vibr`nd la focul
Sferei.“
Pentru ca sa fie posibila confuzia de sunete, mirosuri =i culori este nevoie =i de instrumentul olfactiv. Adrian Paunescu scrie =i un poem despre ne-poeticele „nari“ (Fa\ada grotesca):
„Narile sunt semnul grotesc al spaimei,
Narile sunt scara de incendiu
A respira\iei...“
Poetul, ca fiin\a biologica speciala, este suma acestor sim\uri ie=ite din comun. „Canalul colector al diferitelor sisteme“ — zice Adrian
Paunescu sco\`nd de pe umerii serafului romantic aripile diafane.
Starea de instrainare incepe prin izolarea sim\urilor. C`nd:
„Urechea mea n-aude pipaitul meu,
Ochiul meu nu vede cuvintele mele,
Narile mele nu miros g`ndul meu...“, atunci se prefigureaza tragedia alienarii. Sn poezia lui Adrian
Paunescu tragedia nu se declan=eaza, totu=i „Sistemul sim\urilor“ func\ioneaza bine, ochiul, urechea =i nasul conlucreaza. „Asediul condi\iei umane“ este, in primul r`nd, un asediu asupra starii senzoriale.
Stilul devine =i mai decis in F`nt`na somnambula (1968), unde, reluate, simbolurile dinainte formeaza o mitologie lirica bazata pe un abil joc al contrastelor.
Sn poemul desfa=urat in volute largi, toren\ial adesea, elanurile se unesc cu dezamagirile negre, revolta fa\a de ma=ti, conven\ii, cu impacarea amara in fa\a unei existen\e tragic de confuze, imposibil de patruns. Sentiment de o clipa, totu=i, pentru ca =i in deznadejdea cea mai ad`nca poetul ram`ne un luptator, un spirit activ, incitant. E un atlet al nelini=tii. Ciclurile cele mai puternice din volum (Vaccin, Convalescen\a lui Iov, Cina cea de taina, F`nt`na somnambula) sunt asemenea drame juvenile „jucate“, spuse cu glas tunator, intr-un dispre\ aproape total fa\a de legile prozodiei tradi\ionale. Poetul nu-=i construie=te poemul, il traie=te numai,
il elibereaza intr-o izbucnire tulbure de metafore care, citite fara prejudeca\i, lasa o impresie extraordinara. O propozi\ie \`=ne=te
=i alte douazeci ii urmeaza ca scapate din pu=ca, duc`nd cu ele limbile de foc ale unor metafore nea=teptate. Ele dau sentimentul unei percep\ii neobi=nuite a proceselor vitale ale materiei. Poetul respira prin to\i porii =i, ca in plastica indiana, el are zece perechi de ochi, zece perechi de urechi =i o sumedenie de bra\e =i de picioa re. Cu toate acestea, sentimentul dominant nu este jubila\ia, ci spaima de existen\a. Versurile evoca un duh rebel, ascuns in lucruri, o energie interioara ce le metamorfozeaza. Lucrurile au ochi, coapse, urechi =i glezne. Lemnul se umfla, in scaune se aude susurul apei primordiale, copacii din fereastra cresc pe nesim\ite,
in pam`nt se deschid guri uria=e, se crapa ceruri, e peste tot, in
Univers, o forfotire, o via\a secreta interpretata blagian (Marele orb), insa mai retoric, cu exces de explica\ii:
„E cineva care absoarbe pe=tii ca un magnet din fluviu =i din lac, e cineva ce lasa in golul negru al fere=tii aceasta luna de-nceput de veac.
E cineva care traie=te-n papuri, care domne=te-n scrum =i arde-n guri, nu l-am putut vedea, erau doar aburi la ro=iile stelelor incheieturi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E orbul; cred ca-i orbul; cine mai poate fi stap`n pe ele, pe tainicele-i cre=teri c`nd el este insinuat oriunde =i poarta in t`mple doua goale pe=teri.“
Exista in versuri o senza\ie de via\a multipla, de proliferare monstruoasa. Universul in stare de alerta e contemplat, aici, cu o spaima teribila. Se aude mereu tropot de tauri =i de cai „bastarzi“, o cea\a uleioasa se lipe=te de lucruri, celulele lor provoaca un sc`r\`it apocaliptic. Chiar cuvintele dau aceasta senza\ie ciudata de frecare, de rupere:
„Spun`nd cuvinte, caci cuvintele sunt sc`r\`itul gurii mele.“
Oameni =i lucruri traiesc dupa o „ora bivolara“, intr-o continua stare de surescitare.
Adevarata originalitate a poeziei lui Adrian Paunescu mi se pare a o desprinde insa nu aici, ci in poemele ce traduc, mai direct, stari existen\iale acute. Testament e elegia despar\irii de prieteniile tradate:
„O, distrugere! O, ruguri de gelatina, o, prietenii mei!
