Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
Grigore URECHE LETOPISETUL TARII MOLDOVEI - REFERINTE CRITICE
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Laud osardiia raposatului Ureche-vornicul, care au facut de dragostea tarai letopisetul sau insa acela de la Dragos Voda, de discalicatul cel dintai cu romani, adeca cu ramleni, nimica nu pomeneste, numai amelita la un loc, cum ca au mai fostu tara o data discalicata si s-au pustiit de tatari. Ori ca nu n-au avut carti, ori ca i-au fostu destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dansul si atata, catu poate sa zica fiestecine ca numai lui de aceasta tara i-au fostu mila, sa nu ramaie intru intunericul nestiintei, ca celelalte ce mai suntu scrise adaosaturi de un Simion Dascal si al doilea, un Misail Calugarul, nu letopisete, ce ocari suntu. k9b19bx
Miron COSTIN, De neamul moldovenilor, 1685-;1691. Reprodus din
Opere, vol. II, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1965, p. 11.
Insa a sa sti si aceasta trebuie, mi sa pare, ca nu numai unii den nestiutii greci zic, cum ca rumanii nu pogoara den ostasii si bunii romani, den carii s-au zis de multe ori ca au lasat Traian aici, ci din rai si hoti, carii iar romanii i-au trimis intr-acéste parti de loc, ce si altii aceasta o banuiesc. Ca iata citesc létopisetul moldovenesc, carele fiind eu inca in Moldova, l-am gasit la Ionita
Racovita, carele era comis mare, om de cinste si de socotinta, care létopiset, zic, ca iaste facut de un Uréche vornicul, om invatat sa véde ca au fost si om tocmit de cate sa par ca au scris el.
Acel dara létopiset luundu-l (carele am pus de l-au si prepus si l-am adus aici ca sa se afle si in tara) si citindu-l gasesc — insa nu stiu de cine scris, de
Uréche, carea nu crez, cum si unul ce l-au prepus — acel létopiset marturiséste, ca nu iaste zisa aceasta de Uréche vornicul, au de cine, ca zice ca dintr-o hronica ungureasca au aflat de ijderenia moldovenilor. a...i
Acéste basne si ca acéstea intr-acel moldovenesc létopiset am vazut si am cetit de pogorarea si ijderenia, adecate cum ar fi fost dintr-acei talhari si furi ce au fost adus Laslau-craiu, acela ce zice, iproci. Ci nu stiu cu ce indrazneala si cu ce nerusinare, acela ce va fi scris intai o va fi facut! Ca de o va fi luat din
Hronica ungureasca, care eu inca nu am vazat, nici de la altul am auzit una ca acéia, iara poate-fi pentru ca pururea si nevindecati si ungurii au statut vrajmasi si pizmasi rumanilor, si atata cat de ar fi putut, ar li supus pe toti supt jugul lor, cum si pe mai multa parte den cati sa afla acum ln Ardeal i-au supus si i-au facut aiiobagi cum le zic ei. Savai ca in Ardeal sunt si alti némisi rumani multi si Maramurasul tot. Iara afara dintr-acéia, mare parte si din boierimea lor inca sunt si sa trag den rumani, ce numai stapanirea acei tari si astazi fiind calvina si ei slujind la curte s-au calvinit, si asa tot unguri sa chiama: schimbandu-si credinta s-au schimbat si numele de rumani.
Ci dara acela ungur, au ce va fi fost, nu stiu, de au basmuit si au visat ca acélea a zice, sa véde ca de putina stiinta si socoteala au fost. Pentru ca de au fost si vrajmas, acelui neam de a-l face tot de talhari si de furi, nesimtitoriu au fost, mimic adin ceia ce-i putea sosi si veni pe urma chibzuind, adecate ca vor rade toti si vor ocari rautatea si nestiinta lui, babesti basne si nesarate vorbe la cei dupe urma oameni lasand in povéste, caruia multe sunt a i sa zice impotriva si a-i dovedi minciunile. Ci ca sa nu fiu prea lung in vorba acestor balmajitori, cu atata fiestecare ganditoriu si cu minte poate cunoaste si sa poate domiri, cum acéia ce au zis n-au fost, nici au putut fi, mi sa pare.
Intai ca acel imparat al Ramului, la care zice ca au mers Laslau-craiu de au cersut oaste ca sa scoata pe tatari si i-au dat acel fel de oameni, cand sa fie fost, nu-l dovedéste, nice imparat ca acela, carele nici un talhariu, nici un fur, nici un om rau in toata imparatia lui sa nu sa omoara si sa nu sa pedepseasca, nu sa citéste nicairi, nici s-au auzit, nici sa aude, nice poate fi, pentru ca intr-alt chip nimeni intr-acea tara n-ar fi trait si nici o lége, sau vreun obiceaiu n-ar fi fost, care lucru iaste impotriva firii si a tuturor limbilor.
A dooa dar, cata suma de ai au imparatit acel imparat, ce au fost asa blestemat, nu bun, cace bunii si direptii au legi puse si nemiscate le tin, ca sa poata sta politica si sotiirea omeneasca, ca nici cei tari si mari sa nu asupreasca si sa calce pe cei mai slabi si mai mici, nici cei mici sa nu napastuiasca si sa ocarasca pe cei mai mari, nici unul de la altul sa rapeasca si sa ia fara de tocmeala si fara de lege. Acum dara zic, cata suma de ai au statut acel imparat, asa ca sa se stranga atata talharime de multa, cat sa se faca oaste ca acéia mai fara numar, de sa scoata si sa goneasca multime nespusa de tatari, dupe acéste locuri ce le cuprinsése atuncea.
A treia dara, pot talharii si furii si carii asémenea lor sunt sa tie si sa asaze domnii si stapaniri, carii cu sutele de ai sa stea si sa se pazeasca ? si mai vartos toti, neales nici unul, tot talhari si oameni rai fiind, a carora mintile si gandul tot la rapiri si la castiguri le sunt, ce stapanire pot tocmi ? Semnu dara iaste, dupe zisa aceluia, ca din raotate si din netocmeala sa tine si sta lumea, nu dintracélea sa strica si sa piiarde. Cum si scripturile, si toata fiinta, si singure simtirile aceasta adevereaza si cunoaste, cum ca din neoranduiala, den nedreptate si din raotate sa strica si sa muta imparatiile si toate. Unde dara si alte mai multe sunt a-i dovedi, cum zisi si a-i arata nestiinta acelui carele macara va fi fost si zis acéia.
Si den tatarii ce el zise, numai ca din Ardeal si din Moldova pana la Cram i-au gonit, unde sa afla si acum, sa poate adeveri, ca fara de lucru au grait; cum si mai nainte vom vedea de acei tatari de unde sunt si cum au venit si la
Cram, unde si pana astazi sad, ci dara sa-l lasam la gand, cum paremia de arapi iaste. Iara cine va vrea altul, creaza, cace a créde adevarul sau minciuna in volniciia omencasca iaste.
Insa si moldovénii de poftesc acéia ale aceluia povestite, sa tie si sa creaza, cum dintr-aceia ei pogoara, volnici vor fi si neamul si ijdereniia lor de la acei talhari si furi de vor vrea sa-l marturiseasca, inca in voie le va fi, doara zicand ca au si cevasi cale de a mai créde si asa, de vréme ce incepaturii pogorarii lor can de-acolo incep a-i da cap, zicand adecate ca niste pastori den Maramures umbland cu dobitoacele lor pen munti, au dat peste o fiara, ce-i zic ei buor, pre carea gonind-o o au trecut muntii si asa iesind in Moldova, au vazut tara frumoasa si de hrana, iproci. Apoi s-au intors la ai lor si spuindu-le de acel loc, s-au adunat mai multi pastori si de altii, si au venit de au descalecat acolo si ca acéstea multe povestesc, carele puteti vedea in létopisetele lor, mai ales ce zic ei de dansii, macara ca-mi par ca multe nu-s adevarate. Caci iata si aici impotrivasi graieste cel ce au scris acel létopiset (insa nu zic de Uréche), ca mai sus zicea ca Laslau-craiu au scos pe tatari dintr-insa si apoi o au lacuit ei, iproci, acum zice ca o au gasit pustie pastorii Maramurasului si asa den ei intai s-au descalecat, iproci.
Insa ce iaste acélea nu mai cerc, ci numai daca din pastori isi fac moldovénii incepatura, poate le zice nestine macara si glumind (iar nu cu adevar), ca can dintr-acéia sunt. Dirept ca pastorii necuvantatoarelor dobitoace, de nu toti sunt furi, iara gazde de furi tot sunt, iproci.
