g6n2nd

Sunt vechi, domnilor era vorba favorita a lui Caragiale, cand se certa cu prietenii pentpu idei, pentru idei de arta mai cu seama. Parerea populara atribuie artistilor ca atare un conser vatism din nastere. Nu intereseaza aici sa verificam principiul acestei generalizari curente, ci numai intrucat acea coincidenta e, in anume caz, evidenta, sa cautam a preciza conditiile in care ea se arata acolo. Caragiale avea un spirit de o rara mobilitate; prefacerea simpatiilor lui intelectuale in antipatii era fenomen cronic, de care prietenii lui toti erau deprinsi a se amuza. Totusi, e adevarat ca simpatia lui pentru ceea ce e vechi, in arta cel putin, era oarecum sistematica. Cred ca acest conservatism ferm, care izbucnea numaidecat in dispret agresiv pentru orice i se parea abatere obraznica si proasta de la adevarurile bine hotarate, era, probabil, mai intai un semn firesc al energiei unui talent care se simtea sigur pe ce apucase odata sa stie si refuza cu superba indarjire orice i se parea macar o umbra de obiectie la cele hotarate ca bune si invatate ca atare. Era poate si lenea lui de oriental adevarat care-l indemna sa fuga de osteneala suparatoare, inevitabila in orice revizuire serioasa a ideilor noastre cele mai confortabil fixate. Presupun, in sfarsit, ca aceste

viguroase fatalitati interne ale omului au fost intarite de o imprejurare exterioara. Prin cariera sa eleganta si sigura de elita triumfatoare, Junimea isi dezvoltase o incredere in sine foarte solid accentuata. Aceasta incredere, cu deosebire pitoresc purtata de seful politic al grupului, a avut incarnari diverse si, se intelege, inegal reusite. Indeosebi la Junimea din Bucuresti, daca nu se afirma categoric, se dadea cel putin a intelege, intre membrii tineri, ca, de exemplu, Faust cu greu ar putea fi in vreun alt punct de pe glob atat de adevarat priceput si exact pretuit ca in cercul Convorbirilor; iar cine trecuse pe la cursurile maestrului unic Maiorescu ramanea sigur ca poate vorbi cu definitiva indulgenta despre Oxford, Paris ori Goettingen. Se formase astfel, in sanul acelui cerc, un specific extract concentrat de mandrie nationala,monopolizat, fireste, pe seama gruparii, si cu care membrii ei se parfumau, negresit, cu atat mai simtitor cu cat erau mai tineri, dar care facea, putem crede, atmosfera generala pentru toate varstele. Caragiale tanar a trait in acel aer, si e de banuit ca natura lui vioaie a adoptat cu personal exces optimismul acela juvenil si nationalist: usor si comod devenea, pentru dansul, moft si gogomanie orice era nou, strain de valorile irevocabil consacrate, ori, mai cu seama, de-a dreptul opus lor. Insa, negresit, trebuie aici sa ne amintim indata ca inovatiile specific romane pe care le zeflemisea Junimea cuprindeau esential comori de comicarie. Natura talentului lui Caragiale si conservatismul
Junimii s-au intalnit pentru o colaborare eminenta. Atata numai ca inovatiile romane au compromis, in ochii lui Caragiale, noutatea ca atare. Pana in anii din urma ai vietii, el persifla ori invectiva, pe necitite si nevazute, teatrul lui Ibsen ori al lui
Strindberg, aproape ca si cum ar fi fost, si ei, niste stalpi ai progresismului roman de la 1860. Era o obstinatie ce nu se mai poate intelege ca rezistenta a cunoscatorului de meserie. Asa s-a facut ca arta lui sa fie in adevar o arta veche. Unele parti din publicul romanesc actual se grabesc a o numi invechita. Aceasta

graba e un simptom bun pentru caracterizarea acelui public.
Pentru Caragiale ea probeaza, cred, numai ca fondul si directia satirei sale irita foarte rau, e deci inca foarte vie.
E greu totusi a tagadui ca procedarile lui artistice sunt adesea vechi, in intelesul de: perimate. Socotesc ca, printre oamenii astazi in viata, sunt unii tocmai astfel asezati in timp ca sa poata simti viu opera lui Caragiale si, in aceeasi vreme, sa poata imagina relativitatea ei istorica. Pentru filologii viitorului departat, cand se vor sili, dupa cum le e meseria, sa inchipuie, in scheme si fantasme fragmentare, ceea ce traim noi astazi si am trait ieri si deunazi, consemnarea gandirii si simtirii noastre, a acestora care am fost contemporani maturi ai lui Caragiale si suntem si ai generatiilor tinere de care opera lui incepe acum a se indeparta, va fi un material ce, mai adanc poate decat oricare altul, va lumina si va colora viziunea lor istorica despre vremile noastre.
Calendarul Claponului, pe anul de la Mahomet 1295, de la
Hristos 1878, este dedicat cocoanelor si demoazelelor din toate mahalalele, fundaturile si marginile Bucurestilor, precum si tutulor monserilor, becheri si familisti . Asa incepe tanarul scriitor: amuzand mahalaua, ca sa o studieze. Gogosile din Claponul, anecdote, dialoguri, schite si calambururi groase revin si staruie in Moftul roman. Amuzarea si persiflarea mahalalei au mers multa vreme impreuna. In germene, insa, apar, in Claponul, si Momen tele. Sunt acolo trei schite de incornorati, pregatiri semnificative pentru figurile de soti blajini sau comozi din Diplomatie, din Tren de placere, din Luna de miere, din Cadou; iar una din acele schite ale incepatorului istoria cetateanului Ghita Calup a intrat de-a dreptul in Noaptea furtunoasa. Insa cu deosebire simpto matice pentru orientarea artistului sunt tipurlle dezvoltate, in foita umoristica din 1877, sub titlurile Sotrocea si Motrocea* si
Leonica Ciupicescu, retiparite cincisprezece ani mai tarziu in Moftul roman, unde Sotrocea si Motrocea se prefac in definitivii Lache si Mache, pe cand Leonica Ciupicescu era din capul locului un

nume creat artistic, primul de felul acesta in colectia clasica a lui
Caragiale. E un nume care nu mai e facut dupa vechea procedare a aluziei naive la caracterul personajului.
Lui Caragiale ii placea sa repete ca Momentele au fost precedate, in chip determinant, de Copiile de pe natura. Dl Iacob
Negruzii isi luase motto din Boileau:
La nature, féconde en bizarres portraits.
En chaque ame est marquée a de différents traits,
Un geste la découvre, un rien la fait paraitre... 1 iar in Prolog domnia-sa zicea:
Eu am privit in juru-mi l-a noastra omenire,
La numar fara margini, cu gandul marginit...
Imi pare neindoielnic ca Vespasian si Papinian, Ghita Titirez, donjuanul de la Arhiva si Tache Zimbila prvestesc figurile de studenti nationalisti si carieristi, de politicieni fara obraz, de functionarasi si crai suburbani ai lui Caragiale, asa cum cuconul
Pantazachi si cuconul Manolas din Un drum la Cahul ne preves tesc, pare ca, provincialii cinstiti, si neadaptati, pana la tragic, ai dlui Bratescu-Voinesti, sau comic nenorociti ai dlor Bassarabescu si Patrascanu. In afara de inrudirea ideologica la Caragiale, ca si la dl Negruzzi, micii-burghezi sunt vazuti cu optica boiereasca procedarea artistica, clasic tipizanta, e aceeasi. Dar unde la vechiul si spiritualul junimist era notare diletantica, adesea rudimentara, e, la Caragiale, executie artistica: de la schitele din
Claponul apare caracterizarea intensa prin dialog, care da povestirii relieful si iuteala aceea unica. Pe Caragiale l-am auzit adesea clasandu-se printre moralisti , in intelesul pe care cuvantul il are in uzul francez: constructor adica de tipuri si portrete, si e sigur ca versurile lui Boileau din fruntea Copiilor de pe natura cuprind o caracterizare exacta a metodei sale. Din metoda clasica