Blestemata fie tinere\ea voastra, caci nu mai e, matase a broa=tei fie lumea pe s`ngele vostru, batr`ni inaintea mea, voi care ave\i puterea de a va lepada.“
Singuratatea finala din aceea=i sfera de sentimente e, tot a=a, sugestia unei friguroase, bacoviene retrageri din lume, din pricini, banuim, afective, de=i poemul sugereaza =i altfel de cauze, mai metafizice:
„Tu, singur cu c`inii, cu casa, cu caprele tale,
in miezul de noapte in bale sa intri pl`ng`nd, cu toata puterea schimbata in sc`rba, in jale, sa-\i tai beregata, genunchii, arterele, lobii pe r`nd.“
Poetul cunoa=te, deci, nu numai starea de jubila\ie, dar =i
„groaza vitala“, nu numai voluptatea de a fi, dar =i suferin\a de a exista. Sntreg ciclul Convalescen\a lui Iov e, in fapt, o parabola a existen\ei omului, privita sub aceasta latura. Iov e insu=i omul pedepsit pentru setea lui de a =ti. E convalescentul ideii de dumne zeire, proba absurda, tragica a puterii de a crede. Suferin\a e mo dul lui de a exista =i ultima pedeapsa pe care o prime=te e plictisul, otrava vie\ii moderne. Sl a=teapta o moarte neglorioasa, dupa ce a trait, in suferin\a, bucuria de a fi o victima aleasa: victima propriei sale credin\e. Dumnezeu e — in aceasta reprezentare mai laica a existen\ei — un calau sublim, un motan colosal cu laba intinsa asupra robului sau, =oarece con=tiincios, atins de o boala ciudata:
„Motan ce\os al lumii, iar eu =oarecele tau.“
Poemele oscileaza astfel, nehotar`t, intre doua simboluri: unul ce tinde spre parabola, cu o ironie atroce, altul ce merge spre ideea de existen\a tragica a individului, pe un pam`nt populat de mon=tri =i sub un cer stap`nit de un calau cinic.
Iata, dar, un poet nu numai, cum s-a spus, al teluricului, al materiei in dezordine, dar =i un liric al setei de divin, ca in Snt`i a fost cuv`ntul, Umil pretext, Sndurereaza, De dorul cui cresc, Doamne, unde aspira\ia spre celest e prezenta ca o drama morala, drama imposibilita\ii de a depa=i o condi\ie existen\iala:
„Ce gros sunt imbracat, ce sim\uri groase.
Ce piele groasa, ce urechi rudimentare,
=i ce ochi gro=i, ce limba tr`ndavita, ce neindurare!
Tu care po\i, int`ia =i singura, sa fii izvor al fiin\ei mele, mai na=te-ma o data, iube=te amintirea int`ilor tai ani, fii, de mi=carea cerurilor, tulburata;
+i-apoi reda-ma lumii, infragezit =i gol, culori =i zgomote =i ace asupra mea sa se rastoarne, fa-ma sa pot pricepe pentru voi to\i misterul lumii,
indurereaza, mama, din nou aceasta carne.“
Spun`nd aceasta, n-am spus insa totul despre poezia lui Adrian
Paunescu, spirit mobil, curios sa incerce mai multe formule. Una foarte izbutita este aceea, sa-i spunem, a simbolurilor intoarse.
Ea e, fire=te, fructul lecturilor, dar se va vedea in ce chip original
intoarce poetul lucrurile. El pleaca de la simboluri, mituri cunos cute, banalizate de car\i, dar numai pentru a le dinamita, a le inculca alte in\elesuri. Calul, Fiul Troiei, Incestul Anei, Snscenarea na=terii, Sa bem, Alt fiu sunt asemenea poeme-parabola ce dezvolta o ipoteza profana intr-o simbolistica sacra. Sn aceasta perspectiva, calul troian n-ar fi produsul fanteziei lui Ulisse, ci inven\ia troienilor in=i=i, orgoliul lor de a-=i pregati singuri infr`ngerea.
Fiecare poarta in sine, vrea sa spuna poetul, „calul-g`nd“ al prabu=irii lui, instrumentul e=ecului.
Ana, apoi, din cunoscuta balada, nu a fost sacrificata pentru a putea fi ridicate zidurile m`nastirii, ci ea insa=i, printr-o fina stratagema, s-a incorporat zidurilor, satula de plictisul dinafara lor. Jertfa =tiuta nu e, deci, jertfa necesara crea\iei, nu-i un simbol al sacrificiului in arta, ci — impinge poetul lucrurile mai departe
— o inscenare, o mica farsa, sacra: ca sa poata na=te pe Isus, sf`nta fecioara se intrupeaza in biserica... Un personaj =i mai nefericit
in Biblie e Iuda, simbolul de doua mii de ani al tradarii. O victima,
in realitate, dinainte hotar`ta, eroul unei farse sinistre. Sacrificiul lui a fost prevazut, tradarea lui intra in program, fara ea Isus ar fi murit, ca orice evreu de r`nd, de moarte buna. Cina cea de taina nu poate incepe fara Iuda =i, observ`ndu-i lipsa, M`ntuitorul striga iritat: „Lipse=te iara=i Iuda“. Cina sacra nu-i, in fapt, dec`t un teribil chiolhan, apostolii — ni=te bautori incerca\i. Lui Iuda i se ia chiar =i dreptul de a hotari tradarea: el nu-i dec`t pionul sacri ficat intr-un joc nein\eles. E un personaj eminamente tragic, personajul cel mai nefericit al Noului Testament, expresia — intr un cuv`nt — a unui destin de doua ori absurd: o data pentru ca joaca un rol pentru care nu este pregatit (rolul tradatorului necesar
intr-o parabola trista!), a doua oara pentru ca i se ia =i dreptul de a decide asupra actelor lui. Punga cu argin\i n-ar fi dec`t o stra tagema poli\ieneasca...