Iara noi intr-alt chip de ai nostri si de toti cati sunt rumani, tinem si crédem, adeverindu-ne den mai alesii si mai adeveritii batrani istorici si de altii mai incoace, ca valahii, cum le zic ei, iara noi, romanii, suntem adevarati romani si alesi romani in credinta si in barbatie, den carii Ulpie Traian i-au asezat aici in urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus si l-au pierdut; si apoi si alalt tot sireagul imparatilor asa i-au tinut si i-au lasat asezati aici si dintr-acelora ramasita sa trag pana astazi rumanii acestia.
Insa rumanii inteleg nu numai cestea da aici, ce si den Ardeal, carii inca si mai neaosi sunt, si moldovénii, si toti cati si intr-alta parte sa afla si au aceasta limba, macara fie si cevasi mai osebita in niste cuvinte din amestecarea altor limbl, cum s-au zis mai sus, iara tot unii sunt. Ce dara pe acestea, cum zic, tot romani ii tinem, ca toti acestia dintr-o fantana au izvorat si cura.
Stolnicul Constantin CANTACUZINO, Istoria Tarii Romanesti, cca 1678—
1716. Reprodus din Cronicari munteni, vol. 1, Bucuresti, Editura Minerva,
1984, p. 45-50.
Nu sa afla letopisete scrisa de pamanteni vechi. Ce de la o vreme, de la descalecatul lui Dragos Voda, tarziu s-au apucat Urechi vornicul de au scris istoriile a doi istorici lesesti. Si l-au scris pana la domrica lui Aron Voda.
Apoi au mai facut dupa Ureche vornicul si un Simion dascal, si un Misail calugarul, si un Evstratie logofatul, si iar l-au scris, cat au scris Ureche vornicul, pana la Aron Voda. Numai acestie, poate-fi, au fost oameni neinvatati, de n-au citit bine la istorii, ca au defaimat pre moldoveni, scriind ca sunt din talhari. Pentru aceasta dara nimene din scrisorile lor, nici cele ce ar fi fost adevarate, audzite sau vadzute a lor, nu le pot oamenii crede.
Ion NECULCE, Predoslovie la O sama de cuvinte, cca 1733—1745. Repro dus dln Letopisetul Tarii Moldovei si O sama de cuvinte, Editura de Stat pentru
Literatura si Arta, Bucuresti, 1955, p. 103.
Cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei este vornicul Grigori Urechi; zicem cunoscut, pentru ca insusi el marturiseste ca inaintea sa au fost alti cronicari carii s-au ocupat cu istoria tarii, lasand deosabite izvoade de cronice.
Unele din aceste, si cele mai antice, erau scrise latineste si slavoneste; vedem pre Urechi ades pomenind de Letopisetul cel latinesc sau slavonesc. Altele erau scrise si in limba romaneasca, care, si inaine de a se declara de Vasilie vv. limba a statului prin izgonirea acei slavone, tot se intrebuinta in scrierile literare si private. Unul din aceste letopisite, si cel mai cunoscut, este acel pomenit de Urechi in Predoslovia sa si care se sfarsea cu domnia lui Petru
Rares.
Numele acestor vechi cronicari si chiar scrierile lor n-au ajuns pana la noi; cel putin nu ne sunt inca cunoscute. De chiar Grigori Urechi stim foarte putin; atata ne-au venit ca era fiu a marelui logofat Nistor Urechi, care cu sotia sa Mitrofana au zidit, in anul 1604, manastirea Secul, unde ei si sunt ingropati. Anul nici a nasterii, nici a mortii sale nu-l cunoastem, si in tot cursul letopisetului sau nu-l vedem pomenindu-se, dovada ori ca singur s-au ferit de o personala mentionare, ori ca, dedat cu totul studiilor si scrierii cronicii sale, el s-a tinut departe de intamplarile si trebile politice. Statornica sa petrecere era la satul Prigorenii, aproape de Targul Frumos, unde este si o parte de mosie, care si in documente si pana astazi se cheama Rediul lui
Urechi, Prigorenii prin incuscrire au trecut apoi catra familia Neculceasca; si asa aceasta mosie au fost menita sa slujeasca de rezidentie la doi din cei mai mari cronicari ai Moldovei.
Urechi au luat izvoarele letopisetului sau in cronicile anterioare a tarii, in predaniile batranilor, in hrisoavele domnilor si indeosabi in cronicarii lesesti, a caror limba, precum si acea latineasca, le cunostea. De aceasta nu trebuie sa ne miram. Inaintea venirei domnilor tarigradeni, limbile latina, slavona si polona erau tot asa de familiare boierilor, si tot ce era insemnat in societatea romana, precum mai pre urma se facura acea elina, in timpul fanariotilor, si astazi acea franceza. a...i
Cronica lui Urechi au slujit de urzeala tuturor cronicarilor urmatori. Mai intai ea au slujit la compilatiile lui Evstratie Logofatul, Simeon Dascalul si
Misail Calugarul. Lucrarea acestor s-au marginit in copierea letopisetului lui
Urechi cu oarescare adaosuri si notitii geografice a tarilor megiesite cu
Moldova.
Mihail KOGALNICEANU, Notitie biografica a cronicarilor Moldaviei, -; in Letopisetul Tarii Moldovei, tom I, Iasi, 1852. Reprodus din Opere, vol.II,
Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1976, p. 454-;456.
Nu datoram influentei apusene numai primele talmaciri si tiparituri romanesti si, deci, insasi formatia limbii noastre, literare, ci-i datoram chiar si creatiunea istoriografiei nationale si a adevaratei literaturi romane.
Contactul cultural al Moldovei cu Polonia, petrecerea fiilor de boieri in
Polonia sau a boierilor insisi, manati de bejenie, au avut inraurire incalculabila asupra limbii, culturii si chiar constiintei nationale. Aparitia lui Grigore Ureche si a compilatorului sau Simion Dascalul, a lui Miron si
Niculae Costin, a lui Ion Neculce si, mai apoi, a lui Dimitrie Cantemir, unii purtati pe la scolile Poloniei, mai toti cunoscatori ai limbii latine, constienti si mandri de originea lor romana, unii eruditi, iar altii de un insemnat talent literar, a facut din Moldova veacului al XVII-lea si inceputul veacului al XVIII-lea, sub influenta culturii apusene, filtrata prin catolica Polonie, e adevaratul punct de plecare nu numai al unei culturi superioare, ci si al difuziunii limbii romanesti in bezna ortodoxismului slavon si grecesc. Caci influenta polona nu s-a marginit sa contribuie la crearea unei istoriografii, nationale ci a fost si un principiu de raspandire a limbii romane in organismul vietii de stat.
Eugen LOVINESCU, Istoria civilizatiei romane moderne , 1924.
Boierii nostri traiau o parte din timpul lor dincolo de hotarele tarii.
Inca din secolul al XV-lea intalnim, in Galitia, in afara de studenti din orasele straine, si oameni de tara, al caror nume il cunoastem; ei invatau, de pilda, la Stavropighia din Liov, manastire de carturari legata direct de
Patriarhia constantinopolitana. De cate ori fratii de la Stavropighie aveau vreo nevoie, banii ieseau si din vistieria Moldovei. Mai tarziu, cand pribegi din Moldova au trecut nu numai in Ardeal, ci si in Polonia, acolo si-au facut invatatura. Toata scoala lor a fost scoala polona; ei au fost, deci, studenti in limba latina, cari stiau si slavoneste, caci nu se puteau face boieri fara sa stie aceasta limba. Si unul dintre boierii acestia pribegi umblati prin scoli polone, Grigore Ureche, s-a apucat sa scrie istoria tarii lui. A facut-o de la dansul: a simtit Grigore Ureche, pentru ca invatase in scoli din Apus, nevoia de a infatisa in romaneste, intrebuintand si izvoare polone, redactate in limba latina, trecutul tarii Moldovei? Sau Vasile Lupu, care in toate domeniile a indemnat, este acela care i-a cerut invatatului boier sa dea istoria Moldovei ?
In tot cazul, istoria Moldovei a lui Grigore Ureche este fara indoiala o creatiune a lui, in sensul ca pentru prima data se introduce critica istorica, pentru prima data judecata omeneasca este intrebuintata pentru a se afla unde este adevarul din acele izvoare multiple care se intrebuinteaza deodata. Mai tarziu s-au adaus si umpluturi care au facut pe C. Giurescu sa creada ca nu mai avem a face cu textul lui Ureche, ci numai cu o refacere tarzie a unui Simion Dascalul. Parere care-mi pare si acuma absolut gresita, caci Simion Dascalul era un "profesor”, un "om de catedra”, care nu cunostea viata politica, iar cronica lui Ureche este nu numai o lucrare plina de eruditie, de spirit critic, ci, in acelasi timp, si o carte de om politic, cartea cuiva care stia cum se carmuieste tara, in spirit boieresc. Intr-un studiu recent al d-lui Panaitescu, s-a aratat cat de puternic se afirma acest spirit.