face parte si construirea nu rareori calauzita de intentii didactice, vizand ceea ce numea el, la batranete: intelepciunea povestilor si proverbelor orientale. Din cea dintai tinerete, Caragiale s-a interesat cu dragoste de Anton Pann.
Construirea tipului se exagereaza uneori pana la mecanizare si, negresit, excesul acesta e cu deosebire vizibil la incepator.
Sotrocea si Motrocea din Claponul sunt doi automati prea dinadins aratati ca atare: artistul vrea tot timpul sa simtim ca cele doua papusi nu se deosebesc una de alta decat pentru ca el vrea sa traga acum o sfoara, acum alta. Indeosebi Leonica
Ciupicescu, impietrit in incercarile lui de casatorie periodice, ne intampina, familiar, cu ticul sau verbal lac sa fie, broaste destule ca figura deplin caragialiana.
In acelasi an, 1880, apar, in Convorbiri literare, Amintirile din copilarie ale lui Creanga si Amintirile din teatre ale lui Caragiale.
Zece ani mai inainte se publicase in aceeasi foaie Fat-Frumos din lacrima. Un inceput de vreme literara noua se afirma astfel cum nu se poate mai hotarat. Lirica si romantica, pe alocuri pana la stangacie poate, viziunea fantastica a poetului, cu splendidul ei pitoresc si mitologic, si cosmic, cu miscarea maret inceata a faptelor, e, poate, mai aproape de naratiunea pura decat scenele stranse sub accente scurte ale celorlalti doi. Cu toate deosebirile, povestitorul Creanga e aproape tot atat de dramatic cat Caragiale, cel predestinat teatrului. Dialogul lui Creanga, cu indicatiile de miscari si atitudini, in Amintiri, dar nu mai putin in Soacra cu trei nurori sau in Mos Nichifor Cotcarul, sunt facute ca sa creeze intens figurile; iar mersul intamplarilor e continuu indreptat astfel ca sa culmineze in crize.
Amintirile din teatre sunt insa, propriu-zis, tablouri sclipitoare de comedie. Anecdota e aleasa si stilizata teatral; personajele, oricat de fugitiv schitate, devin, in cateva replici, tipuri si caractere. Si, ca in povestirile de mai tarziu, Caragiale arata si aici puterea lui exceptionala de a incadra actiunile in evocari

fulgeratoare de vremi si locuri. Solomonescu, care e si cantaret la Biserica dintr-o zi si artist dramatic, nu pronunta niciodata curat numele proprii straine si neologismele; grecul creditor turbat, care umbla sa-l impuste pe Millo, iar cand il intalneste, il mai imprumuta cu zece galbeni , ca altfel n-ave te munca astazi ; pacaleala cu chinoroz a ilustrului Pantazi Ghica, la un chef dinadins pus la cale de farsorul neobosit Iorgu Caragiale; tristetea comica a teatrului gol din Barlad la reprezentatia de adio a lui Millo; telegrafistul care, amorezat de domnisoara
Henriette, calareata de inalta scoala, striga randasilor circului, care-l tavalesc in pumni si palme prin gunoi: nu dati, ma, ca v-aprindeti!... nu dati, gogomanilor, ca fac explozie! sunt esenta concentrata a vietii de Bucuresti si de provincie romaneasca de pana acum cateva zeci de ani in urma.
Dar amintirile sufleorului Caragiale au si o semnificatie mai generala: in ele apar, monumental, veselia unei rase Caragia lestii au fost o dinastie de oameni cu geniul rasului. Unchii
Caragiale, Iorgu si Costache, ca si nepotul lor Ion Luca, ca si copiii acestuia, au rasul in structura intima a spiritului. Sarcasm studiat si savurat, ca la dl Matei Caragiale, sau persiflaj izbucnitor si irezistibil vesel ca la regretatul Luca Ion, la sora, la parintele lor si, cum se pare, la cei doi unchi ai acestuia. Cine a frecventat familia lui Caragiale a cunoscut, in caz exceptional, ce este vocatia rasului ca arta si simtul comicului ca instinct fundamental. Drept zicea Gherea: Caragiale rade cu pofta. Vlahuta, gresit, scrie:
Un om foarte trist. E multa durere sub glumele, lui ; Vlahuta aplica lui Caragiale formula prin care unii romantici sentimentali din Apus crezusera, pe vremuri, ca ridica valoarea lui Cervantes sau, lui Molière.
Cand colegii dezolati, in cautarea lor zadarnica dupa nenea
Anghelache casierul, trec, din intamplare, prin fata morgii si vad caruta funebra, povestitorul zice: un nou oaspete a venit, satul de caldurile vietii, sa coboare in racorosul otel . Nu rabda Caragiale

sa nu sublinieze clipa jalnic macabra cu o sclipire de viguros humor.
Amintirile din teatre cad in pauza dintre cele doua perechi de comedii, intre Conul Leonida si Scrisoarea pierduta. Prin continutul lor ele se aseaza logic in miezul epocii teatrale a productiei lui
Caragiale. Dupa D-ale carnavalului (1885), alta pauza: se pregateste acum explorarea tragicului. In acelasi an al Convor birilor (1889 1890) se tiparesc Napasta si O faclie de Paste; iar alaturi de aceste icoane mari, si in ton intunecat, o reminiscenta din provincie: Grand Hôtel Victoria Romana. Linia umoristica continua, pe langa sirul acesta de vedenii negre sau cenusii, numai cu schita 25 de minute, prima din grupul Telegrame, High-life, O zi solemna si Monopol (din Schite noua), un adevarat ciclu in care verva lui Caragiale, pornita asupra comicului provincial, arde cu cea mai vesela stralucire.
Doi ani mai tarziu, apar cele doua nuvele tragice, Pacat si O faclie de Paste, nu prin vreo logica literara, ci foarte probabil prin constrangerea editorului, combinate in acelasi volum cu schita Om cu noroc, prima din seria portretelor de soti comple zenti, si cea mai rudimentara. In aceeasi vreme, si sub sila acelorasi nevoi, cred, sunt retiparite, foarte amestecat, Grand
Hôtel Victoria Romana si 25 de minute, printre foiletoane si schite critice, si cu Amintirile din teatre. Sa observam numaidecat cum in Pacat si in Faclia de Paste patrunde irezistibil suflul satiric al artistului. Procurorul care vine sa ia minorul secvestrat de popa
Nita, si politaiul care, mai tarziu, fura portofelul parintelui, lesinat in casa prefectului, ne sunt figuri familiare de comedie din compania Catavencu si tovarasii; iar studentii care, in fata lui
Zibal ingrozit, dezvolta teorii lombrosiene ar fi alcatuit o pagina mai mult in Momente, daca ar fi vrut Caragiale sa dea candva substanta concreta schemei moftangiului Savant . Asa cum sunt infatisate in cele doua nuvele, cu un exces de subliniere, figurile acestea apasa prea greu, formand intrucatva corp strain in substanta, cu totul in alt ton, a tabloului.

Leiba Zibal este ovreimea a zis Maiorescu. Nu-mi este clar intru cat asemenea definitie slujeste la interpretarea si valori ficarea unei figuri din punct de vedere artistic. Inclin a crede ca generalizari de acest fel constituie o incursiune a unui principiu de stiinta in planul artei; si mi se pare ca, oricat de adanc exploatata, asemenea extragere a tipului dintr-un complex de impresii preparate cu intentie artistica, ea ramane esential informativa si se supune ca atare unui interes teoretic. Caragiale ne spune intamplarile unui evreu din Iasi care, ajuns carciumar la tara, cade in primejdie sa fie ucis de un argat, si arata cum frica insufla evreului puteri de aparare diabolic desperate.
Cruzimea ingenioasa a omului smintit de frica: acesta-i motivul central al dramei lui Zibal.
Simt enorm si vad monstruos , zice Caragiale in chip de concluzie, dupa ce descrie exasperarea nervoasa a noptii petrecute la Grand Hôtel Victoria Romana. Bucata are, intreaga, caracter de reminiscenta acuta, si cine l-a cunoscut bine pe Caragiale se opreste la cuvintele de mai sus ca la un semnal deosebit: ele nu sunt numai o formula ocazionala, ci rezuma un temperament si lamuresc o metoda artistica. Sensibilitatea enorma si viziunea monstruoasa au imprimat artei sale caracterul excesiv: in comic, stil caricatural; in tragic, forme de groaza si de tortura extreme.
Inca de copil incepe Zibal cariera fricii: lesina de spaima pentru ca a vazut pe un hamal izbind la pamant pe altul si umplandu-l de sange. Acest fricos prin esenta nimereste sa ajunga carciumar la un han asezat singuratic, in vecinatatea unui sat cu oameni inraiti de mare saracie; si tocmai unul din cei mai deocheati, ursuz si brutal foarte, se tocmeste argat la dansul. Fiorosul
Gheorghe, dat afara, pleaca maraind la urechea lui Leiba o strasnica amenintare, cu intalnire hotarata in noaptea Invierii.
Abia pleaca Gheorghe, si vin sa-l caute niste calarasi pentru o pricina. Subprefectul, cand il roaga ovreiul sa-l apere, il ia in ras, ba ii si complica spaima sfatuindu-l serios sa se pazeasca de