Acest chip liber de a intoarce simbolurile sacre aminte=te de eseistica unui filozof de origine rom`na, pe care unii il compara cu Voltaire =i-l considera int`iul intr-o \ara de morali=ti straluci\i:
„Cea mai compromisa persoana din istorie — scrie acesta intr-un loc — este Iosif, tatal lui Isus. Cre=tinii l-au aruncat pe o linie moarta
=i l-au facut de r`sul barba\ilor. De-ar fi spus el o singura data adevarul, fiul lui ar fi ramas un evreu obscur. Triumful cre=tinismului
i=i are originea in lipsa de orgoliu a unei virilita\i. Concep\iunea pleaca din pietatea unei lumi intregi =i din la=itatea unui barbat.“
Pe aceea=i cale pag`na, iconoclasta, Adrian Paunescu arata comedia ce se ascunde in for\ele cele mai tragice =i farsa ce sta la temelia miturilor sacre. Na=terea, calatoria magilor, fuga in Egipt, tradarea, crucificarea, invierea din morm`nt =i intreaga figura\ie biblica sunt dinainte calculate. Personajele sacre sunt ni=te bie\i comedian\i. Sn Hamlet se ascunde un farsor, in orice farsa traie=te un Hamlet. Care este cel adevarat? Adevarata nu-i dec`t tragedia farsei, reala nu-i dec`t farsa tragediei. S=i traie=te, cu adevarat, condi\ia comediantul ascuns in Hamlet =i nu moare dec`t Ham letul din comediant. Ceva in noi, adica, moare, ceva se salveaza, un ochi se ridica spre cer, un altul ram`ne legat de furnicarimea pam`ntului. Optam in orice clipa, traim intre doua planuri in imposibilitatea de a ne hotari.
Nici nu banuie Adrian Paunescu in ce lume de simboluri formidabile a impins poemul =i c`t de sincer i=i figureaza, in fond, propria nehotar`re. Caci in poemele sale traiesc laolalta, disput`n du-=i rolul esen\ial, un tragedian =i un comediant, un spirit care observa marile drame =i un altul care le joaca, le „incorporeaza“, le transpune pe scena. Un Saint-Just =i un Mitica guraliv, fanfaron,
i=i dau, astfel, m`na in versurile lui Adrian Paunescu. Poemul sta sub acest semn al indeciziei, iar indecizia se traduce in F`nt`na somnambula prin imposibilitatea poetului de a-=i stap`ni cuvintele, de a disciplina materia poemului. Avem, de aceea, senza\ia, citindu-l pe Adrian Paunescu, poet excep\ional de talentat, ca 20 de butoaie goale se rostogolesc la vale, 10 oratori vorbesc simultan



=i 50 de cazane sub stare de presiune arunca tr`mbe =uieratoare de aburi. Voind uneori sa expliciteze prea mult simbolul, poetul nu reu=e=te dec`t sa-l obscurizeze.
Si trebuie acestui t`nar care trage to\i norii poeziei dupa el mai multa claritate, geometrie, precizie latina. Sa nu uitam ca ne tragem nu numai din misticii daci, dar =i din arhitec\ii Romei, constructori de poduri =i apeducte.
* * *
Istoria unei secunde (1972) are valoarea unui manifest liric: marcheaza revenirea poeziei tinere la o formula pe care parin\ii ei spirituali au ratat-o: poezia politica. Condi\ia este ca versul sa nu mai alerge umil in urma istoriei, dimpotriva, s-o devanseze =i s-o provoace; sa nu mai fie umbra evenimentului, ci con=tiin\a lui profunda. Istoria unei secunde este, din acest punct de vedere, o experien\a cu dublu sens: incearca sa modernizeze prin accente subiective poemul patriotic, prada adesea retoricii goale, =i sa actualizeze totodata confesiunea lirica, inchisa prea mult — in ultimul deceniu — in propriile mituri. Prima mi=care e subiectivi zarea temelor generale printr-o infuzie de s`nge liric. Evenimentul e un pretext pentru confesiune, poemul patriotic se transforma
intr-o medita\ie libera asupra istoriei. Trebuie sa vedem in rastur narea aceasta de planuri dorin\a, in fond, a poetului modern de a-=i defini propria condi\ie, in raport cu mecanismele istoriei. Tema mai intima a volumului lui Adrian Paunescu e rela\ia dintre creator
(„fiu al iluziei“) =i determinismul circumstan\elor. Circumstan\ele fiind dure, iar mecanismul istoriei implacabil, poezia ca sa insemne ceva nu poate fi dec`t un act de rebeliune, o provocare. „Un risc — zice poetul — pe cont propriu“ intr-o lume ce traie=te ea insa=i sub stare de risc. Sunt lasate, atunci, deoparte subtilita\ile, discursul poetic se radicalizeaza, versurile devin incitante, de o mare violen\a verbala:
„Mor substantivele, po\i sa te bucuri, nu mai conteaza cine facu, ucidem fiin\a, ucidem lucruri, ram`ne pofta de da sau nu.