De pilda atuncea cand vorbeste de incoronarea iui Stefan cel Mare, el arata cum se aduna tara toata; tara il proclama pe Stefan; puterea lui este, prin urmare, obtinuta nu de la singura biruinta lui, ci, inainte de toate, de la vointa tarii, adeca a boierilor cu mitropolitul in frunte. Aceasta este o declaratie oligarhica boiereasca in sens polon, adeca in sensul intereselor clasei careia-i apartinea Ureche.
Dar, in afara de valoarea politica a cronicei lui Grigore Ureche, ea mai are o valoare in ce priveste stilul. Ureche este un om de stil latin, un om de strict stil latin. Nu are decat sa deschida cineva orice pagina din cronica lui pentru ca sa simta imediat modelul care i-a stat in fata. El nu se incurca in amanunte; expunerea lui este totdeauna sigura si dreapta: se vede disciplina admirabila in care Ureche-si facuse invatatura. Astfel, in descrierea luptei de la Baia — pentru a lua un exemplu — pe langa ca se simte mandria nationala a boierului care nu sufere pretentiile craiului
Mateias, pe langa ca se recunoaste hotararea ostasului, dar in fraza aceea lunga, dupa ce cade raspunsul lui Stefan cel Mare; "nu au primit” si apoi se ridica steagurile si lucesc in soare armele de lupta impotriva strainului, se distinge stilul eroic, fraza latina lunga, cu bucatile intercalate, framantarea aceea de stil care vine dintr-o lunga experienta seculara a scrisului intr-una din marile literaturi ale lumii. Aici nu mai este insailarea lui Gheorghe Stefan, cu schimbarile sintactice de fiecare moment, ci este ceva care leaga logic toate elementele frazei, gasind in gramatica tot ce trebuie pentru a pune impreuna si a confunda multiplele elemente dintr-un singur bloc de structura latina. Se va vedea pe urma ce inseamna, pentru a doua jumatate a secolului al XVII-lea, o alta disciplina de stil, italiana de o parte, polona de alta, cand se vor studia Cantacuzino Stolnicul si Miron
Costin, personalitati care isi permit toate capriciile, pe cand aici, potrivit cu spiritul Renasterii, originalitatea lui Ureche se supune unei discipline neinvinse, unor norme inflexibile de guvernare a stilului, si potrivit cu normele acestea intrebuinteaza cu o ingrijita cumpanire toate mijloacele retoricei latine.
Si de aceea la el si bucuria descoperirii originilor latine, mandria cu care se proclama inalta noastra descendenta.
Nicolae IORGA, Istoria literaturii romanesti. Introducere sintetica. Editura
Literaturiei Pavel Suru, Bucuresti, 1929.
In secolul al XVII-lea, cronicarii moldoveni au cunoscut umanismul in scolile iezuite din Polonia. Dar la ei nu se poate vorbi de o constienta conceptie umanista. a...i Conceptia despre om si raporturile lui cu universul n-are nimic din umanism, la cronicari. Inca legati de spiritul teologic al vremii, formati la morala crestina a ortodoxismului national, cronicarii moldoveni nu exprima duhul Renasterii. Grigore Ureche si Miron Costin, educati in scolile de cultura latina din Polonia, n-au putut lua contact direct cu adevaratul umanism. Prin intermediul iezuitilor, ei au cunoscut literatura latina, virtutile militare si civice ale romanilor si au invatat arta scrisului de la marii lor istorici. Cand, in toate istoriile noastre literare, se pomeneste de influenta umanismului polon asupra cronicarilor moldoveni, nu trebuie sa dam acestui fapt o insemnatate completa. Cronicarii sunt prea legati de ortodoxismul etic si politic al timpului, spre a accepta notiunea integrala a umanismului. Formatia lor spirituala nu depaseste linia traditionala a atitudinii morale ortodoxe, oricate elemente de umanism si-ar fi insusit in scolile iezuite. Ideea latinitatii noastre, agitata atat de mandru, in scrierile lor, este un simplu orgoliu etnic, nu o valoare spirituala.
Ei au invatat de la istoricii latini sa utilizeze o relativa eruditie, o argumentare logica si arta notatiunii sobre si a portretului. Ma gandesc mai ales la Grigore Ureche, ce mi se pare mai adanc influentat de istoricii romani. Modul lui de a pune pe primul plan elementul eroic al istoriei il apropie de Titu-Liviu, povestirea lui sobra, cu atitudine detasata, aminteste naratiunea istoricilor latini, iar incontestabila arta de portretist vadeste rodul frecventarii istoriografilor romani. a...i Exista o apreciabila varietate, o arta concentrata si un relief de caracterizare atat de viguros, in unele din portretele de domnitori, din cronica lui, incat putem afirma cu siguranta ca Ureche a cunoscut subtilitatile retoricei latine si le-a folosit cu inteligenta artistica. Este de-ajuns sa ne referim la celebrul portret al lui Stefan cel
Mare, dat ca exemplu de concizie si preciziune de nuante, in toate istoriile literare. Modelul clasic al acestui portret este, cu siguranta, vestitul portret al lui Hannibal, facut de Titu-Liviu. In cateva linii simple, Ureche a prins efigia lui Stefan, dupa cum istoricul roman a gravat figura marelui pun.
Identificarile pot fi continuate. a...i
Ceea ce voim sa scoatem acum in evidenta este ceva mai general — si anume ca umanismul practicat de cronicarii moldoveni nu este o conceptie etica asupra omului si a vietii, ci o asimilare de procedee estetice, de canoane retorice. In cazul lui Ureche, demonstratia noastra este, credem, valabila, ramanand a fi adancita si completata printr-un amplu studiu comparativ. Cei care s-au ocupat mai mult de cronicari au fost mai ales istoricii; pe ei i-a interesat, cum era si firesc, adevarul si critica izvoarelor folosite de istoriografii moldoveni; lamuriti pe acest plan, cronicarii au cazut prada filologilor, care le-au explicat lexicul si sintaxa, urmarind fizionomia limbii romane la cei dintai scriitori nationali. Studiul cronicarilor nu trebuie limitat aci. Daca fara o buna orientare istorica si filologica nu pot fi just apreciati, fara un comentariu estetic (oricat de modest pot ei sugera) cronicarii nu-si vor justifica valoarea scriitoriceasca. Istoria noastra literara, facuta aproape numai de istorici si filologi, nu va ajunge o disciplina serioasa si completa decat intr-o faza de evolutie modernizata, cand eruditia se va alia cu simtul literar si intuitia critica a valorilor.
Pompiliu CONSTANTINESCU, Umanism erudit si estetic, in “Vremea”,
VII, 1934, nr. 352, 353, 354.
Adevarata istoriografie moldoveana incepe cu Grigore Ureche, fiu al unui Nestor Ureche, boier refugiat o vreme in Polonia (prilej pentru Grigore de a invata in scolile lesesti). Spatar sub Alexandru Ilias, mare spatar si apoi vornic al Tarii de Jos sub Vasile Lupu, nu mai era in viata la 3 mai
1647, cand i se impartea averea.