a da saracimii din Podeni, prin frica lui imprudent dezvelita, ganduri prea rele. Si pe cand, peste groazele astea toate, il chinuie tocmai fierbinteala frigurilor de balta, soseste diligenta cu oameni care spun cum la tactul de mai sus al postei au macelarit hotii pe hangiu si ai lui cu o absurda salbaticie . Dupa ingramadirea aceasta mestesugit enorma a motivelor de groaza dinafara, indoite cu visele inspaimantatoare ale omului in delir de friguri, se pregateste cititorului o clipa de contrast: chipurile de comedie ale studentilor care se lumineaza intre ei si, mai cu seama, lumineaza pe conductorul diligentei, despre Darwin, atavism si toata filozofia, de ultim tiraj pe atunci, a criminalului nascut.
Intermediul acesta, apasat pana la disonanta, face, in definitiv, ca Leiba sa ramana si mai ingrozit de cum il gasise sosirea diligentei. Frica e la paroxism. Cand sosesc hotii, Zibal e gata ca o bomba cu fitilul pus: sigur, e inghetat si aiurit , pe cand lucreaza hotii la poarta, dar de aici incolo va fi si din ce in ce mai lucid. In frica se infiltreaza de acum tot mai tare desperarea rece. Rautatea hotului a patruns si germineaza febril, prin stricta logica interpsi hica, in sufletul celui ce sta sa fie victima.
In conducerea acestor miscari interioare, virtuozitatea artistu lui este, cred, la limita de sus a posibilitatilor literare; exacta inlantuire a termenilor progresiunii e condusa cu o vigoare si minutiozitate fara clipa de slabire te gandesti la rabinul din
La Torture par l espérance2 a lui Villiers de l Isle-Adam, cu rafinata clatinare intre nadejde si pierzare; imi pare insa ca, aici, artificialul constructiei totale, prea aparent, slabeste intrucatva verosimilul; schema prea vizibil voita a unei probleme raceste impresia de viata imediata.
Din absorbirea lui bolnavicioasa, de animal in primejdie suprema, il trezeste pe Zibal varful sfredelului care a strapuns poarta si-l inteapa. Hotii lucreaza cu un ferastrau si un sfredel, amandoua simboluri clasice de cazna salbatica si prelunga; asteptarea sugruma pe Zibal, alternativ, sub harscaiala ferastraului

si sub roaderea hapsana a sfredelului. In sfarsit, varful rasucit il impunge: asteptarea trece in realizare, cu durerea fizica imediata, si nimiceste brusc gandul de scapare. Este aici, in dispunerea imaginilor de chinuri si moarte, in imbinarea brutalitatilor palpabile cu zguduirea dinauntru, o ridicare la culme exceptional maiestrita a miscarii de rafinata pregatire, pe care caut sa o interpretez. Si e, deosebit, o abilitate suprema in felul cum Zibal e adus ca, din intamplare, sa-i vie ideea de a praji bratul hotului.
Si cu ce minunata siguranta se da povestirii mers moderat, indata ce incepe cazna sub ochii linistiti, in sfarsit, ai ovreiului: savoarea torturii sta in incetineala. Finalul e traditional melodramatic. Un teatralism vechi, astazi suparator tare, biruie adesea chiar simtul atat de sigur al acestui maestru. Despre finalul Facliei de Paste a spus Gherea de mult tot ce trebuie.

Metodei acesteia de arta scenica invechita, aplicata pe tempe ramentul dramatic al lui Caragiale, s-ar putea atribui nu numai prisosurile declamatorii: Da! s-o tintuiasca pe loc... Si ramase tamp cu ochii holbati pe lumina de la fereastra... Cateva momente el stete astfel incremenit pe alta lume, dar deodata: Da, repeta el surazand cu o clipire fioroasa; da! s-o tintuiasca pe loc! dar si interventiile explicative ale povestitorului. In subiectivismul acesta se vede apucatura omului de teatru, a regizorului se poate zice, care, daca nu-si prezinta fictiunile de-a dreptul pe scena, simte neaparat trebuinta sa conduca intruna si spectacolul si pe spectatorul implicati ideal in constiinta povestitorului care nu se poate opri de a imagina teatral... A! e cu mult mai mica deosebirea intre soare si cea mai de nimic scanteie decat intre aceasta si intunericul orb! explica, de exemplu, Caragiale, dupa ce ne-a dat, clara, impresia directa a lampii cu fitilul lasat jos de tot, in dugheana unde tremura Leiba in asteptarea hotului. Sau: dupa ce evreul se desteapta infiorat de intepatura sfredelului, si dupa ce s-a spus cum, in fantezia nenorocitului, unealta luase dimensii nemaiinchipuite, invartindu-se mereu la infinit , se mai

intinde comentariul astfel, si deplorabil: Ceea ce se petrecea in acel creier iesea din sfera gandirii umane: viata se ridicase la o treapta de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipaiau enorme, de proportii haotice . Intr-o pagina cu tesatura stransa extrem, asemenea retorica face goluri; strictetea reliefului se altereaza prin aceasta verbozitate, care inseala atentia cititorului.
Maniera aratata in exemplul din urma se exagereaza in Pacat, acolo unde autorul vrea sa descrie inceputul dragostei furioase a seminaristului cu tanara vaduva: Vorbe?... incap vorbe?... Cum o femeie stie alinta... si celelalte, si celelalte. Pentru intelegerea acestor asperitati urate, imi pare ca, pe langa graba, fireasca temperamentului dramatic incomodat oarecum de restrangerile ce i le impune situatia de pur narator, e nevoie sa ne gandim si la actiunea scrisului gazetaresc asupra celui literar. Care cititor, neprevenit ca iscalitura e a lui Caragiale, n-ar crede ca vorbele din citatul al carui inceput l-am dat nu sunt ale unui redactor oarecare de supliment literar de pe vremuri? In Pacat, reporta jul,cu neologismele sale dizgratios masate, intinde ca o parodie grotesca pe fondul serios si rural al povestirii: Ce face atata sensatie?... A facut o nepomenita sensatie popa... Succesul colosal si spontaneu n-a afectat catusi de putin... Cand scapat cu totul de vermina, l-au imbracat in mintean... Revoltat ca vrea sa-i ia baiatul, preotul a facut o elocventa aparare a cauzei sale. Cuvantul oratorului castigase aproape pe asistenti... Tonul magistral si sever trebuia sa rastoarne impresia ce preotul obtinuse cu elocventa-i sentimentala... Chiar pentru o fapta sau numai pentru o demons tratie el se repezi si lua pusca... Popa intelese ca inspiratia nu trebuie cautata ... De neologism, ca obicei rau, nu scapa Caragiale nici in cele de pe urma pagini ale sale de poveste. E aproape de necrezut ca, in Abu-Hassan, in Kir Ianulea si in ultimul text ramas de la el: in fragmentul de Poveste, toate bucati de ton arhaizant si popular, artistul care altfel isi ingrijea scrisul cu o frica fanatica a putut lasa strainisme moderne atat de izbitoare ca: (daruri)

pretioase , cazarma , credit , (ma gandesc la) viitorul meu ,
(cat iti sunt de) recunoscator , (in fiecare zi) regulat , fii sigur , te asigur , raportul (e vorba de un calif care primeste raportul vizirului), om pretios , ruptura (cu intelesul francezului rupture), imparati (din poveste) care vedeau o amenintare pentru siguranta lor . Deprinderile ziaristului bucurestean au facut sa adoarma uneori cu totul pana si atentia exceptional veghetoare a acestui artist: un exemplu tipic de ce poate mediul, in actiunea lui neobservata, dar sigura, ca patrunderea unei boli lungi,ascunse si fara leac.
Acea expunere unde e povestita dragostea lui Nita cu vaduva bogata nu e concisa, ci aruncata ca de mantuiala. Dar maestrul se ridica din nou in toata stralucirea puterilor sale, de la primul tablou al dramei: aparitia copilului pierdut si ticalosit in fata cafenelei si interventia indignata a preotului. Petrecerea aceasta inconstient neomeneasca, in mijlocul targului, ne duce brusc in plina dezolare a vietii de provincie. Accentul violent al acestui inceput e insusi fiorul perfectei exactitati artistice. Privim aceeasi esenta de mizerie care ne intampina in Grand Hôtel Victoria
Romana: cainele pe care, acolo, il dau in tarbaca, pana-l ucid, maturatorii, pentru petrecerea unor suflete atrofiate de o monotonie tampitoare si aproape sinistra, si fata publica in camasa, izbita peste gura de pumnul gardistului, sunt figuri din aceeasi familie cu Mitu Boieru, stranii unelte vii de distractie pentru primitivele trebuinte ale unor nenorociti de abrutizati. In
Pacat, figura centrala a tabloului, copilul mascarici, nu e tratata episodic, ci dezvoltata progresiv in vederea crizei imediate: preotul trebuie sa descopere acum indata rodul blestemat al pacatului din tinerete. Cand cafegiul l-a facut sa inteleaga cu prisos cine e copilul dezmatat, preotul ramane inecat de sudoare, cu coatele pe masa, strangandu-si tamplele in pumni, cu ochii tintiti la o musca ce umbla maruntel pe tabla de marmura alba .
Si acum ni se arata miscarile insectei ca si cum, dintr-odata, ea

ar fi personajul principal in actiune: ce socoteala s-o fi facut in capul cel mic cat un bob de mac nu se poate spune: destul ca musca stete pe loc, isi dezmorti labele de dinapoi impleticindu-le una de alta, isi netezi frumos mustatile cu labele de dinainte, apoi deodata se-nalta si pieri . Indata dupa asta: Omul, desteptat, se ridica de pe scaun si iesi . Atat. Despre zguduirea si clocotul din sufletul lui, nici o vorba. Aceasta inlaturare a oricarei analize directe, mascarea deplina a unei smacinari interioare in culmea ei, prin desfasurarea unor marunte imagini exterioare, insemna o imbogatire adanca a artei literare romanesti.
Judecat numai din punctul de vedere al inaintarii dramatice, conflictul dintre procuror si preot ar putea parea de prisos; dar in aceasta intalnire se lamuresc, intregi, firea aprinsa a popii
Nita, care in scurt se repede sa ia pusca, si cumintenia rabdatoare si isteata a cumnatu-sau Cutiteiu. Cutiteiu este prima figura neconventionala de taran in literatura noastra. Asa schitat scurt cum este, primarul din Dobreni ne ramane, de la prima citire, o amintire intreaga, pentru totdeauna vie si familiara. Trei pagini si jumatate de format obisnuit ne lasa Caragiale sa auzim stand de vorba pe Cutiteiu cu popa Nita, si atat ajunge ca sa-l pomenim pe primarul ca pe cele aunul dintrei mai ilustre chipuri din romanele si dramele lumii intregi.
S-ar putea zice ca fatalitatea e acumulata cu exces in povestirea aceasta. In casa prefectului, preotul incremeneste in fata unui portret e tocmai dragostea lui de acum cativa ani, iar sotia prefectului e fiica iubitei de mult pierdute: preotul ne apare doborat de lovituri prea multe si prea grele, care colaboreaza pare ca intr-o prea evidenta sistema. In Faclia de Paste bogatia motivelor e concentrata cu economie bine socotita, in vederea efectului principal: ridicarea fricii pana la o smintire care se rezolva intr-o luciditate grozava; dincoace, intalnirea cu portretul iubitei si hidosul acces de isterie al fiicei acesteia exaspereaza inutil suferintele preotului: greutatea motivelor e hotarata in

alta parte. Cumintenia de prisos a lui Cutiteiu, incercarea neizbutita pe langa prefect lasa loc celor doua fiinte necumpanite, preotului si fiicei sale, sa se lupte cum vor sti. Catastrofa e, de acum incolo, sigura: Mitu, baiatul bun si slab, va fi atras intr-insa si zdrobit, numai de puterea femeii. Peripetiile din urma rugamintile deznadajduite ale tatalui catre fiu-sau, turbarea femeii care se vede parasita si frenezia revederii, goana preotului dupa indragostiti si impusarea se urmeaza cu o precipitare savanta proprie viziunii dramatice. In jurul zbuciumului acestuia de moarte, liniile statornice ale lumii de toate zilele: o spranceana alburie se iveste pe coama dealului de catre rasarit... Pe langa crucea din raspantie scartaie roatele carutelor ce pleaca din vreme sa nu le ajunga zaduful pe drum... Spranceana alba creste, si alte roate venind din deal la vale se aud apropiindu-se... o doina din frunze, cantec de drumet fara griji... si vorba... Dar cu ce stranie adancire a impresiei de sat de la noi incununa intunecata inamplare cuvintele minunate: cele trei clopote mici si sarace se pornesc deodata sa tipe si sa se vaite cu o jale nebuneasca !
Pe timpul compunerii celor doua nuvele (1889-1892) Cara giale scrie cele trei amintiri despre Eminescu si cateva foiletoane critice (A zecea muza, Tema si variatiuni, Norocul culegatorului) si retipareste Amintiri din teatre. Aceste din urma, cu schitele 25 de minute si Om cu noroc, continua, singure in acel moment, seria portrelelor si povestirilor umoristice ale debutantului din
Claponul. 25 de minute arata in plina maturitate pe autorul
Momentelor, printre care bucata a si fost asezata mai tarziu.
Provincialii la gara, primind pe mariile-lor in trecere, sunt primul motiv asupra caruia verva miraculoasa a lui Caragiale se inversuneaza cu o lacomie superb mestesugita. Un comic enorm, asa cum il iubea Caragiale, e acumulat aici; dar distribuirea lui e atat de sigur economisita, incat concentrarea excesiva ni se impune, fermecator, ca o viziune normala. Caricatural, dar exact verosimil: acesta-i semnul lui Caragiale. Din schita de care vorbim

se vede, desavarsit, cum dispunerea amanuntelor care specifica figurile, lumea si chiar materialitatea vietii lor intretine si aprofundeaza treptat impresia acelei realitati care e fondul experientei noastre locale romanesti.
In anul urmator publicarii schitelor de care am vorbit incepe prima serie a Moftului roman (1893), aducand ca substanta noua comicaria ardeleana si pedagogica a scenelor rostoganene. Ca in
Justitie si in Art. 214, suntem si cu tablourile din Scoala romana cum e titlul general sub care apar dialogurile lui Rostogan in
Moftul roman in plin teatru. Art. 214 a fost tiparit intai cu subtitlul: comedioara in trei scene . Neaparat ne gandim la mimiambii lui Herondas: aceleasi cadre, aproape aceleasi proportii, si acelasi material: actiuni scurte si vii din viata mahalalei, cea bogata in certuri si scandaluri grabnice, ca si in naive impacari la vechiul mimograf alexandrin, ca si la bucuresteanul nostru dramaturg. Mahalaua e dramatica; maha lagiii sunt copii ai naturii, iritati de vecinatatea unei lumi care traiste in stralucire. Si o mahala meridionala e, se-ntelege, indoit dramatica. Suburbanii Bucurestiului au colaborat, natural si involuntar, cu geniul innascut al lui Caragiale.
Comicul dialectal este o forma populara a carei vigoare, egala prin toate vremile, nu va putea slabi decat odata cu anularea treptata a diversitatii graiurilor. Cine inclina a sublinia prea apasat lipsa de originalitate a tehnicii lui Caragiale ar trebui sa-si aduca aminte ca, in Alecsandri, de exemplu, ridicolul lingvistic este paiatareste redus la stropsirea vorbirii straine la intamplare, pe cand fiece replica a lui Rostoganu zugraveste toate elementele tipului, si ca deosebirea e considerabila. Nu de dragul cuvintelor am cautat anume sa va nascocesc o povestire. Eu de hatarul povestirii caut intr-adins cuvinte , spune Caragiale undeva. In cazul de care vorbim, preceptul isi afla aplicare textuala, si nu mai putin ilustratoare pentru metoda artistului si pentru nivelul artei sale. Prin cascada de ardelenisme amuzante, cu neclintita

siguranta psihologica alese, se intrupeaza un chip de dascal, atat de vanitos cat de marginit, aspru din fireasca mojicie, bland din prescriptie pedagogica ori din servilism, plin de naiva ambitie pentru renumele scolarilor sai, si lichea cat vreti, din colectia de lichele a lui Caragiale, poate cea mai simpatic hazlie.
In prima serie a Moftului roman (1893), bucatile pur narative sunt rare. In afara de Rostogan numai scena la judecatoria de ocol (Justitie din Momente). Notita critica si parodistica primeaza in anii aceia (Statistica; O inventie mare, Smarandita), si incep
Reminiscentele: Entuziasm si hotarare (dezvoltat mai tarziu sub titlul Jertfe patriotice) si Reforma, amintire despre Kogalniceanu, publicata in Vatra in 1894. Dar in acelasi an in Vatra, Caragiale publica prima lui Poveste, cu subiect luat de la favoritul sau Anton
Pann. Cui n-a luat in seama grija extrema care, de la inceput, calauzea scrisul lui Caragiale, parea surprinzatoare in ultimul grad siguranta in tratarea unor forme de stil deosebite cum nu se poate mai mult. Sigur, e o poveste glumeata; schimbul de vorbe intre baieti si parinti, apoi intre tata si mama fac o clipa stralucita de comedie. Dar iata altceva: Si numa-ntr-o livede racoroasa, cand se opresc sa mai rasufle caii de atata urcus, aud niste miorlaituri, sa fi zis ca e vreun cotoi salbatic ori cine stie ce lighioana. Au inceput sa sforaie caii si sa-si ciuleasca urechile inspre partea de unde venea zgomotul. Imparatul zice: Ce sa fie? ca nu se vedea nici o miscare in iarba inalta a pajistii si miorlaiturile ii dadeau zor inainte. Un curtean tanar, mai indraznet, zice: Nu dati drumul cainilor! sare jos de pe cal si, pas-pas prin iarba, merge binisor cu arcul gata catre locul banuit.
Aproape de tot se opreste si-ntinde arcul... Alta miorlaitura... trage, sageata vajaie si se pierde in desisul ierbii, care se clatina incet din varf... In sfarsit, vanatorul mai face un pas, doi, se uita bine si ramane incremenit. E o icoana plastic desavarsita, si patrunsa de miscare, ca pentru strofa unei balade epice. Apoi, discret strecurata, o comparatie, una singura: parca era, cand

s-arata in fata batranetilor lor, ca un luceafar scanteietor si vesel in fata unui drumet ostenit . Irezistibil, Caragiale scurteaza si iuteste miscarea cat poate. Aplecarea fireasca spre schita drama tica nu se dezminte nici aici; iar nevoia de dialog stapaneste pana intr-atat, ca sfarsitul povestii e o dezbatere intre cititorul inchipuit de fata si povestitor.
In acelasi an 1894 a tradus Caragiale Razbunare, o nuvela de
Carmen Sylva. Cruzimea fireasca si logica a ruralului atragea pe artistul care, nu demult, inchipuise pe Ileana din Pacat si aerul imbacsit de tortura al Facliei de Paste. Poate ca tragicul acesta, cu suflu preistoric, il atragea pe Caragiale si prin contrast, satul, cum desigur trebuia sa fie, de mediocritatea caraghioasa a mahalalei. Traducerea din Carmen Sylva e cu deosebire instruc tiva prin felul autocratic in care trateaza Caragiale originalul romanticei diletante: pagini intregi de dialog fara caracter, de pitoresc dezlanat cu descrieri de costum si citatii de doine, le taie traducatorul, reducand povestirea la proportiile unei drame pline de amanunt viu, colorata sobru si exact. Tot astfel scurteaza el, in ultimii ani al carierei sale literare, nuvela vechiului
Cervantes, Curiosul pedepsit, cu nesfarsitele ei scrisori si sonete intercalate, nuvela pe care, in teorie, o admira nemasurat; e amuzant de tot ca din cele 117 pagini ale originalului, Caragiale pastreaza 23. Numai cu asemenea reduceri sunt, de altfel, valabile mai toate admiratiile indragostitilor absoluti de frumuseti trecute, cu deosebire in ce priveste genul narativ. Dar chiar textul lui

Poe-Baudelaire ii pare lui Caragiale prea lung; si nu e de mirare: propriul lui scris, in forma definitiva, cu greu se putea hotari sa nu-i para prea lung... La raspantia unei mahalale marginase : deschizand o data la intamplare exemplarul meu (Momente, pag.
247, Socec, 1901), Caragiale s-a oprit la acest inceput de schita si a inceput sa strige: dar asta nu se poate! Nu vezi ce lung e, cum ma tine-n loc? ! si a indreptat indata: La o raspantie de mahala etc. Scrie si subliniaza apasat Caragiale, pe o foaie a

celui din urma manuscris al lui: Cu mare bagare de seama la tot ce se poate suprima cat de mult . Este insusi imperativul moralei lui de artist.
Pana la sfarsitul anului 1897 urmeaza, in Epoca, sirul notitelor critice, sau literare sau politice, si al Reminiscentelor. O exceptie curioasa, in rastimpul acesta, ca si in toata opera, e schita Intre doua povete (in Literatura si arta romana, revista lui N.Petrascu, si apoi in Epoca), o bucata facuta, pare ca, pe prinsoare, si unde din Caragiale nu vad sa mai fi ramas altceva decat corectitudinea gramaticala.
Curand dupa seria notelor critice si a Reminiscentelor, apar in
Gazeta sateanului: Canuta, om sucit, La Hanul lui Manjoala, Doua bilete pierdute (mai tarziu: Doua loturi), In vreme de razboi.
Primele trei au fost retiparite in Momente; evident, numai cea din urma e la locul ei in galeria portretelor si scenetelor comice bucurestene. Materialul acelui volum nu pare strans dupa o norma mult mai riguroasa decat alte colectii ale scriitorului; s-ar putea zice totusi ca La Hanul lui Manjoala, Canuta, om sucit, La conac, caror se pot adauga Inspectiune si Ultima emisiune, contribuie a face din acel volum ca un manual de exemple al artei narative caragialiene aproape complet.
Canuta, om sucit e schitarea in negru a unei vieti si a unui caracter de orasean, om ciudat din nastere, si ciudatenia lui da un relief aspru mizeriilor tipice ale clasei sale. E un umor trist pana la sinistru in soarta acestui ticnit, in care si mintea si simtirea sunt patrunse de o cinste grozava, totdeauna indreptata de-a-ndoaselea. Canuta nu-si afla pereche, in Caragiale, decat pe nenea Anghelache, casierul: rationamentul acestuia, paradoxal si furios, impotriva inspectorilor care-l lasa-n pace fiindca e cinstit l-ar fi putut zbiera, intocmai, si Canuta din adancul fiintei sale de maniac virtuos. Intamplarile baiatului Canuta sunt triste si amare; inima bunicii este, fireste, plina de duioasa durere pentru nepotul care, tocmai in noaptea cand implineste treis-

prezece ani, batut si degerat, sade plangand pe marginea lazii si se sterge la ochi cu caciula; sfarsitul lui nenea Anghelache este o tragedie exasperanta si stranie, iar grupul cersetorilor, in Ultima emisiune, atat de semnificativ implinit cu aparitia popii, el insusi un tip specific de cersetor in orasele noastre, formeaza o icoana strans umpluta de mizerie concentrata. Toate aceste subiecte compun o colectie aleasa de pretexte pentru dezvoltari duioase si comentarii emotionante: cu atat mai tare se vede, in realizarile lui Caragiale, respectul strict si consecvent, simtul delicat al artistului pentru obilgatiile pe care le-a luat dintru inceput fata de atentia si fantezia cititorului. Orice eventuale pretexte de sentimentalitati sunt prevenite si paralizate prin violentele ciudate si totusi logice ale casierului Anghelache, care, de la inceput, dau intregului tablou un ton definitiv serios si barbatesc; iar aparitia, in chiar inima dramei, a camaradului intepenit despre ziua, in paroxismul betiei, zambind tampit pe cand amesteca automatic zaharul in cafea, opreste orice orientare unilaterala a interesului si mentine atentia in echilibru specific de contemplare.
Figura aceasta de betiv in extaz e o diversiune surprinzatoare, prin naturalete si ca stralucire de efect.
La conac este o replica palida a motivului cu diavolul din Hanul lui Manjoala. Pacatele tanarului agiamiu la conac, unde cade sub toate ispitele clasice ale dracului, sunt cuprinse, foarte neobisnuit pentru Caragiale, intre o introducere si o incheiere care-i o repetare in chip de refren a introducerii ,amandoua cu o intentie pitoreasca si poetica, care nu cade in gama, oricat ar fi ea de bogata, a scriitorului. Totul ramane in stare de schema, da impresie de incercare, de exercitiu pare ca. In Hanul lui Manjoala parfumul local si vechi e tot atat de magistral concentrat ca in
Kir Ianulea sau in Calul Dracului. Localizarea e pregatita cu un simt al culorilor si accentelor care minuneaza la fiecare cuvant, caci fiecare, ori in dialog, ori in descriere, detaliaza contururile si intareste culorile. Caragiale a lasat exemple rare de cata bogatie

in efecte se poate obtine prin sobrietate rafinata. Totdeauna te gandesti la sosirea pe-nserate la han, la chirigiii de pe langa focuri, la tiganii care tarlaie olteneste, la odaia alba cu miros de mere si gutui, dar imi pare ca te opresti deosebit la Gheorghe Nutrat, care pazeste la coceni. Numele lui, locul si momentul cand il intalnesti, cum vorbeste cu capra si cum raspunde celui care-l striga sa-l ajute, sunt asa pare ca, incat, din pricina lui Nutrat indeseosebi iti aduci aminte de Hanul Manjoloaei si de toata povestea ca de o intamplare a ta.
Dintre toate, cea mai uitata poate si cea mai putin cunoscuta pe vremea ei a fost pana acum nuvela In vreme de razboi.
Caragiale nu a retiparit-o; publicul si critica au ramas sa se pasioneze de Napasta, de Pacat, de Faclia de Paste, lucruri nu numai frumoase, dar si deosebit senzationale si cu pricina de prelungiri ideologice. Se intampla destule si tot intamplari tari in acea lunga povestire, ramasa atata timp pierduta in Gazeta sateanului de unde a scos-o la iveala, cel intai, Luca Ion Caragiale.
Nenea Stavrache, carciumarul, om cu stare frumoasa, are noroc sa mai mosteneasca si pe frate-sau, popa cu avere mare si vajnic capitan de hoti, a carui banda tocmai fusese prinsa. Mai mult crede ca-l are nenea Stavrache norocul acesta, decat il are adevarat; fiindca popa, ascuns printre voluntarii din 77, si acum dat ca mort, i se tot arata prin vis, cateodata si in trezie, si-l necajeste rau pana-l sminteste de tot. Cand, in sfarsit, fostul popa vine intr-o noapte, in carne si oase, si-l roaga cu lacrimi sa-l imprumute numaidecat cu cateva mii de lei, ca se gresise omul cu casa reghimentului, pe nenea Stavrache il apuca nebunia mare, cu furii, iar celalt ramane cu ochii la dansul, in pierzare. Este adica istoria bucuriilor, grijilor si spaimelor treptate ale unui carciumar, pana la innebunire deplina, pentru o pricina de avere mare. Gustul lui Caragiale pentru situatii extreme si coincidente ciudate apare si aici slujit de aceeasi virtuozitate ca in cele doua nuvele mari dintai. Afara ploua maruntel, ploaie rece de toamna,

si boabele de apa prelingandu-se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lasat gol intr-adins la umezeala, faceau un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri. Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte, apoi incet-incet se rotira din ce in ce mai domol, in cercuri din ce in ce mai largi, si tot mai domol, si tot mai larg. Cand cercul unui gand ajunse-n fine asa de larg incat constiintei ii era peste putinta din centru sa-l mai urmareasca din ce se tot departa, omului i se pare c-aude afara un cantec de trambite... Transcriu acest exemplu lung, pentru ca in el se vede atat de frumos cum pregateste scriitorul pe hangiul lui pentru vedeniile grozave care-l asteapta, dar si de hatarul celor care au spus, ori mai spun chiar, ca scrisul lui
Caragiale nu cunoaste decat stilul telegrafic . In desfasurarea viselor urate artistul introduce diversiunea urmatoare: Era o zloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas, de nu mai stia vita cum sa se intoarca sa poata rasufla. Desi aproape de namiez, in tot satul era astampar desavarsit ca-n puterea noptii; ba nici glas de caine nu se mai auzea, cine stie in ce adaposturi se odihneau paznicii curtilor. Drumul parca era pustiu...
Domnul Stavrache incuie cicmigeaua, pe urma pravalia, si trece-n odaie, la caldura... Dupa ce se dezmorteste bine domnul Sta vrache la gura sobei, iaca-te, pe-nserate, ca bate cineva la usa.
Care-i acolo? intreaba hangiul. Eu, domn Stavrache, raspunde un glas slab de copila... Deschide. Hangiul trage veriga. Vantul de-afara duhneste pe usa, aruncand inauntru o fetita foarte rebegita. Copila d-abia poate vorbi; falcile ii sunt intepenite de frig, desi, pe potriva de copil sarac, e destul de bine imbracata: are peste camasuta minteanul lui tata-sau; pe picioarele goale niste cizmulite vechi ale ma-sii, si pe cap un testemel. Ce vrei?
M-a trimis maica, sa-i dai de un ban gaz, si taica de doi bani tuica. Si fata scoate de sub mintean cu bagare de seama doua clondire. Da ... zice sa nu pui gaz in a de tuica si tuica-n a de

gaz, ca alaltaieri, ca iar ma bate... si... sa masori bine ... Da bani ai adus? Ba!... zice ca sa scrii. Iar sa scriu?... Scrie-v-ar popa sa va scrie de parliti? In pravalie d-abia se mai vede. Fetita, apropiindu-se de domnul Stavrache, care-i toarna tuica, ramane cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe taraba. Hangiul s-apleaca sub taraba sa ridice tinicheaua cu gaz; in clipa aceea, fetita intinde mana, ia covrigul si da sa-l vare iute sub mintean; dar domnul
Stavrache se ridica. O fi tras cu coada ochiului, ori stia ca fusese un covrig pe taraba si acu pierise? ca, fara vorba, lip! o palma peste obrazul inghetat. Lasa covrigul, hoato!... De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului! Fata a lasat covrigul si a pus mana pe obrazul incalzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean si a pornit afundandu-se in negura noptii viscoloase.
Cu acest exemplu, mai lung inca decat celalt, incerc a ademeni lumea sa citeasca toata povestirea, atat de putin cunoscuta. In afara de aceasta, trebuia aratata intreaga aceasta intrerupere a viselor chinuitoare ale domnului Stavrache, cu atat de minunata arta odihnit o clipa prin aceste iritari usoare care-l intorc la interesele lui sanatoase de negustor.
Imi spunea Caragiale ca, in urma unei lungi dezbateri cu niste prieteni, despre noroc si nenoroc, i-a dat in gand aceasta culme de nenoroc: sa nimeresti doua bilete de loterie cum le-a nimerit domnul Lefter din poveste. Lui Caragiale ii placea sa imagineze cazuri unde hazardul seamana a vointa rautacioasa, cand fata litatea capata fizionomie perfida, cum se vede in povestirea rezumata mai sus, in aceasta de care vorbim acum, in Pacat, in acumularea motivelor de groaza, in acelasi ceas, pe capul lui
Leiba Zibal. E clar ca anume dispunere a fatalitatii, in tragic si in comic (vedeti coincidentele de soarta ale baietilor de pravalie
Mache si Lache in schita La Pasti sau cazul excesiv schematic al lui Ghita si Nita la concursul de caligrafie, ori mai ales fata litatile din Tren de placere, aici in armonie deosebit de intima cu psihologia personajelor), poate favoriza acumularea de culminari

dramatice. Mecanismul acesta, care ar putea supara prin simpli tatea lui, sta bine ascuns sub pitorescul vietii dlui Lefter, cu consoarta si amicii sai, cu chivutele farfurigioaice, cu fetele politienesti si cu dl sef de la minister. Iar invectivele de la bancher dau unul din cele mai desavarsite finale din intreg Caragiale: un capitol mare din ideologia micului-burghez e strans acolo in cinci randuri de adevar monumental.
Iritat prea mult de sentimentalismul gros, care, pe atunci, umfla literatura ce se fabrica in jurul sau, Caragiale anina bucatii perfect incheiate o digresie literara: parodie de intentie polemica.
Accidentul se datoreste, cred, unei lipse de stapanire momentane asupra careia n-a mai vrut sa revie, dar poate si faptului ca nu lua destul de des condeiul in mana, pentru a face polemicii loc deosebit si unde trebuie.
Anii 1899-1900 sunt anii Momentelor. Negresit ca Momentele si alte nuvele si schite nu se pot compara cu scrierile cele dintai , scria domnul Iacob Negruzzi la moartea lui Caragiale; iar
Gheorghe Panu, ceva mai inainte, zisese, in treacat, dar sigur:
Caragiale de aproape douazeci de ani n-a mai scris altceva decat oarecare siluete si tipuri pentru Universul . Dl Negruzzi judeca, cred eu, mai ales din parerea de rau pentru departarea lui
Caragiale de Convorbiri; iar Panu a fost, intre oamenii nostri cunoscuti, cel mai impresionant exemplu de nepricepere literara.
D.C.Olanescu, ca raportor pentru premiere la Academie, a recomandat volumul: castigat ridendo mores3 bine alcatuite si cu o asa de gratioasa discretiune subliniate sloboda veselie, cea atat de binefacatoare traiului si sanatatii, interesant studiu de naravuri . Cum am zice: calduros prieteneste, dar cam strain si evaziv; fiindca, chiar ca indepartata rasfrangere , apropierea partii fantastice si partilor descriptive din Hanul lui Manjoala de umbrele lugubre ale lui Edgar Poe implica o ciudata neatentie din partea ilustrului referent.
Despre formula obisnuita ca productia lui Caragiale e mica si

uniforma, imi spunea odata Vlahuta ca e de mirare cum oamenii nu iau seama la bogatia de figuri si intamplari cata e numai in
Momente. Constatarea lui Vlahuta imi pare capitala, si cu atat mai mult cand o raportam, cum se cuvine, la intreaga opera. Dar
Vlahuta evalua ca artist, atent la detalii; publicului nu i se poate cere aceasta bagare de seama, si nici criticilor totdeauna. Intr-o notita sobra si plina, dl Ibraileanu, singur, a luminat cum se cuvine acest adevar esential despre Caragiale.
E de gandit daca nu cumva unor dintre cititori sau literati tiparirea in foileton de gazeta populara nu crea, ea singura, o prevenire defavorabila scriitorului. Pe un bucurestean intelectual l-am auzit zicand, pe cand inca mai traia Caragiale, ca sunt in capitala noastra o suma de baieti spirituali, gata sa-ti fabrice oricand maruntisuri amuzante ca ale lui Caragiale. Si stiu bine ca parerea aceasta nu era a unui izolat: omul acela facea parte dintr-un public indeosebi iritabil fata de scrisul lui Caragiale era un vechi socialist de Bucuresti, pe atunci chiar asimilat de mult partidelor de ordine.
Arta lui Caragiale de povestitor se aratase, hotarata in toate elementele ei, inainte de seria Momentelor: de aci incolo avea ea sa se exemplifice, inca o data, intr-un material de cea mai savuroasa varietate. Ridicolul ideilor la prosti (Situatiunea, O lacuna) si la lichele (Atmosfera incarcata, Tempora, Greu de azi pe maine), ridicolul vanitatii politice si sociale (Amicul X), ridicolul pueril al provinciei (Telegrame, O zi solemna, Tardiv, Monopol), incornoratii cu stire si fara (Mici economii, Diplomatie, Cadou,
Luna de miere), mondenitate mitocaneasca de Bucuresti si de provincie (Five o clock, High-life), mamitici ambitioase cu puisorii lor, in toate stadiile unei educatiuni de buna familie
(Domnul Goe, Vizita, Bubico catelul e numai o alta proba de domn Goe Bacalaureat, Lantul slabiciunilor), petreceri reusite, sau contrariate (La Mosi, Tren de placere, La Pasti), presa caraghioasa (Reportaj, Ultima ora, Boris Sarafoff, Groaznica

sinucidere, Duminica Tomii, Cronica de Craciun, Cronica de joi) sunt impartiri care se formeaza de la sine in amintirea cititorului.

Cele dintai observatii fixate de Caragiale, in schitele din
Claponul, pomenite mai sus, au infatisare de papusi schematice.
Si fiindca aceste scheme au fost reproduse, aproape intocmai, si in Moftul roman; fiindca aceeasi procedare, desi sub forme mult mai bogate, revine in doua schite de mai tarziu (La Pasti, Triumful talentului); in sfarsit, pentru ca Lache, Mache, Mitica si Costica sunt nume adesea repetate de Caragiale, se aude nu rareori generalizarea gresita ca, in acest scriitor, primeaza schema. Nu e greu de probat statistic greseala acestei judecati, recitind, in sir, tot materialul narativ al lui Caragiale; sau, mai simplu, dar tot atat de sigur, recitind Momentele. Pe observatorul Caragiale, din capul locului, l-a impresionat slaba diferentiere a omenirii mahalalelor; si aceasta constatare si-a lamurit-o el energic in schitele de la inceput. Trebuie luat aminte ca acei mici-burghezi bucuresteni erau creaturi ce se supuneau, prosteste imitatoare, unor mode si atitudini fixate a caror tiranie, exagerata de propria vanitate simplista a imitatorilor, contribuia cu deosebita putere sa-i uniformizeze. Iar abundenta ticului verbal, care e si ea un element de schematizare, nu decurgea cumva din vreo apucatura absurda a caricaturistului cu orice pret, ci e, in realitate, o apucatura a paturilor populare urbane de aici si, poate, din toate tarile dinspre miazazi. Adesea ticul verbal e, probabil, un simplu efect al vioiciunii si abundentei in expresivitate, un fel de gest lexical; mai in adanc, insa, se va fi ascunzand sub el si o inocenta vanitate de a-si sublinia debitul cu intelepciuni, atunci mai ales cand cuvintele corespunzatoare se bucura tocmai de prestigiul modei. De aici trebuie inteleasa, cred, valoarea deosebita a formulelor si ticurilor verbale in crearea insasi a figurilor caragialiene. Incercarilor din Claponul le urmeaza foarte de aproape Amintirile din teatre: aici nu mai sunt scheme, ci stofa concreta, relief, culoare. Ochiul omului nascut pentru teatru vede

neaparat pitoresc: observatia inteligenta, care schematizeaza si defineste in spiritul exactitatii raporturile dintre datele empirice si viziunea pitoreasca a figurilor, in amanuntul lor irational ce se impune sensibilitatii artistice numai prin existenta sa viu afirmata, s-a combinat cu misterioasa perfectie a proportiilor in arta lui
Caragiale.
Trei prieteni stau de vorba, tarziu noaptea, intr-o berarie.
Fara sa poata spune de ce, toti trei, deodata, se gandesc la Costica
Panaite, un amic al lor din tinerete, disparut acum in provincie.
Cata vreme nu vorbesc, gandurile lor umbla departe pe cararile pe care ei le-au batut odinioara intovarasiti de Costica; si cu cat mai mult umbla acele ganduri, cu atat le reinviaza in fata, din ce in ce mai palpabila, figura vechiului prieten, cu toate atributele ei caracteristice. Cand figura amicului Costica s-a intrupat intreaga in imaginatia lor, toti trei ii zambesc cu dragoste, si unul dupa altul: Ei! as! Parol? Ce! esti copil! ? Caragiale pare ca da pe fata aici modul in care se formau figurile in fantezia lui insasi. Ticul verbal, in cazul acesta foarte dezvoltat e din trei formule da lumina, pare-se, decisiva chipului. In fond, cele trei exclamari nu sunt decat un semnalment amuzant si prin aceasta un firesc auxiliar mnemotehnic in mintea amicilor. Pe
Costica intreg il vom vedea de acum incolo. Mai intai il cheama
Panaite; e, ce mai vorba? Costica Panaite, care face, de opt ani, agricultura de fan si prune la o mosie a unui unchi, sus la munte. Aici m-as mira foarte de cititorul roman care n-ar simti cel mai delicios fior de adevar la cuvintele: a sosit asta-seara cu un tren intarziat, s-a suit in tramvai, a mers pana-n colt la Matache
Macelaru, acolo s-a dat jos, sa ia un mezelic la o bacanie in colt, a-ntalnit niste prieteni care beau must... Ai la o mustarie, frate...
Acu e vremea de bere?... N-au astia un mezelic, ceva? nitica pastrama? Sosirea pe seara in Bucuresti, pe vremea culesului, cu un tren intarziat, oprirea in colt la Matache Macelaru. Ai la o mustarie, frate : se poate pomeni un colt si o clipa de Romanie

voioasa si tihnita mai adevarate decat intalnirea asta cu dl Costica
Panaite, prin bunatatea luminata a lui Caragiale?
E lucru insemnat, desigur, ca pe Costica il cheama Panaite.
Dar si pe Nae, din Situatiune, si pe Lache, din O lacuna, ii stiu tot asa de bine: pe Nae, fiindca ii cunosc vorba, cand se pasioneaza de politica pana la ziua, la deschiderea simigiriilor, si fiindca asa e el: n-are liniste si e pesimist in privinta viitorului tarii, de cate ori nevasta-sa e in dureri de facere; iar pe Lache il stiu ca, pentru o idee, e in stare sa uite si casa, si masa, si tot. Le zic scurt Nae si
Lache, fiindca asa cere dispunerea si punctul de plecare al povestei: sunt prieteni de la cafenea, vorbim cu dansii si de dansii in fiecare zi. Iordachel si Costachel Gudurau, Raul Gregorascu si unchiul sau generalul, capitan Pavlache de la intendenta, Anto nache Pamfil, avocatul Statului, Edgar Bostandachi, cronicarul high-life, si dl maior Buzdrugovici, care-l palmuieste, sunt, toti, persoane implicate in situatii critice foarte speciale, si tocmai din fundul Moldovei. Trebuie spus numele lor intreg. Asta nu-i schimba nici social, nici moral, nici intelectual, si nici nu insemneaza ca pe Lache, pe Mache si pe Nae vreau sa-i injosesc, sa-i cufund in anonimat umilitor daca-i chem numai pe numele de botez. Ajunge ca, daca ti-am vorbit cat si cum trebuie de dansii mai drept: i-am lasat sa vorbeasca si sa se poarte ti-i aduci aminte intocmai ca si mine, sau aproape, fiindca esti de aici de la noi, cum iti aduci aminte intamplarile blajinei coanei
Anichii si ale nervosului sau ginere Mihalache, la Sinaia, sau dimineata in care madam Caliopi Georgescu te-a luat pe sus in birja, sa te duca la profesorul de filozofie, ca sa-i ceri un 6 la morala pentru fiu-sau, fiindca nu poti uita cu cat temperament ti-a spus cazul: ca Ovidiu al ei a luat un 3 la examen, si cat de indiferent e Georgescu tatal cu copiii, si cat de simtitor e baiatul; nu poti uita nici energia umbrelutei dumisale, cand conduce birjarul: loveste in dreapta, loveste in stanga, iar in stanga, si infige cu putere varful umbrelutei in spinarea birjarului .

Uite-i ce draguti sunt! zicea Caragiale de oamenii lui. Si adevarat: satira propriu-zisa e rara, iar schitele respective
(Atmosfera incarcata, Tempora, Mici economii) sunt printre cele mai palide; rasul voios, orientat spre bufon, domina. Cand conferentiarul se da jos de pe tribuna sa arate de aproape cucoanelor din Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane ghetele noi de lac, cand baietii de pravalie, in petrecere de Pasti, isi tin ghetele care-i strang pe masa, fiindca la beraria ailalta cainele dresat al unui ofiter le luase de jos si facea sluj cu ele in gura, in mijlocul gradinii imaginatia bufona uzeaza de cele din urma libertati. Insa, fara gres, observatia exacta si din plin nu slabeste, oricare ar fi, pe alocuri, excesele caricaturii. Petre cerea de Pasti e stricata de ghetele care strang, asa cum se strica excursia dlui Mihalache la Sinaia fiindca persoanele din familia dumisale, ca atatea altele din libera Romanie, sunt special nedisciplinate si prea greu disciplinabile. In schimb, coana Luxita, moasa, petrece la Mosi strasnic, si spre deosebita bucurie a prietenilor ei. Nu e bine dar sa zicem de Caragiale ca se inversuneaza asupra unei clase intregi, si ca, de exemplu, vrea numai, cu ura teribila pe micul-burgez, sa ne vare in cap, ca un punct adica de propaganda, ca acei oameni sunt atat de grozav idioti, incat nu stiu sa puna la cale o petrecere cat de simpla.
Scria Caragiale lui Gherea (octombrie 1906): Draga Costica, scriu o piesa intr-adins sa-ti placa tie: arta cu tendinta de hatarul tau, si arta pentru arta de hatarul ei .
N-a avut parte, si noi n-am avut noroc, sa-si ispraveasca piesa
Caragiale; ramane sa ne mangaiem cu informatia aceasta, dandu-i semnificarea generala care i se cuvine. Caragiale da la o parte totdeauna hatarul tendintei, pentru a face loc hatarului celuilalt.
Dupa opt ani de odihna, se porneste Caragiale la lucru: in
Universul, in Viata romaneasca, in Opinia din Iasi, in Romanul din Arad, in Lupta din Budapesta apar notite critice, parodii, momente si povesti, originale si traduceri. Parte din acestea

le-a strans Caragiale in Schite noua (1910), cea din urma colectie ingrijita de dansul; altele au fost retiparite de fiul sau Luca.
O Poveste lunga a ramas neispravita. Pe o foaie, Caragiale noteaza ca povestea aceasta nu se poate ispravi, ca din ea, chiar asa, neispravita, se invata acest adevar: mai mult sunt coroanele pentru capete decat capetele pentru coroane. Evident, Caragiale scria astfel, fiind in dispozitii tendentioase; cu alte cuvinte, artistului ii era lene. Pe alte foi, insa, face planuri diverse si amanuntite pentru urmarea si sfarsitul povestei: Arta pentru arta nu-l lasa in pace. In fragment, asa cum este, se gaseste, catre sfarsit, o lunga digresiune de critica literara, unde ajunge la insistenta lui favorita, ca povestirea e mestesug ; si compara mestesugarul prost cu omul sasiu care-ti arata drumul: nu stii, sa mergi incotro te indreapta cu mana, sau incotro se uita? Omul sasiu e o traducere populara, dar curios exacta, a formulei arta cu tendinta. Intreruperile si anexele teoretice in povestirile lui
Caragiale vorbesc de tehnica literara, niciodata de altceva.
Povestea e o istorisire artistica; tonul ei se poate numi popular, intr-atat ca se fereste de neologisme si cauta vorba veche, unde si cat trebuie. Cu totul altceva decat poveste populara: sunt chipuri si fapte de drama istoric-legendara. Conflicte politice si lupte de caractere fac tot fondul. Singure numele oamenilor, tarilor si manastirilor sunt nume din poveste. Fantasticul, chiar acolo unde e introdus direct, in Hanul lui Manjoala, in Kir Ianulea, in Calul Dracului, functioneaza numai ca element de motivare; nu e exploatat ca viziune, ci apare ca ciudatenie usoara si explicabila rational! cum e cotoiul si caprita Manjoalei, sau e un fel de joc de cuvinte echivoc, cum e coada lui Prichindel in
Calul Dracului. Caragiale transpune, cat poate, fantasticul in normalitate umana.
De Kir Ianulea a spus dl Ibraileanu ca e adevarata nuvela istorica romaneasa. Clasarea aceasta imi pare necontestabila.
Curtea fanariota, curtea banului din Craiova, negustorimea de

pe vremuri dau intamplarii atmosfera istorica in linii largi si juste.
Cu impresionanta gradatie prind corp figurile si lumea lor, mai intai in povestirea lui Kir Ianulea catre Kera Marghioala, expunere executata cu aceeasi neistovita putere de captivare ca si expu nerile din cele trei comedii. Coana Acrivita, familia ei, traiul si certurile cu Ianulea formeaza o bucata de pura mahala, poate prea putin deosebita de orice alta bucata de mahala din Caragiale.
Insa cata substanta si culoare in poznele pe care le dau in vileag fetele inspirate de Aghiuta, si cat de savuroasa, in capacitatea ei de localizare, este aparitia lui Negoita (cu nume cu tot!), cand, dupa fuga pe sub Mitropolie la stanga, catre campul Filaretului, suind la deal, prin dreptul Cutitului-de-Argint , Kir Ianulea se opreste in fata viisoarei unui marginas bondoc si indesat, care tocmai se spala pe ochi de dimineata la soare in prispa cramei !
Deosebita intre toate compozitiile lui Caragiale este potrivirea de tonuri poetice si fantastice cu un comic prin excelenta strengaresc in Calul Dracului. Aici contrastele, gradatiile si modulatiile sunt de o virtuozitate rara, chiar la acest devotat al ingrijirii artistice.
In linistea somnoroasa a serii se porneste dialogul viu, in care fiecare replica este un extract rafinat de exactitate umoristica.
Baba e mai intai iscoditoare si plina de atentie materna pentru baiatul drumet. Pe urma, printr-o schimbare diabolic surprinzatoare a tonului, scena se face grotesc erotica. Trecerea intre aceste tonalitati, violent opuse, e superior realizata prin episodul cu somnul baiatului. Apoi o noua schimbare de ton si perspectiva: baba se preface in zana, perechea batjocoritor grotesca de adineaori face loc unui grup erotic in toata stralucirea tineretii si frumusetii.
La urma, iar cantecul babei cersetoare; dar acum, dupa ce s-au dezvelit comorile ei diavolesti, alta rezonanta are milogeala ei peltica: la inceput umoristic realista, figura se arata acum intr-un acord unde rasuna cu straniu farmec amintirea fantasticelor ei frumuseti, inchise numai in comicaria vicleana de la inceput.

Introducerea aceasta priveste, mai intai, pe cei care au citit mult pe Caragiale; putin ori nicidecum pe cei care nu l-au citit deloc. Mai mult decat oricaror altora, ea ar putea fi de folos celor care l-au auzit si vazut pe artistul acesta creand, in vorba vie, figuri si scene. Arta lui e arta vorbita si mimata.
Unii diletanti pretind sa tratam operele celebre asa cum mamitele din mahala isi rasfata puisorii , ascunzand poznele si defectele acestora.
Pentru cine nu are logica mamitelor, o bucata rea nu scade valoarea unei bucati bune din aceeasi opera; o bucata buna nu ajuta nimic celei rele; si tot astfel nu se compenseaza amanuntele inegal reusite din aceeasi scriere. Vrem sa stim cum a fost. Si autorii mari n-au trebuinta de precautiile protectoare ale fanaticilor mai mult ori mai putin priceputi, mai mult ori mai putin sinceri.
INTRODUCERE *
Vorbind de bucatile pe care avea sa le adune in volumul Schite noua (1910), Caragiale scria doctorului Urechia: nu le-as da pentru tot ce am scris (Din Berlin, 14 februarie 1909).
Gasim, in volumul numit: schite humoristice de felul Momen telor (Antologie, Greu de azi pe maine, Monopol, Cronica de
Craciun, Duminica Tomii, Tal, Repaosul duminical), o anecdota orientala (Pastrama trufanda), doua satire literare (Ion, Partea poetului) si daca lasam la o parte traducerea din Perrault si cateva bucati ce par neglijabile, in general trei povesti: Kir
Ianulea, Mama, Calul Dracului, care desigur dau colectei noutatea mare. Aceste trei din urma erau cele cu mult preferate de
Caragiale. Din felul cum le cita, din intentia de a lucra mai departe

in acelasi gen, de multe ori rostita si curand realizata in
Abu-Hassan si in fragmentul de Poveste, se poate intelege ca, in aprecierea comunicata doctorului Urechia, acele bucati trebuie sa fi avut partea cea buna. Conservatismul artistic al lui Caragiale se aratase eminent prin supunerea lui statornica inaintea unor norme de arta clasica: corectitudine gramaticala pana la fanatism, compunere de o transparenta extrema, cu expuneri, culminatii si incheieri accentuate aproape didactic, sacrificarea amanuntului in favoarea tipului si a intentiilor generale, iar, prin aceasta, o reducere simtitoare a pitorescului si, in pr