Mor substantivele, verbul e totul
Suntem mul\ime, gramada, =ir.
Fraza o spune vita. Cu botul
Ram`n pronumele. Plin cimitir.“
Sn poezia politica propriu-zisa, Adrian Paunescu folose=te fa\a de eveniment doua atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propozi\ii oraculare, fie,
in sens contrar, tendin\a de a inveli rana deschisa a faptului intr-o plasa de imagini aluzive. Sn primul caz poemul se deschide, se expliciteaza pe masura ce in cuptoarele lui incapatoare intra noi
=arje de minereu verbal, in cel de al doilea se codifica, patrunde deliberat in zona aproxima\iei =i a aluziei. Pentru situa\ia dint`i putem cita un intreg ciclu despre Balcescu (Nicolae Balcescu, La gurile Dunarii, Stafia lui Balcescu, Morm`ntul lui Balcescu), unde eroul de la 1848 e vazut ca un profet care plute=te peste ape veghind la puritatea =i seme\ia na\iei. Adrian Paunescu pune in mi=care, aici =i in alte poeme evocatoare, toate motoarele vechii retorici.
Dunarea, Oltul, cimitirele patriei sunt chemate spre a cinsti memoria celui pe care poetul nu ezita sa-l numeasca Maritul, Snaltul, Neatin sul. Chiar =i primarii din jude\e sunt tra=i la raspundere ca Profetul n-are inca un morm`nt in solul na\ional. Tonul e de profe\ie neagra
=i conversa\ie amicala, grav =i bufon, ca in poezia lui Geo Dumitres cu =i, in genere, a poe\ilor din prelungirea suprarealismului:
„Stafia lui Balcescu colinda bl`nd prin \ara, primarii de jude\e sa =tie ca e ea.
Ne da ocol de-at`ta =i de at`ta vreme,
=i parca s-ar intoarce, =i parca ar pleca.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce facem cu Balcescu, noi, cei care-l cunoa=tem?
Ce-i de facut cu g`ndul =i cu stafia lui?
Se-nvine\e=te-n hohot \ar`na \arii noastre, un pl`ns =i o ruina adie spre statui...“
Printre eroii neamului, Adrian Paunescu a=eaza =i pe foarte pu\in profeticul Anton Pann, numit Domnul Acestei Limbi. Snsa mai des el se adreseaza direct \arii, intr-un stil de rugaciune m`nioasa,
in care vaietul cronicaresc se invecineaza cu insolen\a pamfleta rului (remarcabil e poemul Da, mai avem). Regasim aici vechile flori de stil („dulcele nostru pam`nt batr`n“, stramo=ul care vine
=i cere socoteala urma=ilor, „f`nt`nile stramo=e=ti“, „crucile din cimitire“ =i, inca o data, „dumnezeiescul nostru pam`nt, cuv`nt, miraj =i chin“), introduse intr-un poem nemuzical, pasionat ideologic, de o aspra virilitate.
Snsa efectele cele mai puternice le ob\ine autorul in versurile in care recurge la expresia ocolita, alegorica. Iata, intr-o parabola (Parcul zoologic al lui Franz Kafka), in ce fel e figurat sentimentul terorii:
„Suntem =oarecii de gradul int`i, avem at`t de multe necesita\i =i vicii, ne place sa respiram, sa fugim vioi, ne place un subsol c`t mai bine mobilat, ne-am inva\at cu legile pisicii.
+i din c`nd in c`nd suntem chema\i =i intreba\i ce e cu noi, ce ni s-a nazarit de ne-am aprins, laba motanului are gheara zidita corect, monumental =i fara limbu\ie,
in fa\a gropii noastre, ca un sfinx...“ sau, in alta parte (Ie=irea din soba), printr-o acumulare de voca bule jeluitoare =i amenin\atoare in stilul lui Co=buc din Noi vrem pam`nt, in ce mod sugereaza Paunescu ie=irea din starea de iner\ie umilitoare, revolta pe care o presupune orice regasire a con=tiin\ei
(=i a demnita\ii) de sine:
„...noi, care n-am protestat niciodata
(da, erau prea mul\i oameni, trebuia sa fie cineva =i lemn =i vreasc =i a=chie =i butuc), noi care — teracota sau nu — soba o respectam, noi care — \an\o= sau pravalit — hornul il suiam cu fumul fibrei noastre, noi care =tiam ca nu suntem lemne, nici vreascuri, nici a=chii, dar acceptam sa ne facem ca suntem, noi care ne nascusem la fel ca =i gospodarii presupuselor odai cu sobe deodata am in\eles ca e vara
=i ca i=i bate cineva joc de noi, cheltuindu-ne in plina canicula.
Atunci, cu scaf`rliile pe jumatate arse, vaduvi =i turbulen\i, cioate inabu=ite, arat`ndu-ne din\ii spar\i de jaratic, am izbucnit din soba, afara, afara,
in presupusele dumneavoastra odai.
Unde sunte\i, friguro=ilor? Nici urma de iarna, \ur\ure l`nga \ur\ure negru, crengile adevara\ilor copaci...“
Maseaua de minte, Jeluirea lui Omega, Uciga=ul de piane etc. sunt, tot a=a, ni=te alegorii in care cine =tie sa vada dincolo de cuvinte descopera judeca\i inteligente =i nu o data curajoase despre condi\ia individului =i a artei in secolul nostru. Sn spatele lor se afla un viu spirit de justi\ie sociala =i, c`nd e vorba de evocarea istoriei, o con=tiin\a a solidarita\ii na\ionale, in ni=te poeme ce renun\a la legile eufoniei, miz`nd in intregime pe for\a de a incita.