Cum Ureche n-a scris cronica vremurilor sale (letopisetul lui merge abia pana la 1594, la a doua domnie a lui Aron-voda), nu putem cauta la el perceptia lumii in care se misca. Slujindu-se de izvoade sarace, el e un cronicar in intelesul larg al cuvantului, in felul boierului ce-si inseamna pe scoarta unui ceaslov ivirea unei comete si a calugarului compilator, cu toate ca in Polonia a trebuit neaparat sa cunoasca miscarea umanista si ca, intelectual vorbind, el e un om cu invatatura de izvor occidental si in marginile clasei lui un spirit cu vederi inaintate. Fundamental ramane totusi boier bun cu dragoste de tara. Tot ce se poate astepta de la un astfel de scriitor este mireasma automatismulul, harul cuvantului, care la Ureche sunt tari ca aloia. Dar gasesti la el intelepciune si acea desfacere de lucruri in duhul Bibliei, dupa care este rasplata si pedeapsa. Are sensul obiectivitatii si nu foloseste stirile care nu "se tocmesc”, precum banuieste conceptul de traditie, de vreme ce socoteste ca o natie fara istorie s-ar asemana “fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte”. Este evolutionist in istorie, in sensul biologic, admitand ca orice natie (azi am zice civilizatie) are o
"incepatura”, un “adaos” si o "scadere”. Bineinteles, e providentialist. Ii descoperim chiar idei politice. "Tocmala” si "obiceiele tarii” nu i se par bine asezate. Domnul judeca fara legi si dupa capul lui si ”unde nu-s pravile, din voia domnilor, multe strambatati se fac”. Puterile in stat sunt amestecate: "In Moldova este acest obiceiu de pier far’ de numar, far’ de judecata, far’ de leac de vina, insas paraste, insasi umple legea”. Violenta in carmuire o socoteste o gresala: "Crezu, mai bine pentru dragostea decat de frica sa-i slujeasca”. Natura e mai inteleapta, dupa el, decat omul, caci niste ganganii fara minte ne invata cum se tine domnia: "cum este albina, ca toate-si apara cascioara si hrana lor cu acile si cu veninul sau. Iara domnul lor, ce sa chiiama matca, pre niminea nu vatama”. Iata niste idei foarte cuminti: tara crestina, cu intocmire de legi, ferita de bunul-plac al voievodului, care trebuie sa-si tempereze trufia prin invatatura providen tialei istorii.
In ultima analiza toata mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvant, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin fosnitura si aroma graiului. La drept vorbind, nici nu trebuie sa vorbim de Ureche, ci de limba literara de dialect moldav care apare dintr-o data. In locul retoricei comparatii, misuna metafora bine pitita. Cronicarii se cade sa fie "fierbinti” pentru trecut, ca sa scape (imagini de alterare) “lucruri vechi si de demult de s-au rasuflat atata vréme de ani”. Graiul nostru “dm multe limbi” este facut
(fascicol fabulos de organe animale). Obiceiele tarii (vazute ca un strat geologic in racire) “nu-s legate”. Turcii “ca o negura, toata lumea acoperea”.
“Ce sa va fi lucratu” in zilele unor domni nu se stie (asadar domnia este zidarie, lucrare). Intre cele doua biserici a stat (aparitie himerica) “uriciune”.
Iuga “au descalecat orase pren tara“, “au ales sate si le-au facut ocoale”
(scene de calarire cu opriri, de imparteala si de tarla). Vladicilor “le-au pus scaunele de sed dendreapta domnului, inaintea tuturor svétnicilor” (icoana bizantina). Clucerul mare este ispravnic “pre unt si pre miere si pre colacii, adeca pocloanele ce vin de la orasa“, medelnicerul taie ,fripturile ce sa aduc in masa“ (tablouri olandeze de ospaturi). Tara e “miscatoare si neasezata“.
Stefan a luat Radulul (viziune de tabara) “toata avutia lui si toate vesmintile lui cele scumpe si visteriile si toate steagurile lui...” si “pre fiica sa Voichita”.
Moldovenii au “picat” “cat au nalbit poiana” (tablou floral). “.Si fu agest acut de dezgusti scarba mare a toata teara.” A fost odata “iarna grea si geroasa“ si vara cu “ploi gréle si povoaie de ape si multa inecare dc apa s-au facut” (cuvintele au apasare de plumb si lichiditati). La anul 1588 “fost-au iarna grea, mare si friguroasa, de au inghetat dobitoace si heri pin paduri”.
In vremea lui Petru Schiopul a fost seceta “si unde mai nainte prindea peste, acolo ara”. “Copacii au secat de seceta, dobitoacele n-au fostu avandu ce paste vara, ci le-au fostu daramand frunza. Si atata prafu au fostu candu sa starnea vantu, catu s-au fostu strangandu troieni la garduri si la gropi de pulbere ca de omat. Iar dispre toamna deaca s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoara si cu acelea s-au fostu oprind saracimea foamea.” Sub
Aron Tiranul “teara scarsca”. “Dupa al noaolea an al domnii lui Alixandru voda Lapusneanu s-au ivit Dispot” (ca o cometa, ca un semn ceresc) “carile fiind italian au fostu stiind multe limbi” (minune). Pe Despot, Tomsa il lovi cu buzduganul “si decii toata oastea s-au lasat la dansul... acoperindu-l multimea” (imagini de gloata). Acestea nu sunt propriu-zis figuri, ci notiuni in clipa aceea cand se desfac din concrete, cand ideile nu si-au pierdut pieile.
Adauge-se harul de a gindi prin simturi, de a limita prin sunete fosnitoare, horaitoare, clinchetitoare lovirea, invalmasirea, vechimea chiar a faptelor.
Frazele cad ca niste brocarturi grele sau in felii ca mierea. Vorbirea cronicarului e dulce si crunta, cuminte si plina de ascutisuri ironice. lnventie epica Ureche nu are si sa povesteasca propriu-zis nu stie. Dar limba ridica pe spatii mici scene epice, repezi ca niste nouri ce se desfac. Iata tabloul in negru si rosu, ca scenele de razboi ale lui Paolo Uccello, al luptei de la
Podul-Inalt: “...i-au coprinsu pre turci negura, de nu sa vedea unul cu altul.
Si Stefan-voda tocmisa putini oameni preste lunca Barladului, ca sa-i amageasca cu buciune si cu trambite, dandu semnu de razboiu. Atuncea oastea turceasca intorcandu-se la glasul buciunelor si impiedicandu-i si apa si lunca si negura acoperindu-lu-i, taindu lunca si sfaramandu.” Iata o simpla gravura: Bogdan-voda “au lovit cu sulita in poarta Liovului”. Lupta oamenilor
Iui Ioan Armeanul e o invalmaseala gafaita, asudata: “Nu era loc a calca pre pamantu, ci pre trupuri de om. Asa mai apoi sa batiia de aproape, cat si mainile le obosisa si armile-i scapa. Acela praf sa facusa, cat nu sa cunostiia care de care este, de saneate si de trasnetul puscilor nu sa auziia dispre amandoao partile”.
Adevaratul dar al lui Ureche este insa portretul moral. Aci el creeaza, sintetizeaza, fiindca izvoadele nu-i dadeau nici un model. Omul e privit sub o insusire capitala sau un vitiu sub care se aseaza faptele lui memorabile, intr-o cadenta tipica. Stefan e un sanguinar leonin :
"Fost-au acestu Stefan voda om nu mare de statu, manios sl de grabu varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori la ospéte omoraea fara judetu.
Amintrilea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau il stiia a-l acoperi si unde nu gandiiai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se varaia, ca vazandu-l ai sai sa nu sa indarapteaze si pentru acéia, raru razboiu de nu biruia. Si unde-l biruia altii, nu pierdea nadéjdea, ca stiindu-sa cazut jos, sa radica deasupra biruitorilor.”
Bogdan-voda e o aratare din gravurile lui Callot: “ca au fostu grozav la fata si orbu de un ochiu”. Stefanita e o copie juvenila a mosului.
Rares e omul politic cumpatat si iscusit: “Tara si mosia sa ca un pastor bun o socotiia, judecata pre direptate facea. Almintrilea de sfat era om cuvios si la toate lucrurile indraznetu, si la cuvantu gata, de-l cunostea toti ca este harnic sa domneasca tara.” Ilias-voda
“dinafara sa vedea pom inflorit, iara dinlauntru lac imputit”, avand sfetnici tineri turci "cu carii zioa petrecea si sa dezmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind”. Bogdan Lapusneanu e un copil fara minte:
"Numai ce era mai di treaba domnii lipsiia, ca nu cerca batranii la sfat, ci de la acei tineri din casa lua invatatura, iubiia glumile si mascariile si jocuri copilaresti”. Iancul Sasul e un eretic bizar (umbla vara cu sanie de os) si nerusinat: "era om curvariu preste sama, ca nu numai afara, ce nice de curtea sa nu sa feriia, ca giupanesile boierilor de la masa doamnii sale le scotea, di le faciia sila”. Petru Schiopul era un om de treaba: “cum sa cade, cu di toate podoabile cate trebuiesc unui domnu de cinste, ca boierilor le era parinte; pre carii la cinste mare-i tinea si din sfatul lor nu iesiia. Tarai era aparatoriu, spre saraci milostivu, pre calugari si pre manastiri intariia si-i miluia, cu vecini de prinprejur vietuia bine”. Aron-voda este un dement primejdios:
"nu se satura de curvie, de jocuri, de cimpoiasi, carii ii tinea de mascarii... Pe boieri pentru avutie ii omora; jupanesile lor le siliia si domnind, nu alta, ci ciudése si minuni facea.”
