r1l12lf
A evoca poezia lui Bacovia, cinci ani dupa sfarsirea lui din viata si-ntr-o epoca de trepidanta si constructoare modernitate ca a noastra, inseamna a reface un peisaj, la prima vedere, contradictoriu, tinand parca de alta planeta si de alta era geologica.
Poet al nevrozelor preistorice si provinciale — de nu cumva la mijloc e o tautologie —, asa cum il cunoastem din intaile doua culegeri de poeme: Plumb si Scantei galbene, Bacovia a incetatenit in lirica primelor decenii ale veacului acesta un peisaj, o atmosfera si un fior inedite, atat de altminteri de ale confratilor sai de generatie, un Adrian Maniu, un I. M. Rascu, un Ion Pillat, fara a mai vorbi de acelea ale unor seniori ca

Tudor Arghezi, Dimitrie Anghel, Octavian Goga. “Poet si solitar”, spune intr-un loc despre sine Bacovia, si stihul il caracterizeaza cum nu se poate mai bine. Caci in mijlocul unei vieti literare agitata de la natura si-n forul careia isi dadeau intalnire atatea temperamente variate, Bacovia si-a durat pro priul sau atol, pe care nici un talaz nu l-a invadat si caruia nici-o furtuna din afara nu i-a tulburat orizontul. Ca o scoica de mare, retrasa in cochilia ei de sidef, el si-a modulat furtunile propriei sale recluziuni, si ca un sobol neadormit si-a sapat cu statornica intelepciune galeriile meticuloase ale propriului sau labirint. Cu toate ca a putut lasa impresia, poetul n-a patimit niciodata de agorafobie, ci, ca un Pafnutie, stalpnicul, a meditat de la inaltimea izolarii sale, in calm si puritate, la toate dramele veacului, incepand cu ale sale. Dar a facut-o cu cea mai desavarsita discretie. “Cartita incandescenta“ de care vorbeste intr-un episod al autobiografiei sale Panait Istrati, acest lynx iscoditor si nesatios al mirajelor orientale, e, de buna seama, metafora cea mai improprie ce i s-ar putea aplica lui Bacovia.
Discreta la extrema, ca o viola pururi in surdina, si ferita de orice urma de retorism, poezia lui Bacovia nu e totusi mai putin actuala. Si, in primul rand, prin toate acele atribute, ale vietii si ale artei, ce fac dintr-un fluture de noapte un giuvaer de pret al naturii. Timida si miniaturala, in aparenta, daca o raportam la marile constructii epice sau la navalnicele torente lirice cate se cunosc, poezia lui Bacovia freamata cu fiece poem, cu fiece vers, cu fiece crampei de “text comun” sau “bucata de noapte”. Ca o samanta miraculoasa, ce incolteste sub ochii nostri, un singur acord, o unica nota smulsa unei clape de pian ii e de ajuns ca sa trezeasca din adancuri o lume. Un gol istoric se umple, si retraiesti cu poetul vremea asezarilor lacustre, cu pilastri de lemn trosnind sub greutatea ploilor nesfarsite; ninsori cad fara intrerupere, ca la poli, in timp ce poetul ingana o fericire horatiana, la gura sobei; un

corb taie in diagonala zarea cenusie, ca un drapel cernit in berna; amurguri violete, de primavara sau de toamna, dau nervi deopotriva; melancolia te prinde pe strada si te ingheata cand frumoasa fugitiva trece “intr-o vibrare de violete”, ca si eroina ipotetica (“O, toi, que j’eûsse aimé...”) din poemul baude lairian A une passante; o “harmonie pribeaga“ rascoleste maruntaiele inimii; o fanfara militara sporeste, cu alamurile ei stralucitoare, tristetea gradinilor publice, in timp ce poetul, cu rictusul amar al unui Prometeu crucificat pe-o bariera de targ moldovenesc, se viseaza pierind “ca Romulus rege — uitat, legendar — de-o furtuna, prin muntii Bacaului”.
Mijloacele cu care Bacovia realizeaza tablouri atat de specifice si sugereaza senzatii de psihoze din cele mai rare sunt dintre cele mai simple. O simplitate, fireste, trecuta printr-un laminor de platina. Un vers neglijent la prima vedere, o strofa de o cursivitate clara, ca apa de izvor (“Tarziu, si ninge, noaptea se lasa, / Sunt singur acum... / Iata orasul, nimeni pe drum,
/ Pace, nimic, am ajuns acasa“), la capatul unui drum prin spaime rau prevestitoare, sau una de ecouri repetate intr-o romanta a destinului, cu reminiscente din cronicari si din tanarul Eminescu (“lume, lume si iar lume”) : (“Si cand, aproape, nimic nu esti, / Cand cauti ca orice renume, / De acum, e tarziu, / Mi-am zis: e tarziu / O, ganduri, / in lume.”) — nu sunt de buna seama rodul unei intamplari.
Totul e gandit cu seriozitate, cumpanit si recumpanit, in tipsii din cele mai sensibile, de un expert si rafinat artist al expresiei, care si-a trecut stihurile prin nenumarate tipare, pe care ai fi curios sa le cunosti, desi s-ar prea putea ca ele sa fi ramas imprimate in cutele memoriei lui. Poezia lui Bacovia invita la peregrinari interioare, la meditatie, la visare, si, prin aceasta, actualitatea ei e netagaduita. Orice carte frumoasa, si-n primul rand una de poezie, trebuie sa deschida cititorului portile de ivoriu ale visului. Scriind, deunazi, despre o astfel de carte,

Aragon spunea, printre altele: “O, si dupa aceea, eu nu caut sa conving. Sunt carti ce-ndeamna la visare. Dar pentru aceasta se cere sa fii visator. Nu e o crima sa nu stii visa sau sa treci numai pe langa vis. Insa e trist din cale afara.”
Situata asadar intr-o regiune vecina cu crangurile de coraliu ale visului, s-ar zice ca poezia lui Bacovia e lipsita de aderente concrete cu realitatea. Dar lucrul e numai cu aproximatie astfel. Caci visul pandeste la o rascruce de drumuri, ce duc, in egala masura, si-nspre trecut, si-nspre viitor. Daca, asa cum s-a vazut, caracterul documentar al poeziei lui Bacovia e mai presus de orice indoiala, fie ca e vorba de imaginea unui targ moldovenesc, cu cateva decenii in urma, as spune chiar cu un lustru abia inainte, caci pe vremea cand poetul Scanteilor galbene se stingea, Bacaul nu era inca moderna resedinta industriala de astazi, fie ca e vorba de existenta unui visator martirizat intr-o astfel de temnita primitiva ca aceea din vre muri, si a visa pe stampele acestea de album, putin decolorate, e poate, printre calatorii, una din cele mai instructive si mai duioase, — caracterul de anticipatie, pentru a nu spune chiar profetic, al acestei poezii, strecurata tot timpul pe sub nourii de plumb si furisandu-se, parca, de-a lungul zidurilor, e de-a dreptul revelator. Caci schimnicul acesta, fara sa fie un vizionar, cu presimtamintele ancorate in negura viitorului, a fost totusi un martor al timpului sau, ale carui anomalii le-a trait din plin si le-a resimtit adanc in inima si in constiinta sa. “O, genii intristate care mor / In cerc barbar si fara sentiment, /
Prin asta esti celebra-n Orient, / O, tara trista, plina de umor”, suna inscriptia unuia din catrenele liminare al celui de al treilea ciclu (Cu voi), din poezia lui Bacovia, si ea inchide, in conciziunea ei de camee, toate intentiile de critica sociala si toate zaturile de amaraciune pe care Matei Caragiale le-a desfasurat in captivanta procesiune a Crailor de Curtea-Veche, calauziti de mascariciul si crainicul Gore Pirgu. Aceeasi conci

zie si aceeasi discretie si-n cele trei strofe ale micului poem
Crez, sugerand lupta de clasa (“El om flamand, eu om satul”), careia Eminescu i-a inchinat marea fresca din Imparat si prole tar. Promenadele “cupeurilor de cristal” la Sosea si nebunia batailor cu flori, carora si Baronzi si Camil Petrescu le-a acor dat o atentie particulara, inspira lui Bacovia, in poemul sim bolic intitulat Amurg, o strofa incendiara, ca o parafa de foc la capatul unei intregi perioade istorice: “...Dar noteaza-n curtea vremii / Filozoful proletar: — Greve, sange, nebunie,
/ Foame, planset mondial... / Pe cand lasa-amurgul flacari /
Pe-un final ce se anunta / Pe-un decor miliardar...”
Bucati de noapte si Dintr-un text comun, contemporane cu intaile doua culegeri de versuri ale poetului, sunt pagini detasate dintr-un jurnal autobiografic, sau poeme in proza, imbibate de ironie si lirism, prin care s-au ratacit cateva din brizele prozei cehoviene. Intermitente si sustrase acelei arhitecturi pe care singura epica expresa, nuvela sau romanul, o realizeaza, paginile acestea fac impresia unor columne fragmentare din tr-un Parthenon prabusit de cutremur. Insa nu cunosc imn mai superb ca cel pe care (ferventa ruga pe Acropole, renaniana) l-a inchinat Auguste Rodin Venerei de Milo, cea fara de brat, dar biruind, “ca un arc de triumf al vietii”, veacurile, cu prestigiul farmecelor ei.