Sn in\eles estetic tradi\ional acestea nici nu sunt propriu-zis poeme.
Sa le spunem mai bine discursuri, in care puterea de =oc a imaginii constituie totul. Tehnica e bazata, ca =i in versurile dinainte, pe acumularea de grupuri lexicale, pe rotirea =uieratoare a frazelor
in jurul unei idei. Oriunde am deschide volumul, dam peste
inlan\uiri ca acestea:
„Noi iubim R`ul D`mbovi\a, da\i-ne pace,
Noi iubim Dealul Mitropoliei, da\i-ne pace,
Noi iubim Cladirea Po=tei Rom`ne, da\i-ne pace,
Noi iubim Cartierul Pajura, da\i-ne pace,
Noi iubim Radioteleviziunea =i Casa Sc`nteii, da\i-ne pace,
Noi iubim Spitalul Col\ea, da\i-ne pace,
Noi iubim linioara, noi iubim apostroful...“
Procedeul e prin excelen\a retoric. De aceea discursurile lui
Adrian Paunescu trebuie ascultate. La lectura, ochiul descopera dezarticula\iile, incongruita\ile, la audi\ie urechea inregistreaza cu spaima =i inc`ntare tropotul frazelor, caderea in ropot de grindina a cuvintelor. Dealtfel, cuvintele se inlan\uie in versurile lui Adrian Paunescu in progresie geometrica. Pentru o singura nuan\a el are cinci vorbe, pentru o idee — douazeci =i cinci de propozi\ii infuriate navalesc in arena poemului.
Ceea ce mi se pare caracteristic in stilul poetic al lui Adrian
Paunescu e foamea de cuvinte, lacomia de determinari. Un poem scris de el este un ospa\ pantagruelic. +i, pentru ca am cercetat =i la al\ii pozi\ia fa\a de lucruri, sa observam ca la Adrian Paunescu ea este determinata de un apetit colosal: el absoarbe obiectele cu repeziciune =i fara sa\ietate. S-ar putea spune ca-i un poet al bulimiei. Demersul liric incepe printr-o incorporare imediata =i necondi\ionata a elementelor. Poemul reprezinta chiar momentul acestei acumulari extraordinare:
„+urubul, frate vultur! +urubul, frate =oarec!
+urubul, sora apa! +urubul, sora osie!
+urub ma simt eu insumi pe cal, c`nd il incalec, macar de i-a= re\ine fugara lui explozie.
Ma=ini mai complicate facute din =uruburi,
=uruburi in copacul cu frunza-n pace simpla,
=uruburi recoltate din zona frun\ii tulburi,
=uruburi ce pe sine cu altele se schimba.
Batr`ne Don Quijote, eu in\eleg =i rostul
=i cauza din care loveai moara de v`nt;
=uruburile toate i le-auzeai url`nd, o, vino =i love=te moara din timpul nostru.“
Efectul estetic este de mai multe feluri, pentru ca, in rostogo lirea de materii, urechea e lovita uneori de imperecheri barbare.
Poetul zice haps`natate (p. 43) =i spasm de neamoruri (p. 103) sau pune unei no\iuni concrete o aripa prea abstracta: isteric =i r`ncezit
=urub (p. 39). Nu-l parase=te de tot nici frivolitatea jocului verbal:
„Reh-bleh-zic`nd-rehblehaim, la talpa idolului blond, entuzia=ti =i optimi=ti ca o scrisoare de pe front, ca o orchestra de alamuri care ne scrie de pe front“.
Sn aceste cazuri sunetul ideii nu se mai poate auzi de bolboro seala frazelor =i discursul se prabu=e=te intr-o inextricabila proza
(De ce c`nta Bacovia la vioara, Vis). Se pune, apoi, intrebarea daca ni=te versuri at`t de str`ns legate de imprejurari nu vor disparea odata cu ele. Fara indoiala, dispar`nd cauzele, va disparea =i interesul fa\a de ele. Aluziile nu vor mai fi in\elese peste un timp, iar unele versuri i=i vor pastra doar valoarea de document uman.
Riscul lui Adrian Paunescu, scriind aceste discursuri intrate p`na la g`t in materia actualita\ii, este =i de natura estetica. Cu at`t mai mult trebuie sa subliniem, atunci, ini\iativa lui de a smulge secundei c`timea ei de ve=nicie =i evenimentului, inima sa istorica.
* * *
Programul poetic din Istoria unei secunde continua in Repeta bila povara (1974), Pam`ntul deocamdata (1976), reluate =i organizate dupa criterii tematice noi in volumul antologic Poezii de p`na azi (B. p. t., 1978). Adrian Paunescu face acum o poezie aproape in exclusivitate sociala, indepart`nd de la sine ispita poeziei ambigue, jocurile limbajului:
„Iar c`ntecul sa fie batut in cuie fiindca de el depind prea multe, =i bocet =i lozinca; iar gura care-l c`nta pe-un parapet de p`ini, sa fie data mor\ii =i haitelor de c`ini.