Ureche n-a avut ragaz decat sa prefaca izvoadele. Daca ar fi dus cronica pana la vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Movilestilor, a lui Graziani si a celorlalti pe cari ii va descrie Miron Costin, cu toata experienta vietii si cu acea vecinica scrutare morala, abia atunci cronica ar fi fost extraordinara.
George CALINESCU, Cronicarii moldoveni, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Fundatia Regala pentru Literatra si Arta,
Bucuresti 1941, p. 20-;22. Text reprodus dupa editia a doua, revazuta,
Editura Minerva, Bucuresti, 1982, p. 14-;16.
Cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastra veche, alcatuita din texte religioase, din legende apocrife, din romane populare si din cronografe, o era noua; dar acest inceput al unui nou gen literar, singurul in care s-a afirmat originalitatea neamului nostru in veacurile trecute, constituie inca astazi o problema complicata.
Cronica lui Ureche in forma ei primitiva, asa cum a incercat Kogal niceanu sa ne-o dea in colectia sa de Letopisete, nu exista. Nu numai ca s-a pierdut originalul cronicii, dar nu avem nici macar o copie directa dupa ea. Toate manuscrisele care au ajuns pana la noi infatiseaza textul lui
Ureche intretesut cu interpolarile adaugate ulterior de Eustratie Logofatul, de Simion Dascalul si de Misail Calugarul. Dupa parerea raposatului
Giurescu, aceste adause ale lui Simion Dascalul sunt asa de numeroase si asa fel imbinate in urzeala lui Ureche, incat ar fi peste putinta sa se delimiteze precis ceea ce constituie fondul primitiv al cronicarului boier de ceea ce este transpus de Simion Dascalul si de ceilalti. a...i
Impletind stirile aflate in izvoarele interne cu informatiile pe care le gasea in Bielski si in cosmografia nedescopierita inca, Ureche si-a scris cronica pana la a doua domnie a lui Aron-voda (1595). Ultimul capitol din cronica ramasa neterminata expune imprejurarile pribegiei lui Nestor
Ureche, inainte de sosirea la Iasi a lui Aron-voda, cu atatea amanunte dramatice si in acelasi timp precise, incat nu incape indoiala ca scriitorul lor le cunoaste din amintirile batranului boier.
Cronica lui Grigore Ureche, scrisa se pare intre 1642, data cand el ajunge vornic mare, cum semneaza predoslovia, si 1647, data mortii, a intrat insa de timpuriu in mana lui Simion Dascalul. In ce imprejurari nu stim. Campul este aci deschis ipotezelor.
Am spus mai sus ca Ureche a murit fara sa vada sfarsitul domniei lui
Vasile Lupu. Se poate ca putin timp inaintea mortii, sa fi imprumutat cronica neterminata inca lui Eustratie Logofatul, care era al treilea logofat in divanul lui Vasile Lupu si cu care cronicarul era in stranse legaturi de prietenie — "frate si prieten”, cum il numeste, impreuna cu alti boieri din divan, intr-un document1 din 1641. Eustratie Logofatul a adaogat si el cateva stiri si apoi cronica a fost incredintata lui Simion Dascalul, ca s-o transcrie; Simion Dascalul a copiat-o, a amplificat-o si apoi, nu se stie cum, originalul lui Ureche a disparut2. A disparut de timpuriu, fara sa lase nici o urma, fiindca nici Miron Costin, care scrie la cateva decenii dupa
Ureche, nu are la indemana decat tot compilatia interpolatorului. In 1670,
1 Ghibanescu, Surete si izvoade, III, p. 310. E o marturle din martie 1641 prin care
Gr. Ureche atesta ca a vazut cand Lupul din Harlau, cu sotia Simiiana si copiii vand ocina si mosia lor cu helesteu, pe apa Crivdei, in hotarul satului Fetesti, “fratelui si prietenului nostru, lul pan Eustratie biv logofat”.
2 Ulterior, iatr-o copie interpolata de Simion Dascalul, a mai adaogat interpolari si a mai facut cateva schimbari si Misail Calugarul. Aceasta versiune cu interpolarile lui
Misail Calugarul se pastreaza in patru manascrise din Biblioteca Academiei Romane,
(cf. C. C. Giurescu, in Convorbiri literare, LIII, 1921, p. 326 si in introdacerea la Grigore
Ureche vornicul si Simion Dascalul; Letoplsctul Tarii Moldovei, ed. II, “Scrisul romanesc”, p. LV-LVIII). Succesiunea interpolatorilor credem dar ca este aceasta: Eustratie Logofatal,
Simion Dascalul, Misail Calugarul. Ea cancorda si cu ceea ce aflam de la Miron Costin
— care intrase in Moldova la vreo patru-cinci ani dupa moartea lui Gr. Ureche — ln De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor (ed. Giurescu): “Iara cum am inteles de cativa boieri si mai ales din Neculai Buhus ce au fost logofat mare, pre acest
Simeon Dascalul, lstratie Logofatul l-au fatat cu basnele lui si Misail Calugarul de la
Simeon au nascut, cela fiu, cestalalt nepot” (p. 5). Neculai Buhus moare in 1667. Sau
“De ar fi acmu lstratie Logofatul si fiiu-sau un Simion Dascal si nepotu-sau un Misail
Calugarul, cam s-ar apuca de aceasta poveste cu basnele lor cele ce au scris...” Miron
Costin nu vazuse insa letopisetul lai Eustratie Logofatul: ...”ca mi se pare, bine nu stiu, ca n-am vazut letopisetul lui Istratie...” cand stolnicul Constantin Cantacazino insoteste la Iasi pe sotia si fiica lui
Brancoveanu la casatoria acesteia cu Gheorghe Duca, domnul Moldovei, el dobandeste o copie de pe cronica lui Ureche de la marele comis Ion
Racovita, dar acest izvod este tot compilatia lui Simion Dascalul.
Simion Dascalul a utilizat, in interpolarile sale, izvoare diferite de acelea pe care le-a folosit Grigore Ureche. El a avut la indemana o versiune a letopisetelor moldovenesti deosebita de aceea pe care a intrebuintat-o
Ureche. Izvoadele lui Simion Dascalul cuprindeau, intrele altele, si cronica lui Eftimie sl mergeau pana la domnia lui Vasile Lupu, dupa cum martu riseste el insusi. Din aceste letopisete interne, Dascalul a luat unele stiri, pe care le-a adaugat in textul lui Ureche stangaci, neindemanatic, dand nastere la contraziceri.
Dintre izvoarele polone, Simion Dascalul nu a cunoscut pe Ioachim
Bielski. Desi il citeaza intr-un loc in expunerea lui Ureche, totusi, din faptele pe care pretinde ca le ia din istoriograful polon, se vede bine ca nu l-a cunoscut, caci aceste fapte nu se gasesc la el. Simion Dascalul a avut la indemana pentru compilatia sa numai opera lui Alexandru Guagnini,
Sarmatiae Europae Descriptio, in traducerea polona a lui Pazskowski. Din aceasta opera a luat toate acele amanunte pline de colorit privitoare la domnia lui Despot: falsificarea genealogiei, imprietenirea lui Despot cu
Laski, incercarea lui Lapusneanu de a-l otravi, fuga lui Despot in Polonia, prefacerea ca e mort, simulacrul de inmormantare, rasturnarea lui
Lapusneanu tocmai cand credea ca a scapat de Despot, domnia acestuia, rascoala lui Tomsa.
Simion Dascalul a mai introdus in cronica lui Grigore Ureche un capitol despre originea romanilor din talharii de la Ram, asupra caruia vom reveni indata.
Crescuta astfel cu interpolarile lui Simion Dascalul, cronica lui Ureche s-a raspandit in o multime de copii manuscrise.
In cronica, asa cum ne-o ofera editia regretatului Giurescu — cea mai buna, intrucat este singura care respecta traditia unui text si ne da in acelasi timp variantele din celelalte manuscrise, necesare pentru a urmari istoricul textului — se observa destul de clar doua firi, doua mentalitati, doua personalitati cu totul deosebite.
O prima personalitate se caracterizeaza printr-o calda dragoste de tara, printr-un deosebit simt de demnitate, printr-un spirit de masura si claritate si printr-un fin discernamant critic. A doua personalitate se caracterizeaza printr-o ravna de a se face cunoscuta cu orice pret, printr-o tendinta constanta de “a tinde povestile mai larg”, cu riscul de a cadea in proxitate si incoerenta chiar, printr-o totala lipsa de masura si de simt critic.
Coexistenta acestor doua personalitati atat de diferite in cuprinsul aceleiasi cronici se releva de la primele pagini.
Grigore Ureche este, in ceea ce priveste persoana lui, de o discretie plina de demnitate; nicaieri in cuprinsul cronicii nu vorbeste despre sine, nici chiar atunci cand ar fi indreptatit, cand te-ai astepta, cand ai dori-o chiar. Pretutindeni el se identifica cu faptele povestite sl nicaieri nu iese la iveala, nici chiar atunci cand faptasii sunt persoane care i-au stat aproape de suflet, cum se intampla cu tatal sau Nestor, de care nu vorbeste decat o singura data. Incolo nicaieri nu vorbeste despre sine si ai sai.
Simion Dascalul apare continuu in cuprinsul povestirii, mai ales cand este vorba sa-si asigure paternitatea adauselor sale:
"Acestea cercand cu nevointa vornicul Ureche scrie de zice... Dupa aceia si eu... Simion Dascal, apucatu-m-am si eu pre urma a tuturora a scrie aceste povesti...”
"Ce aceasta poveste a lui Laslau craiu, ce spune ca au gonit pre acesti tatari, nu o au scos Ureche vornicul din letopisetul cel latinesc, ci eu,
Simion Dascalul, o am izvodit din letopisetul cel unguresc...”
“Ce aceasta poveste nu se afla insemnata de Ureche vornicul, iar eu n-am vrut sa las nici aceasta sa nu pomenesc.”
Ureche este un spirit critic. El are despre istorie o conceptie pragmatica; ea trebuie sa dea norme de invatatura “feciorilor si nepotilor, despre cele rele sa se fereasca... iara de pe cele bune sa urmeze si sa invete si sa se inderepteze”. Dar cine are despre istorie o asemenea conceptie isi da bine seama ca primele conditii pe care trebuie sa le indeplineasca sunt: deplina obiectivitate in restabilirea adevarului. Grigore Ureche isi da seama de aceasta si de aceea el confrunta continuu izvoarele pamantene cu cele straine, pentru ca, din noianul stirilor contradictorii, sa poata culege grauntele de adevar pe care-l cuprind. Ureche o spune destul de limpede:
"nu numai letopisetul nostru, ce si carti straine am cercat, ca sa putem afla adevarul, ca sa nu ma aflu scriitoriu de cuvinte desarte, ce de dereptate”.
Simion Dascalul este, dimpotriva, o fire imaginativa. El e stapanit mereu de preocuparea de a "tinde povestile” cat mai pe larg, impletind, fara discernamant critic, fapte istorice consemnate in cronici cu materialul legendar care circula in masele populare din vremea sa si care intrase in buna parte in izvoadele pamantene.
Intre istorie si folclor el nu face nici o demarcatie. Ba ceva mai mult: modifica datele pe care le gaseste in izvoarele sale, interverteste, ca o totala lipsa de simt critic, ordinea evenimentelor, schimba unele pasaje si adauga de la sine lucruri care nu se gasesc in izvodul sau. Asa face, de pilda, la domnia lui Despot, unde adauga la textul lui Paszkowski ca Despot
“s-a mutat la alt ostrov de la Roma”. Mai departe, Guagnini aminteste de un nepot al lui Despot, cel al carui nume l-a uzurpat o sluga, viitorul domn al Moldovei. Simion Dascalul se opreste asupra detaliului mortii nepotului in razboi si face din aceasta imprejurare punctul de plecare pentru falsificarea genealogiei lui Despot-voda.
Ureche este apoi stapanit de un suflu de patriotism, care, cu toata discretia, vibreaza totusi in paginile cronicii sale. El scrie impins de curiozitatea de a "afla cap si incepatura mosilor, de unde au izvorat in aceasta tara si s-au inmultit”. El, care vazuse inflorirea istorica a Poloniei, tinea “sa nu se inece anii cei trecuti si sa ne asemanam fiarelor si dobitoacelor mute”. Vorbeste, in aceste simple cuvinte ale batranului cronicar, ceva din sufletul neamului intreg, care in acele vremuri turburi, ajunsese sa-si lamureasca fiinta sa etnica deosebita. Desi "cerca cu nevointa” si “carti straine”, ca sa poata afla adevarul, totusi el inlatura din cronica sa stirile din izvorul polon care i se pareau exagerate si care, in acelasi timp, jigneau mandria lui de moldovean. De pilda, scena in care Ioachim Bielski ne povesteste cum Stefan cel Mare, incoltit de turci si nevoit sa ceara ajutorul regelui polon, primeste sa-i recunoasca suzeranitatea, sa depuna in cortul regal steagul Moldovei la picioarele regelui polon si sa ingenunche inaintea lui, prestandu-i omagiul de credinta, in timp ce cortul se desfacea pentru ca ostirea adunata in Campia Colomeei sa vada umilirea marelui erou moldovean, este inlaturata de Ureche si redusa la atata: Stefan-voda a venit la Colomeea si "toate ce au avut mai de treaba au vorbit si apoi l-au ospatat pe Stefan Voda”.
Mai inainte, la 1471, cronicarul polon spunea ca Stefan a trimis 28 de steaguri regelui polon. Ureche explica raspicat: “au trimis si lui craiu din dobanda sa, nu pentru ca doar au fost datoriu sa-i trimita, cum zic unii, ca au fost supus lesilor, ce pentru ca sa-l aiba prieten la nevoie si la treaba ca aceea, de-i va veni asupra”.
Suflul sentimentului patriotic se vede la Ureche si in lumina de calda duiosie pe care o proiecteaza peste figura domnilor aparatori de tara si datatori de legi si datini. Sunt adevarate portrete mici, lucrate cu arta in medalion, ca bunaoara:
“Bogdan Voda cel Grozav, feciorul lui Stefan Voda cel Bun (Mare), s-au pristavit in ceasul dintaiu al noptil, in targ in Husi, nu cu putina lauda pentra lucruri vitejesti ce facea, ca nu in betii, nici in ospete petrecea, ci ca un strejar in toate partile priveghia, ca sa nu se stirbeasca tara, ce-i ramasese de la tata-sau”.
Sau portretul lui Petru-voda Rares; “Ca un pastor bun ce strajuieste turma sa, asa in toate partile strajuia si priveghia si nevoia sa lateasca ce au apucat, ca nimica dapa ce s-au asezat la domnie n-au zabovit, ci 90 razboae s-au apacat, si la toate-i mergea ca noroc”.
Sau, in sfirsit, portretal doamnei Raxanda: “Femeie destoinica, inteleapta, ca dumnezeire, milostiva si la toate bunatatile plecata“; si mai ales al lui Stefan cel Mare, de care ne vom ocupa pe larg mai jos.
In contrast cu acesti mari inaintasi, el stie sa incondeieze si pe domnii rai, stricatori de lege si de datini, daramatori de tara. Iata, de pilda, pe Ilias voda, flul Iui Petru Rares, pe care “firea si fata il lauda sa fie bland, milostiv si asezatoriu, gandindu-se ca va semana tatane-sau, ci nadejdea pre toti i-au amagit, ca dinafara se vedea pom inflorit, iar dinlauntru lac imputit, ca avand langa sine sfetnici tineri turci, cu care ziua petrecea si se desmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceele crestinesti s-au departat; in vedere se arata crestin, iar noaptea in slobozie mahmeteasca se dedese”.
Sau chiar portretul lui Bogdan Lapusneanu, fiul doamnei Ruxanda, pe care ni-l infatiseaza cu contrastele lui: “Cumu-si era blind si cucernic, asa tuturora arata direptate, de se vedea ca nimica nu s-au departat de obiceiul tatane-sau. Nici de carte era prost. La calarie sprinten, cu sulita la halca nu pre lesne avea protivnic, a sageta din arc tare nu putea fi mai bine.
Numai ce era mai de treaba domniei lipsia, ca nu cerca batranii la sfat, ci de la cei tineri din casa lua sfat si invatatura. Iubia sa auza glume si mascarii si jocuri copilaresti. Mai apoi lipi de sine lesi, de-i era si de sfat si de a batere halca cu sulita, rasipind avutia cea domneasca.”
Zbucneste in aceste ultime portrete durerea unui mare patriot din divanul Moldovei, care vedea cum se risipeste tara lasata de Stefan cel
Mare si Sfant: “scaderea care se vede ca au venit in zilele noastre”.
In adausele lui Simion Dascalul, demnitatea sentimentului national este amortita. Ravna de a "tinde povestile mai pe larg” este la el asa de puternica, incat il orbeste si il face sa admita si sa incorporeze pana si o legenda ungureasca, falsa, tendentioasa, despre descendenta noastra din talharii scosi din temnitele Romei.
Aceste doua temperamente atat de diferite pe care le intrezarim in corpul compilatiei se rasfrang — cum de altfel este si firesc — si in structura stilistica a cronicii.
Stilul lui Simion Dascalul este de multe ori intortocheat, plin de repetitii, neclar. Iata, de exemplu, o proba din Predoslovie chiar:
“Dupa aceia si eu care sunt intre cei pacatosi Simion Dascal, apucatu m-am si eu pre urma a tuturora a scrie aceste povesti, ce intr-anse spune cursul anilor si viata domnilor, vazand si cunoscand ca scriitorii cei mai de demult, care au fost insemnand aceste lucruri ce au trecut, s-au savarsit, si pre urma lor altii nu vor sa se apuce, vazand noi aceasta, ca se paraseste aceasta insemnare, socotit-am ca sa nu lasam acest lucru nesavarsit <sa> nu se insemneze inainte, carele mai nainte de altii au fost inceput pre rand insemnat pana la domnia lui Vasilie Voda, ca sa nu ne zica cronicarii altor limbi c-am murit si noi cu scriitorii cei din ceput, sau ca doara suntem neinvatat...”
In acest exemplu — as putea cita intreaga predoslovie — se vede bine fraza lunga, greoaie, intunecata, incarcata de incidentale, plina de repetitii, ca o urzeala in care firele neoranduite bine incep sa se incalceasca.
Stilul lui Grigore Ureche se caracterizeaza, dimpotriva, printr-o concizie si precizie intr-adevar clasice; este un stil lapidar; pare ca e sapat in piatra, ca o pisanie de biserica. Citez ca exemplu — fiindca predoslovia este prea cunoscuta din liceu — portretul lui Stefan cel Mare :
"Fost-au acest Stefan Voda om nu mare de stat, manios sl de grab a varsa sange nevinovat; de multe ori la ospete omora fara giudet. Amintrelea era om intreg la fire, nelenes, si lucru sau il stia a-l acoperi, si unde nu gandeai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se vara, ca vazandu-l ai sai sa nu indarapteze, si pentru aceia rar rasboiu de nu biruia, si unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-se cazut jos, se radica deasupra biruitorilor...
Iara pre Stefan Voda I-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna, care era de dansul zidita. Atata jale era, de plingea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostea toti ca s-au scapat de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui pana astazi ii zic Sfantul Stefan
Voda, nu pentru suflet, ce este in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fost om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carele nime din domni, nici mai nainte, nici dupa acela, l-au ajuns.”
Este cel mal clasic portret din literatura noastra veche. Nu lipseste nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al marelui voievod; si totusi nici un cuvant de prisos.
Nimic nu se poate adauga si nimic nu se poate suprima fara a-i distruge farmecul literar. De remarcat in acelasi timp cu cata obiectivitate Grigore
Ureche, care avea un adevarat cult pentru Stefan cel Mare, recunoaste, alaturi de marile calitati ale domnului, si defectele; alaturi de partile de lumina, si cele de umbra (“manios, degrab a varsa sange nevinovat... la ospete omora fara giudet”). Dar aci sta marele lui mestesug de artist in ale scrisului ca, dupa o scurta trasatura fizica, insira repede defectele, pentru a aseza apoi calitatile intr-o gradatie ascendenta care culmineaza in apoteoza (“...Sfantul Stefan Voda, nu pentru suflet, ce este in mana lui
Dumnezeu... ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carele nime din domni, nici mai nainte, nici dupa aceia, l-au ajuns”).
Desi Stilul lui Ureche este de o precizie lapidara, totusi limba cronicii nu este lipsita de un pitoresc al ei particular. Aci insa nu se mai pot face distinctii nete intre Ureche si Simion Dascalul, fiindca in unele parti amandoi au transcris aproape verbal izvoare interne, care nu ne mai stau astazi la indemana, iar, de alta parte, limba lor e creatia colectivitatii moldovenesti de la jumatatea veacului al XVII-lea, abia modelata de carturari. Lasam la o parte aspectul ei fonetic si morfologic — nu pentru ca, fiind de esenta filologic, ii socotim neinteresant din punctul de vedere al formarii limbii literare (dimpotriva, ne-ar interesa sa stim si in ce masura limba textelor coresiene a mladiat scrisul marilor cronicari moldoveni) — dar pentru ca nu namai originalul lui Ureche s-a pierdut, ci si din prelucrarea lui Simion Dascalul nu avem decat cópii tarzii, care nu ne dau in aceasta privinta, cu precizia de care avem nevoie, textul autentic.
Lasand deci la o parte aceasta latura a ei, limba primei cronici moldovenesti — creata de un popor de boieri si de tarani a caror viata se impletea intim cu a naturii — nu se ridicase inca pana la concepte abstracte. Dar este o limba plina de vigoare, care pastreaza fragezimea naiva a imaginilor sugestive formate in plin contact cu viata satului, ca de pilda: “Tara Ardealului inconjurata cu munti si cu paduri cum ar fi ingradita”; “In vremea lui Petru Voda Schiopul au fost seceta mare si unde prindea mai inainte peste, acolo ara plugul”; “au descalecat orase in tara“; “le-au impartit hotare in tara sa”; sau din privelistea framantarilor naturii: “cum se ridica o negura intunecata si se rasipeste asa si Petru
Rares se curateste de scarba ce-i zacea la inima“; “paganii, care in toate partile fulgerau si trasneau cu armele lor”; “ostile s-au vartejit”; ori luate din viata pastoreasca: “ca niste lupi gata spre vanat ca sa inece oaia neslobiva”; sau Petru Rares “ca un pastoriu bun grijia de oile sale”; sau, in sfarsit, imagini din viata stupilor de albine: “Turcii ca un roiu de albine inconjoara manastirea”, “Petru Schiopu bland ca o matca fara ac”; “de s-ar invata cei mari... cumu-i albina, ca toate-si apara cascioara si hrana lor cu acele si cu veninul sau, iara domnul lor, ce sa cheama matca, pre nimenea nu vatama, ci toate de invatatura ei asculta“; sau amintind interioare duioase de familie: “ales un om ca acela — hatmanul Arbore
— ce au crescut Sftefan Voda pre palmele lui”.
Asemenea imagini si multe altele, evocand aspecte de viata plugareasca, de pastorit, de albinarit, de interioare de viata patriarhala, de lupta intre puterile naturii, stilizate in structura limbii, o infloreaza cu un colorit dulce, ca altitele discrete de pe tesaturile taranesti.
Dintre adausurile facute in cronica lui Ureche, unul a provocat o adevarata furtuna de indignare in Moldova secolului ai XVIII-lea. Este capitolul privitor la “ijderenia moldovenilor, de unde sunt ei de au venit pre aceste locuri”. Capitolul ar fi fost tradus, dupa cum pretinde autorul insusi, dintr-un letopiset unguresc, pana acum nedescopierit. Se incepe cu: “scrie letopisetul cel unguresc” si sfarseste cu: “Ce aceasta poveste a lui
Laslau craiu, ce spune ca au gonit pre acesti tatari, nu o au scos Ureche vornicul din letopisetul cel latinesc, ci eu, Simion Dascalul, o am izvodit din letopisetul cel unguresc, care poveste o am socotit pre semne ce arata ca poate fi adevarata.” a...i
Interpolarea are citeva trasaturi caracteristice care o apropie de legenda pastrata intr-o versiune a vechilor anale moldovenesti, copiata in Rusia si cuprinsa in colectia de cronici rusesti cunoscuta sub numele de
Voskresenskaja létopisi (vezi p. 56: invazia tatarilor, ajutorul cerut de regele ungur Vladislav de la Ram; trimiterea unui ajutor alcatuit din ramlenii ortodocsi; infrangerea tatarilor si colonizarea ramlenilor ortodocsi in partile
Crisanei si ale Maramuresului). In acea legenda insa lipseste nota infamanta a talharilor din temnitele Romei. Prin aceasta nota infamanta si prin alte amanunte, interpolarea lui Simion Dascalul se apropie de legenda pe care a cules-o, chiar pe vremea lui Vasile Lupu, din mediul ciangailor din
Moldova, franciscanul Marcus Bandinus, trimis de scaunal apostolic sa cerceteze parohiile catolice din Moldova.1
Personalitatea acestui ciudat adnotator nu ne este cunoscuta. In afara de o notita scurta, asupra careia vom reveni indata, pastrata de un copist aproape contemporan, nici unul din scriitorii nostri vechi nu ne da lamuriri despre el, si nici in documentele vremii, cate au ajuns pana la noi, nu e pomenit.
Din adnotarile sale se poate deduce ca venea de peste munti, din regiunile in care era cunoscuta limba ungara. In legenda asupra careia ne am oprit adineaori, el marturiseste ca “eu, Simion Dascalul, o am izvodit din letopisetul cel unguresc”. Desi un letopiset unguresc cu astfel de elemente nu s-a descopierit pana acum, totusi faptul ca legenda e scoasa dintr-o cronica ungureasca pare a-i confirma nu numai caracterul ei tendentios
(romanii se trag din talhari), ci si etimologiile cu caracter unguresc.
Povestind, de exemplu, “ijderenia moldovenilor”, dupa ce arata ca Laslau a alungat cu ajutor primit de la Ram (Roma) pe tatari, pana i-a trecut apa
Siretului, continua textual :
“Acolo Laslau craiu, stand in tarmarile apei, au strigat ungureste: seretem, seretem, ce se zice romaneste: place-ml, place-mi. Mai apoi daca s-au descalecat tara, dupa cuvantul craiului, ce au zis seretem, au pus numele apei Siretul.”
In acelasi timp, interpolatorul se vadeste a fi si un bun cunoscator al obiceiurilor unguresti. Povestind, mai departe, cum Laslau craiul, intorcindu-se biruitor din razboiul cu tatarii, in ziua de lasatul secului, a cerut voie de la vladicii sai sa-l lase trei zile sa se veseleasca cu doamna-sa si cu boierii adauga: “si asa l-au blagoslovit de au lasat sec marti cu toata curtea sa, care obiceiu se tine la legea lor si pana astazi, de lasa sec marti in saptamana postului celui mare dintaiu”.
Daca, in sfarsit, mai tinem seama si de faptul ca interpolatorul era familiarizat si cu obiceiurile unguresti din Maramures foarte vechi, atestate in decretele Sf. Stefan (... “care semn traieste si pana astazi la Maramures, de se cehluiesc pregiur cap...”), atunci poate ca nu suntem departe de adevar cand presupunem ca acest roman ardelean era din partile Maramuresului.
Maramuresul, care ne-a dat, in secolul al XVI-lea, inceputurile literaturii, ne-a trimis si mai tarziu carturari. Chiar in vremea lui Vasile Lupu si a lui
Grigore Ureche, traia la curtpa boierului Patrascu Ciogolea din Calafendesti
(sudul Bucovinei), ca dascal de copii, un asemenea carturar maramuresean, care ne-a lasat un frumos centom hrisostomic, cu prilejul inmormantarii jupanesei Sofronia, sotia nefericitului boier.
Printre carturarii care treceau in Moldova se va fi aflat probabil si acest dascal Simion. Dintr-o notita pe care ne-a pastrat-o un copist aproape contemporan, se pare insa ca el nu se bucura de prea multa stima intre boierii rnoldoveni, caci iata ce ne spune notita :
“Acest Simeon Dascal, ce el se numeste aici, mai mult se vede ca au amestecat si au turburat istoria decat au lucrat cevasi pentru Ureche vornicul, carele au scris acestea, a vesti ca e domn invatat si intelept, iar acesta si nestiut si slab la minte, precum si Todorascu Cantacuzin vel vist, in Moldova si altii, bine cunoscand pe acela, mi-au marturisit ca de multa nestiinta si de minte putina era acel om, precum iar el iese si aici ca <ce> au fost se arata si pe langa altele face si aceasta, ca ale altora le face ale lui, adeca ce au scris Ureche el zice ca au scris.”
Interpolarea lui Simion Dascalul privitoare la obarsia romanilor din talharii Romei a starnit o profunda indignare intre carturarii moldoveni din a doua jumatate a secolului al XVII-lea.
Nicolae CARTOJAN, Grigore Ureche, in Istoria literaturii romane vechi, vol.
II, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1942, p. 144-;153.
Un studiu lingvistic asupra letopisetnlui lui Ureche este ingreunat de anumite imprejurari speciale: nu avem an manuscris autograf al cronicii, nici macar o copie care sa nu fi trecut prin filiera mai multor copisti succesivi, care sunt adesea si interpolatori si compilatori. Manuscrlsele cele mai bune ale cronicii sunt copii de la lnceputul secolulai al XVIII-lea, cateva decenii dupa scrierea cronicii. In cazul special al cronicii lui Ureche, cele mai bune manuscrise, cele folosite de toti editorii pentru editiile lor, pentru ca sunt singurele complete si copiate ingrijit, se datoresc unor copisti munteni. Cele cateva manuscrise moldovenesti ale cronicii lui Ureche sunt lacunare si copiate dupa un arhetip neglijent redat de un scrib fara multa stiinta de carte. Ca atare ele nu pot folosi ca baza a unei editii. Totusi studiul limbii lui Ureche nu este ca neputinta. Mai intai cei doi copisti munteni care au copiat manuscrisul datorit lui Axinte Uricarul din Moldova, gramatic invatat si constiincios, sunt si ei scriitori de manuscrise foarte constiinciosi, care si-au permis foarte mici schimbari in text. Fonetica este cea care a avut ceva mai mult de suferit; a fost eliminat in cele mai multe cazuri: dz moldovenesc, gi pentru j; s-au pastrat insa, in genere, forme nediftongate ca: sara, sa marga. Lexicul moldovenesc a fost pastrat de toti copistii, cu foarte rare exceptii, si formeaza o mare bogatie pentru studiul limbii.
Din tezaurul culturii latine, cu care a intrat in contact in scolile din
Polonia, Ureche a pastrat foarte putin in cronica sa. Fraza de constructie latina, care apare intr-o forma moderata in De neamul moldovenilor a lui
Miron Costin si mai acuta in Istoria ieroglifica a lui Dimitrie Cantemir, nu se intalneste la Ureche. Din textul letopisetului sau abia se pot culege cativa termeni latini cu evident caracter savant: ocheanu, gardinalii
(cardinalii), cometha, eretic, corona. Mai accentuata este influenta limbii slavone, limba folosita pe vremea cronicarului in biserica si in cartile religioase. Sunt in letopiset cuvinte si chiar expresii intregi in slavoneste: nacazanie silnim (invatatura celor puternici), tij, i pol (si jumatate), mesita, dni. Cuvintele de origine slava care deriva din limba bisericii si nu din Iimba poporului sunt destul de frecvente: hvala, a poftori, otcarmuia, ciudese, jartavnic, pomazuit. Cu toate acestea Ureche nu este legat nici de limba studiilor sale clasice si nici de limba bisericii.
Caracteristica ii este tendinta de a se dezbara de limba greoaie a cartilor religioase si de a crea un stil narativ istoric avand la baza limba vorbita de popor. Fata de limba traducerilor din cartile bisericesti si chiar fata de limba mitropolitului Varlaam care, in Cazanii, se dovedeste inca supusa regulilor frazeologiei slavone, limba lui Ureche reprezinta un mare pas inainte spre inchegarea limbii literare romanesti. Lexicul predominant moldovenesc si topica frazei, care poate si uneori stangace — sa nu uitam ca Ureche nu avea in urma lui o traditie literara romaneasca — dar niciodata retorica sau afectata ca a cartilor bisericesti, dovedesc sfortarea cronicarului de a da ideilor sale o expresie cat mai apropiata de limba poporului: “Si de acolo multe luund si lipindu de ale noastre, potrivindu vremea si anii, de au scris acest letopiset, carile de pre la multe locuri de nu sa va fi si nemerit, gandescu ca cela ce va fi inteleptu nu va vinui, ca de nu poate de multe ori omul sa spuie asa pre cale tot pre randu, cela ce vede cu ochii sai si multe sminteste, de au spune mai mult, au mai putin, dara lucruri vechi si de demult, de s-au rasuflat atata vreme de ani? Ci eu, pe cum am aflat, asa am aratat.”
Observatiile de mai sus ne duc catre concluzia ca, oricat ar fi fost de cult, Ureche ramane legat de obarsia sa moldoveneasca si populara, de care boierii, in privinta culturii, nu se desfacusera pe vremea aceea.
Fraza lui Ureche este construita, ea are un anume ritm obtinut in genere prin mijloace simple, ca de exemplu repetarea unor substantive sau adjective cu acelasi sens, care, pe de o parte intaresc ideea si pe de alta dau ritm frazei: “s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura”, “iarna grea si geroasa”, “chizmindu si insemnand si pre scurtu scriind”, “au aflat cap si incepatura”, “iaras de sargu scade si
 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite