Lucian Blaga r8u12uu

Nu este lipsit de interes sa punem alaturi — fie =i numai pentru faptul ca au acela=i titlu — Bel=ug de Lucian Blaga =i omonima lui Tudor Arghezi pe care am analizat-o ceva mai
inainte. Cele doua compuneri, foarte deosebite intre ele din mai toate punctele de vedere — in primul rand din acela al sistemului structurilor poetice —, au totu=i, cum vom vedea pana la sfar=it, un element comun: spiritualizarea. Insa conceputa =i exprimata diferit de la un poet la celalalt.
Poezia lui Blaga a fost tiparita pentru prima data in revista
Gandirea (XVI, sept. ), la zece ani dupa aceea a lui
Arghezi, =i a fost inclusa in ciclul La cur\ile dorului, aparut in volum un an mai tarziu, in . Aceste cateva date de istorie literara ne sunt necesare spre a putea observa ca bucata in chestiune, alaturi de multe altele din grupul La cur\ile dorului, a fost scrisa in perioada in care filozoful elabora Trilogia culturii, respectiv volumele: Orizont =i stil (), Spa\iul mioritic (),
Geneza metaforei =i sensul culturii (). Or, cum prea bine s-a demonstrat, intre filozofia =i poezia lui Lucian Blaga exista o foarte stransa rela\ie, cele doua sectoare de crea\ie ale scriitorului influen\andu-se =i completandu-se reciproc, intr-o unitate dialectica deosebit de revelatoare in evolu\ia ei.
Lucrul se poate constata =i din analiza poeziei Bel=ug.
In compara\ie cu celelalte cicluri anterioare (Poemele luminii,
Pa=ii profetului, In marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor), in La cur\ile dorului Lucian Blaga da semnele unei anume
inclina\ii spre claritate =i simplitate in expresie, chiar spre un fel de clasicizare a versului, prin cultivarea tot mai consecventa a rimei, a ritmurilor echilibrate, a metaforelor =i compara\iilor mai la indemana cititorului sau roman, mai autohtonizate altcum spus:
. — Negrule, cire=ule,

. gandul rau te-mprejmuie.
. Jinduiesc la tine coapte
. guri sosite-n miez de noapte.
. Om =i pasari, duhuri, fluturi
. nu a=teapta sa te scuturi,
. Prea e=ti plin de rod =i vraja,
. vine furul, pune-\i straja!
. — Las’ sa vie, sa culeaga,
. vara mea ramane-ntreaga.
. Stelele deasupra mea
. nimeni nu mi le-a fura!
Am citat poezia in intregime spre a se vedea ca in cele doua secven\e ale ei (doua replici lirice, vs. — =i —), compuse fiecare dintre ele din cate patru =i respectiv doua distihuri, simetriile se pastreaza riguros: fiecare distih reprezinta cate o fraza, fiecare vers cate o unitate sintactica, bine definita, rimele sunt imperecheate doua cate doua etc.
Este aici, adaugam de indata, chiar punerea in practica a simplita\ii =i clarita\ii, a echilibrului =i simetriilor nefor\ate pe care filozoful le pre\uia atat de mult in Spa\iul mioritic, indicandu-le ca trasaturi fundamentale ale sufletului romanesc.
Poezia Bel=ug este departe de incarcatura expresiva a multora din ciclul Lauda somnului =i cultiva parca inten\ionat ceea ce
Blaga observa ca o dominanta in ornamentica =i poezia popu lara romaneasca: „geometrismul dreptliniar“ (vezi Trilogia culturii, E.L.U., , p. ), acea „inclinare spre nuan\a =i discre\ie“ (ibid., p. ), intalnite in doine, procedee „primare
=i subtile in acela=i timp“ (ibid., p. ). Nu alta a fost evolu\ia poeziei lui Eminescu, de la Memento mori la Mai am un singur dor, in numele aceluia=i comandament suprem al artei: profunzimea prin simplitatea expresiei, o data cu ancorarea
in specificul na\ional, fara insa — aici — cea mai mica =tirbire a originalita\ii.
Cire=ul negru (cire=ul salbatic, cire=ul de padure, un arbore viguros, rezistent la intemperii, cu via\a lunga, cumva nepasator la ceea ce se intampla in juru-i) este metafora trainiciei =i siguran\ei de sine. „Gandul rau“, „jinduirea“ celor care ar vrea sa-i fure roadele
il lasa indiferent. Omul, pasarile, „duhurile“, fluturii pot veni sa culeaga fructele, aceasta fiind in firea lucrurilor. El insa este un fenomen al naturii mai puternic decat toate celelalte, mai durabil, cu „vara ramasa intreaga“.
Aceasta prima treapta a in\elegerii poeziei poate fi folosita, de trebuie sa ne adresam copiilor =i tinerilor carora voim sa le dezvaluim tainele lirismului lui Blaga, pentru a demonstra spiritualizarea la care ne refeream la inceput, pe care o descopeream =i in Bel=ug-ul lui Arghezi. Optand pentru claritate
=i simplitate, cu pastrarea pitorescului echilibrat, poetul nu a renun\at la nimic in ceea ce prive=te profunzimea. Apropiat de factura clasica, versul lui Blaga continua a fi liber. Nici un artificiu poetic, oricat de me=te=ugit ori chiar ascuns — ceea ce nu e cazul lui Arghezi — nu atrage deloc aten\ia. S-ar putea spune ca chiar, dimpotriva, identitatea dintre fond =i forma se realizeaza aici mai direct, printr-un fel de ritmare a emo\iei in cuvinte, prin contopirea dintre culoare =i muzicalitate. Rolul poeziei ramane mereu acela=i pentru Blaga: descifrarea tainelor universului, plin de atatea semne, prin revela\ie =i intui\ie, prin extazul molcom, temperat, prin aspira\ia continua a sufletului de a comunica cu absolutul. Pulsul cuvintelor poetice bate alaturi de gandul filozofic sau il preceda de aproape. O strofa din bucata titulara a ciclului (La cur\ile dorului), de care trebuie sa
\inem neaparat seama, ni se pare edificatoare in acest sens:
Cu linguri de lemn zabovim langa blide, lungi zile pierdu\i =i straini.
Oaspe\i suntem in tinda noii lumini la cur\ile dorului. Cu cerul vecini.
Poetul se poate adresa realmente (ca altadata Gorunului) copacului, cu vocativul Cire=ule, ca unei fiin\e quasimiraculoase.
Ii poate atrage aten\ia ca-l „imprejmuie“ ganduri rele, ca du=manii jinduiesc la „tainele lui coapte“ etc. Deodata insa i=i da seama ca vecinatatea cu cerul este de fapt un dat ontologic, absolut =i necesar al trainiciei. Stelele sub care ne-am nascut nu ni le poate lua nimeni. Nu este deloc intamplator ca metafora stelelor, semnul statorniciei =i al ve=niciei, revenea sub condeiul lui Blaga atunci cand, protestand contra fascismului =ovin, arata ca fiecare are dreptul inalienabil de a trai „sub stelele lui“.
Ambiguitatea imaginii poetice, ca =i in cazul lui Arghezi, implica insa neaparat =i tenta autobiografica, de o putem numi a=a. Cum Arghezi, cel ce descindea din „robii cu saricile pline“, vede bel=ugul spiritual in superrafinarea astrala a muncii
\aranului, tot a=a Blaga putea sa scrie: „Stelele deasupra mea/ nimeni nu mi le-a fura“.
De stele =i luceferi se vedea purtat in eternitate =i Eminescu:
„Luceferi, ce rasar/ Din umbra de cetini,/Fiindu-mi prieteni,/
O sa-mi zambeasca iar“. Ca =i marele poet anonim din Miori\a:
„Pasarele mii / =i stele faclii“.
Una dintre poeziile tarzii ale lui Lucian Blaga, deosebit de caracteristica pentru ceea ce am putea numi la dansul motivul astral, este Cantec sub stele (publicata mai intai in
Contemporanul din aprilie , =i inclusa apoi in ciclul
Stihuitorul din volumul postum Poezii, ); o putem cita, data fiind scurtimea ei, in intregime:
Cu alesaturi de aur timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la cate-un astru rasarit ca o ispita peste-amurgul meu de-o clipa, peste basmul in risipa
Curge timpul prin inalturi.
Astru poarta langa astru, razbunandu-ma-n albastru.
Visul, aur prins in palme ca nisipurile-n ape, ca nisipurile-n ape trebuie sa-l las sa-mi scape.
De tot interesul este, in lumina celor discutate in acest eseu, sa insemnam aici marturisirea lui Blaga insu=i in legatura cu crearea acestei poezii:
„In cursul nop\ii m-am trezit de cateva ori. Cred ca intre ora
=i , ceas labil =i echivoc, n-am dormit. M-au de=teptat ni=te stihuri ce voiau sa se inchege in mine. Intaiul stih se alcatuise in mine
inca de cu seara, in ritmul pasului, sub stelele vii, cand am urcat singur din catun pe poteca =erpuitoare, spre laca=ul meu de langa padure. Intaiul stih lua fiin\a chemat de un anume ritm, de care am fost . Stihul s-a oprit in fa\a cugetului meu. Mi-am zis mie insumi: nu te mira, ca-l deochi! Si m-am desmirat, ca sa nu l alung. Acum, trezindu-ma, simt ca stihul a crescut singur in timpul somnului. Simt nelamurit ca poezia este in mine =i ca nu trebuie s-o scot din laten\a ei. Va trebui sa-mi amintesc doar stihul ce a prins fiin\a aseara, pentru ca poezia sa se inchege de la sine.
Nu trebuie decat sa cobor galeata de aur pana in fundul fantanii, caci poezia se implinise cumva, =i a=tepta doar sa fie ridicata. Cu oare=icare teama de a nu sfarama o faptura atat de fragila, incerc sa-mi amintesc versul incipient, ajuns nu =tiu cum dintr-o data pe linia lirica cea mai launtrica a poeziei. Si poezia cre=te, fara efort: se rotunje=te, ramanand totu=i deschisa intr-un fel. Si iara=i ma mir, caci mi-a cazut in palme ca un rod copt, cand nici nu mai speram asemenea cules. Repet versurile in gand, ca sa mi le fixez.“
(Apud Poezii, E.P.L., , p. .)