Iar fa\a care \ine pe ea aceasta groapa sa fie cercetata cu-un plug =i cu o sapa; iar trupul ce pe umeri a dus aceasta buba
in stol marunt de oase c`l\oase sa se rupa.
Iar crucea, a=ezata pe acel trup de-a dreptul, salbatic sa-i sfar`me inca o data pieptul...“
Tragedia individuala este transpusa in tragedia mai larga a istoriei, iar starea de furie a capatat accente biblice. Poezia devine,
in aceste condi\ii, un sunet al violen\ei, iar violen\a sunetului ii marcheaza stilul, din ce in ce mai decis, ultimativ. Un stil al comunicatelor de razboi (un razboi moral, desigur!), inainte =i dupa marile batalii istorice. Sn versuri bat grindini cumplite =i ard,
inconjurate de groase suluri de fum, pasiuni nimicitoare:
„Prietenul meu mi-a spus fii atent, fii atent,
in zadar vrei tu sa scrii pasteluri, tu e=ti pierdut pentru gratuitate, tu vei spune cuvinte
=i pe gura i\i vor ie=i amenin\ari, tu vei semana gr`u
=i boabele vor exploda ca ni=te grenade.
Am ie=it la semanat =i c`mpul bubuia.“
Versul este clar =i precis aici, imprecis =i tulbure prin gramatica lui sucita in alte poeme, totdeauna insa incitant, nervos, hotar`t sa ocoleasca gratuita\ile frumoase, sa spuna lucrurilor pe nume.


Poezia este invadata de obiecte, amenin\ata de vorbe: vorbe aspre,
=uieratoare ca pleasna unui bici =i inestetice ca ni=te bulgari de pam`nt, trag`nd dupa ele o idee ce se repeta =i se amplifica p`na ne sfredele=te urechea =i sparge lini=tea spiritului nostru. Citim
intr-un lung pamflet in maniera argheziana:
„A\i cultivat =i v`ntul =i furtuna
+i n-a\i avut macar un lucru sf`nt,
Ce iese dupa voi v-a fost totuna
A\i ofensat =i oameni =i pam`nt.
Nu v-a fost mila nici macar de mame,
A\i aruncat idei in pu=carii,
Voia\i sa moara patria de foame
+i, dac-a\i mai putea, a\i mai voi.
A\i ars cuvintele limbii rom`ne
Pe ruguri de-mprumut, duhnind ur`t,
Din c`te trei ciobani afla\i la st`ne
Voi pe to\i trei r`z`nd i-a\i omor`t...“
Adrian Paunescu nu este numai un poet al acumularii, este =i un poet profund al dizlocarii. Materia pe care o percepe este o materie
in stare de rupere, congestie, lucrurile ies din volumele lor normale, fibrele se umfla, celula vegetala plesne=te. Un scr`=net, un geamat, un pl`ns general — nu pl`nsul metafizic al lui Goga, ci pl`nsul particulelor care se dizloca — strabat lirica sa: „se auzi pocnet de bici“, „tunet =i furtuna“, „se da foc, se zmulg capestre“,
„lumina injectata a ochilor“, „arde lutul nostru moale“, „urlet de ape“, „arde gustul ninsorii“ etc. La Adrian Paunescu p`na =i e=ecul este patetic, =i infr`ngerea este (prin violen\a sunetului) o victorie, caci cine gase=te un limbaj at`t de puternic pentru a exprima amaraciunea unei despar\iri a =i gasit mijlocul pentru a o depa=i.
Citim intr-un sonet (Cuplu sf`r=it):
„Ne cautam mereu spre-a ne zdrobi,
Cu-nt`iul pas, ca =i cu ura prima,
Gata mereu de dragoste =i crima
+i doldora de noapte =i de zi.“ unde criza de existen\a devine, in poezie, expresia unui preaplin al pustiului, o absen\a care, prin amplitudine, intrece prezen\a.
Golul din suflet a fost umplut de cuvinte, cuvintele dau pe dinafara
=i trag dupa ele, in valuri repezi, puhoaiele melancoliei. +oaptele devin, atunci, tunete, pl`nsul ploilor o cutremurare a celulelor cosmice. Sntr-un extraordinar poem de factura bacoviana (Scrie ploaie, cite=te jale), sc`ncetul se transforma in urlet geologic.
Confesiunea astenica a lui Bacovia a devenit, in m`inile lui Adrian
Paunescu, un geamat uria=:
„De-at`ta ploaie, parca milenara,
Se umfla u=a brusc, peste \`\`na,
E un potop marunt, care ing`na
Potopul int`mplat int`ia oara...
Dar eu, acum, nu-i spun urechii tale
Cuvinte despre apa, aburi, cea\a,
Eu pl`ng bolnav, de-at`ta rau de via\a
Deci scrie ploaie, dar cite=te jale.
Naravul tare al puterii slabe
E ca sc`nce=te demn, in patru labe.“
P`na =i tandre\ea este la Adrian Paunescu o stare de revolta, erosul
inflore=te sub bataia viscolelor. Lini=tea nu-i dec`t un ecou al furtunii, contempla\ia este pentru acest poet ce traie=te sub semnul pericolului („pericolul este mediul meu firesc“) o clipa de odihna
in inima unui v`rtej.
Poemul urmeaza aceasta dialectica viforoasa: este c`nd armo nios in tropotul frazelor =uieratoare, coerent in patetismul lui poruncitor, c`nd, mai ales, disonant, rupt, cu versuri rasucite, ine xtricabile uneori, pentru ca rima sa cada bine la urma. El aduna o mare cantitate de materiale inflamante, cuvintele au devenit neinca patoare, boala lor cea mai ru=inoasa se cheama ambiguitatea:
„Cuvintele sunt pline de noroi
Cum sunt copitele de cai plugari.
Nu mai ajunge sensul p`n’la noi,
Copiii adevarului sunt rari...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nu-=i mai gasesc in via\a nici o cale
Cei ce lumina o privesc ur`t,
Chiar daca mun\ii par namolul moale
Purtat de porcii veacului pe r`t...“
Neincrederea in cuvinte (care, totu=i, il servesc cu docilitate pe Adrian Paunescu) duce, in clipele rare de deznadejde, la
indoiala asupra c`ntecului. Razboinicul lupta cu toate armele, poemul lui este impur, intr-o zi vor veni al\ii, cu o viziune mai senina =i o estetica mai inalta, =i vor gasi versurile prea zb`rn`itoa re, c`l\oase, aspre. Paunescu, care g`nde=te la toate, scrie un poem
(C`ntecul =i lupta) =i pe aceasta tema:
„Vor mai putea aceste ragu=ite coarde vocale intona un c`ntec pur daca trupul care le apara, daca trupul care le \ine va invinge toate piedicile, armatele, fumul =i \ar`na dominatoare, pentru a instaura, la sf`r=itul luptei, puritatea universala?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . o, voi coarde vocale, zb`rn`ind gros, neputincios, impur, ca arcurile unei canapele, destinse, brusc, de flacara unui incendiu!
Vai, despre acea puritate vor putea c`nta numai coardele vocale ale celor care nu au participat la lupta.“
Este o umilin\a =i un orgoliu in aceste versuri triste, mai ales un orgoliu, pentru ca poetul nu int`rzie in resemnare =i nu crede p`na la capat ca ceea ce scrie el va fi dat la o parte. Dimpotriva, are o
incredere nelimitata in posibilita\ile poeziei. Sentimentul lui
(deducem din lectura versurilor) este ca orice fapt, orice act (chiar
=i cel mai insipid prozaic, ca formarea unui numar de telefon) poate semnifica ceva in aceasta colosala lume a semnelor. Este suficient ca degetul unei mari subiectivita\i sa se indrepte spre ele pentru ca lucrurile sa inceapa sa vibreze. A telefona poetului
Geo Dumitrescu este (cu pu\ina ironie) un act mitic:
„Sa mai fii t`nar =i sa se mai poata,
Sn acest trai infect =i monoton,
Sa-i dai — trag`ndu-i numarul pe roata —
Lui Geo Dumitrescu telefon.
Iar vocea lui, de-o ragu=ita jale,
Sa-\i repro=eze ca mergi prea incet...
O, fericit tribun al vremii tale,
Ce po\i telefona unui poet!“
A calatori la Oradea l`nga un ofi\er care doarme cu =apca peste ochi capata sensul unei extraordinare aventuri. Poemul se cheama, dealtfel, Sn cautarea unei vie\i =i, oric`ta ironie pune poetul in enumerarea elementelor banale, incredin\area lui profunda este ca int`mplarile de acest fel pot fi intoarse spre un mare simbol.
Sn poemul citat nu-l atinge, in altele insa versurile au un t`lc mai general, o morala care, de regula, este formulata la urma in termeni aspri. Adrian Paunescu, t`narul „fachir valah“, devine,
in versuri, procurorul (sau avocatul, cum sa-i zicem?) umanita\ii ultragiate, in=elate, umilite.
Sn Pam`ntul deocamdata, el impune acestei furii teribile o mai mare disciplina formala. Cu excep\ia poemului-manifest ce da =i titlul volumului, toate celelalte poezii sunt sonete. Asta nu inseam na ca Adrian Paunescu renun\a la temele =i la stilul sau. Culoarele poeziei s-au str`mtat, dar energia a ramas aceea=i. Ea alearga acum prin cele 14 tuburi ale sonetului cu aceea=i tensiune. Multe dintre versurile de acum au fost puse pe muzica =i sunt c`ntate la festivalurile cenaclului Flacara, la radio, televiziune. Adrian
Paunescu se bate, cu toate mijloacele, pentru poezia pe care o face =i vrea sa ajunga (marturise=te intr-un interviu) cel mai mare poet al rom`nilor. Ambi\ie frumoasa, ce artist adevarat nu spera sa fie cel mai bun in sfera crea\iei lui?! Snsa pu\ini au curajul sa-=i dea vanitatea pe fa\a. Lipsit de vanitoasa modestie a caligrafilor,
Paunescu afirma tare, in auzul tuturor, voin\a lui de a fi int`iul
intr-o lume (lumea artei) in care locul int`i este totdeauna vacant.
Acolo sta mitul spiritualita\ii na\ionale. De o suta de ani el este ilustrat de M. Eminescu.
Nu-mi displace, repet, aceasta sinceritate, c`ta vreme dorin\a de a fi cel mai mare poet al rom`nilor nu devine (metamorfoza fatala!) „unicul poet al rom`nilor“. Scriitorul rom`n este ispitit mai ales de ultima ipostaza. El vrea sa fie, nu exemplar in genul lui, ci unicul, =i atunci cauta sa creeze un de=ert in jurul sau.
Mentalitate nenorocita, aculturala, izvor de batalii fara glorie, de rivalita\i absurde, caci unicul nu are ca termen de compara\ie dec`t neantul. Snt`iul presupune emula\ia, competi\ia valorilor egale, unicul este visul unei maladii ur`te in literatura. De ea sufera tiranii literaturii, =i se =tie care este soarta tiranilor in genere: lumea se grabe=te sa-i uite!
Lucid, solidar cu poe\ii pe care ii iube=te, Adrian Paunescu vrea o competi\ie loiala, sportiva, voin\a lui este sa incite spiritele =i sa le c`=tige pentru cauza poeziei politice. A reu=it, numele lui, aruncat intr-o adunare, are efectul unei grenade. Unii il admira cu fanatism, al\ii il contesta cu acela=i fanatism. Spiritele nu ram`n indiferente, in orice caz, in preajma omului =i a operei. Acesta este semnul personalita\ii. O personalitate, inca o data, incomoda, acaparatoare, polarizanta. Omul social i=i sluje=te poezia, poezia vine in sprijinul omului angajat in luptele ceta\ii. A=a procedeaza poe\ii de felul lui Maiakovski, rapsozi ai revolu\iei. Adrian Paunes cu vrea sa fie insa, s-a vazut, nu numai profetul, dar =i judecatorul necru\ator al istoriei. +erban Cioculescu vede in el „cel mai vrednic urma= al poetului Tudor Arghezi“. Urma=ul i=i reformuleaza programul in poemul Condi\ia c`ntare\ului revolu\ionar: nu este poetul „caldurii lini=tite“, ci poetul muncii, al cinstei =i-al drepta\ii; el tuna, cu interjec\ii, pe cel care minte =i jura sa nu devina un bard mizerabil „la mese de elite“. A=adar:
„Poet ireversibil al clasei care face
|eava de crin in care c`nta spre cer morminte.“
Interjec\iile fulgera pe birocra\ii, imburghezi\ii, delatorii epocii, sonetul este o ghilotina. Peni\a este, dupa caz, o spada sau un tun, cerneala miroase a s`nge, poemul devine un tribunal. Poetul trece prin lume, cum =i zice, „cu narile umflate“, pentru a adul meca eroarea, crima morala, iner\iile sociale. Iata, ales la int`m plare, un sonet despre fabricile de dosare:
„Traiasca fabricile de dosare
La care noi lucram fara de =tire,
Cu mila, cu credin\a, cu iubire,
Cu tot ce ne-ncalze=te =i ne doare.
Cui ne justificam? Cui dam aceste
Rapoarte despre sufletele-n boala?
Ridicol e in criza mondiala
Sa =antajam, sa suportam capestre.
Ni s-au uscat to\i pomii din gradina,
Din seve cre=te azi direct omida,
Iubirile stau gata sa se-nchida,
Ca via\a in dosar le e straina.
Sn somnul nostru trist, fara de forma,
Pustiul urla foamea lui enorma.“
Este una din fe\ele acestui lirism proteic, afirmat in nega\ie, negat prin acumularile afirma\iei. Poemele sufera, uneori, de abunden\a limbajului =i au o nota demonstrativ gazetareasca peste necesita\ile nota\iei lirice. Impresia este, atunci, de elefantiazis poetic, de insuportabila prolixitate. Snsa este aproape sigur ca, undeva, in mijlocul sau la sf`r=itul poemului, Adrian Paunescu va trage aceste elemente rebele, redondante, intr-o metafora care sa ne taie, pur =i simplu, rasuflarea =i sa inchida gura clevetitoare.
Luptatorul are =i momente de singuratate, melancolie =i atunci,
in locul „furnicaturilor de cosmos“, simte cum toamna intra ca un co=mar in natura, =i in fumul ce se ridica peste c`mpuri
intrezare=te umbra mor\ii. Imensa orchestra a poemului amu\e=te
=i se aude doar sunetul unui violoncel:
„Acum, c`nd cade toamna pe pam`nt,
Ca un co=mar al unei boli ciudate,
Acum sa trecem prin acele sate,
Sn care merele in meri mai s`nt.
Acum sa ne iluminam de tot,
P`na-n ad`ncul inimii =i-al firii,
Ce disperare, cum se duc martirii,
+i a-=i rosti plecarea nu mai pot.
Foioasele in v`ntul toamnei ard,
Mu=cate s`ngeros =i trist de luna,
+i turturelele se despreuna.
Acum, noi doi in focul revan=ard,
Acum, at`t de singuri pe pam`nt,
Sa recitam Bacovia, pl`ng`nd.“
Adrian Paunescu a mai publicat un foarte interesant volum de interviuri: Sub semnul intrebarii (1971), o proza fantastica:
Car\ile po=tale ale mor\ii (1970), in stil parodic, =i un volum masiv de articole jurnaliere: Lumea ca lumea (1973).





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite