Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Mircea DINESCU UN NOU PACT CU REALUL
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

q3u4uy
Mircea Dinescu (n. 1950) debuteaza cu o poezie infumurat melancolica, cu teribilisme de inger rural ratacit in romantica ora=eneasca. Invoca\ie nimanui (1971) =i, doi ani mai t`rziu, Elegii de c`nd eram mai t`nar l-au impus numaidec`t in aten\ia generala.
Surprindeau tonul direct =i sincer al limbajului, triste\ea =i impertinen\a juvenila a poemului reintors, pe aceasta cale, la tradi\ia confesiunii =i a ceea ce se nume=te poezie de inima. Poe\ii din genera\ia lui Mircea Dinescu, veni\i dupa Nichita Stanescu,
Sorescu, Adrian Paunescu..., complica enorm discursul liric printr un proces de intelectualizare =i abstractizare a limbajului. Autorul
Invoca\iei nimanui merge in sens contrar: reabiliteaza elegia sentimentala, introduce biografia in poezie, deschide imagina\ia lirica spre social =i comenteaza, in stil c`nd grav, c`nd aluziv =i sarcastic, istoria care il asuma. Poemele lui au mereu un aer de suferin\a =i provocare, sunt elegiace, strabatute de o nelini=te de origine necunoscuta =i, in acela=i timp, sunt cum nu se poate mai dezinvolte in imagismul lor turbulent.
Poetul care trece a=a de repede =i cu at`ta convingere de la frenezia senzoriala la jelania sf`=ietoare vine din c`mpia mun teana, inca adolescent, decis sa ia lumea in primire, sa cunoasca
=i sa-=i asume totul. O veritabila explozie rimbaldiana se observa
in versurile ce se reped navalnic spre lucruri. O mare pofta de existen\a =i, totu=i, o persistenta teama de a ie=i din adolescen\a:
„Mi-e mila, mama, parca a= vrea o am`nare, caci nu simt implinirea barbatului de-ajuns, din c`nd in c`nd imi umbla prin trup un dor mai mare
=i m-a= lasa cu mierea copilariei uns.
Dar cine-mi pune, mama, sam`n\a rea in oase sau ghimpi de indrazneala pe s`ngele meu lin, aici salbaticia uitarii ma miroase
=i cu femei prin scorburi beau dulcele venin.“
Poetul nu ezita totu=i prea mult, soarbe repede din dulcele venin


=i, m`ndru =i prefacut, scrie o roman\a in stil trubaduresc in care promite sa bea lapte din sf`rcuri de cometa =i sa rostogoleasca fecioare. Unele versuri sunt incongruente, cu involuntare erme tisme gramaticale. Impresia generala este insa tulburatoare, poezia trece impetuos prin aceste laude juvenile:
„Sunt t`nar, Doamna, t`nar cu spatele frumos
=i vreau drept hrana lapte din sf`rcuri de cometa, sa-mi creasca ceru-n suflet =i stelele in os
=i sa dezmint zapada pierduta in pirueta.
Sunt t`nar, Doamna, inca aripile ma \in, chiar de ating pam`ntul pe-aproape cu genunchii, aceasta putrezire ma-mbata ca un vin, caci simt curg`nd printr-insa bunicile =i unchii.
Sunt t`nar, Doamna, t`nar de-aceea nu te cred, oric`t mi-ai spune, timpul nu i=i ascute gheara, de=i arca=ii ce\ii spre mine i=i reped sage\ile vestirii, sunt t`nar. Buna seara!“
Sndraznelile imagistice, animismul amintesc de Esenin, candoa rea =i vitalitatea adolescen\ei sunt in tradi\ia lui Labi=. Mircea
Dinescu i=i gase=te repede stilul poetic =i-=i construie=te o biografie imaginara care-i permite sa acopere un mare spa\iu existen\ial. E
ingerul pacatos robit de vin =i de femei, e Sisif care ridica din plictiseala bolovanul, dar =i adolescentul ce c`nta din flautul bucu riei =i vrea sa calareasca pe to\i caii destinului. Lirismul este mu zical, elegiac, gra\ios (Lucian Raicu vorbe=te de „harul mozartian“), de o remarcabila fine\e in a sugera starile imprecise de spaima de existen\a =i dorin\a apriga de cuprindere a universului. Totul se amesteca, mireasma orei =i somnolen\a culorilor in amiaza:
„Albastrul adormea in zi ca o pisica salbatica, — gesturile tale poate ca totu=i il vor imbl`nzi la poarta lumii vegetale.
O, Daphne, da-mi din c`nd in c`nd o ramura a-n\elegerii depline, c`nd stau la radacina ta pl`ng`nd sub smal\ul de pe vasele eline.“ iar in c`mpul imaginarului lumea arata ca in prima ora dupa apocalips:
„+i staulul prime=te la iesle un pian, magii colinda steaua prin pulpele femeii, din plictiseala urca Sisif un bolovan
=i pacale=te nu =tiu a c`ta oara zeii, o limba de zapada vorbe=te-n vara stins
in stelele =tiute oficiaza vinul, un =arpe leaga roua edenului incins — c`nd azv`rlim cu pietre =i calarim destinul.“
Nu-i o tehnica poetica la mijloc (greu de imaginat la un autor de
20 de ani), c`t voin\a de a strica jocurile facute ale poeziei, de a supune prin fantezie lucrurile =i de a le sili sa primeasca alian\e noi. Alian\ele au darul de a scandaliza: mai sus magii colinda steaua pe pulpele femeii, mai incolo destinul ridica biserici in femei, iar dangat de lapte zv`rle clopotni\a din \`\e... insa spiritul nostru n-ajunge sa se indigneze prea mult pentru ca deodata tonul se schimba, universul rascolit de asemenea metamorfoze teribile se domole=te. Se aude atunci un c`ntec invaluitor, de o superba puritate. E pl`nsul fiin\ei in fa\a necunoscutului din univers, e melancolia spiritului t`nar care se cauta pe sine:
„Sa nu-mi tope=ti cu rasuflarea zapada oaselor sub\iri, daca \i-e dor de lum`narea s`ngelui meu, sa nu respiri.
Taie din soare o felie
in ceaiul lucrurilor vagi, manu=a de melancolie a sufletului sa mi-o tragi.
+i vei zari sublimul vierme, poate cuv`ntul straveziu,
\es`ndu-mi umbra intre perne pururi datornic, mortul viu.“
R`sul da adesea in pl`ns =i sub at`tea ingenioase scamatorii verbale se simte singuratatea destinului. Dinescu, venit dintr-o
Slobozie semi-rurala, convoaca m`njii, luntrea, caru\a, ha\urile
=i alte elemente pentru a sugera iremediabila melancolie. Specta colul fugii in doi este admirabil:
„Este-n noi o spaima care ne doboara bate v`nt din lucruri poate dinadins, sufletu-i o luntre spre odinioara, carnea dulce v`sla, ochiul necuprins.
Rup\i din soare-s m`njii, ii a=teapta ha\ul, gloria caru\ei — glorie pe ro\i, ochelari de piele marginind ospa\ul fara ca privirea sa-nfloreasca-n par\i.
Noi vom umple caii gata de plecare aduna\i in plasa ierburilor vechi, steaua cea aleasa poate fi oricare —
in singuratate alergam perechi.“
Elegii de c`nd eram mai t`nar =i cele 9 sonete ratacite, reproduse
in volumul antologic Teroarea bunului sim\ (1980) nu schimba nici temele, nici stilul. Unele versuri au totu=i un caracter mai acut aforistic:
„Nu sunt dec`t lentila prafuita prin care timpul a privit r`z`nd“
. . . . . . . . . . . . . . .
„oh, poezia este o moarte in plus“...
. . . . . . . . . . . . . . .
„+i gloria-i o moarte mai devreme“...
La drept vorbind, Mircea Dinescu nu-=i inventeaza temele, nici acum, nici mai t`rziu. Poetul nu face dec`t sa se povesteasca pe sine. Ce mare tema filozofica este in acest fermecator poem?:
„A= vrea sa fiu o clipa Rafael retras in pl`ns ca melcu-n osuare cu s`ngele in cer precum o boare prin care trece ingerul rebel.
Snstrainat de lini=ti cine-i cel ce pieptana cu lira col\i de fiare
=i piatra o facea sa dea in floare sarac inc`t se-avea numai pe el c`nd a cazut ca un largit inel din degetul destinului cel mare.“
Nici una care sa poata fi trasa intr-un concept =i sa fie analizata
in amanun\ime. Poezia nu este dincolo de cuvinte, dar nici — propriu-zis — in cuvinte. Poezia sta in aproximarea ideii de destin pregatit pentru durere. Poetul este, in figura\ia lui Mircea Dinescu,
ingerul rebel ce piaptana cu lira col\ii fiarelor, cu alte vorbe poetul este Orfeu retras ca melcul in cochilia pl`nsului. Pl`nsul lui (aflam
in alt poem) ingreuiaza norii, iar jeluitorul a ie=it de-a dreptul din „obscenul p`ntec al candorii“’. El este de-a pururi cel ce pierde, cel care naufragiaza, ingerul jumulit de to\i de pene, copilul aruncat intr-un rai plin de galbeaza (teribila imagine):
„Eu n-am pornit cu sc`ndura pe mare
=i totu=i am de naufragii parte, sunt mai sarac acuma cu o moarte dar mai bogat am fost vreodata oare?
La ceruri amagit c-un v`rf de raza ca pe=tele vrajit de ro=ul vierme copil saltat din neaua unei perne ajung in rai batr`n plin de galbeaza,
. . . . . . . . . . . . . . . . . . ci totul e o preasfin\ita lene
=i oasele imi ning de-at`ta jale“
Se simte in versuri =ovaiala condeiului, confesiunea este difuza, unele imagini sunt impure din pricina obscurita\ii lor, discursul liric arata o mare nerabdare =i doboara u=or cuvintele. E nerabda rea poeziei tinere de a cuprinde propozi\iile mari =i de a da un sens unei nelini=ti fara nume.
Sn Proprietarul de poduri (1976) tonul liric incepe sa se radica lizeze. Poetul, ie=it din lunga adolescen\a, descopera contrastele existen\ei. Spiritul elegiac devine agresiv =i sarcasmul staruie in poemul ce tinde sa-=i asume, cu mare aplomb, sarcina de a judeca lumea. Judecata este aspra, iar tehnica poemului este aceea a graficii expresioniste: culorile sunt incendiare, desenul trage spre grotesc. Bacovia =i, intr-o oarecare masura (=i numai sub latura formala), suprareali=tii intra in orizontul liric al t`narului poet.


Deprinderea de a pune totul in metafora ii vine, poate, de la ace=tia din urma. Sn C`ntec de inima albastra jelania insinuanta din poezia lui Miron Radu Paraschivescu =i Geo Dumitrescu este pusa pe o nota mai suava, of-ul =i ah-ul se diafanizeaza, iubirea pare a fi o boala de inger fara capat`i:
„Mai =tii cum te strigam pe-atunci
«icoana cu picioare lungi» veneai pe r`u sau r`u erai curgeai in mine p`na-n rai cu limba prea schimbata-n bici v`nam pe coapse iepuri mici coseam prin pulpe f`n mieriu erai mireasma eram viu
Dar of of of desi= de ochi acum de mine trag trei popi carnea-mi miroase de pe-acum a sc`ndurica de salc`m pe c`nd m`nze=te mu=ti din cai mie \ar`na-mi spune hai mie ulcica-mi zice blid iubire — mar rostogolit.“
„Sngerul“ se afunda prin c`rciumi =i atunci se aud c`ntece goliardice (Balada amurgitului) triste =i spasite, nu intr-at`t insa sa nu se simta in ele placerea spiritului de a petrece cu heruvimii de g`t. Sngerul este =i la Mircea Dinescu simbolul poetului, =i intreg volumul Proprietarul de poduri este dominat de faptele lui scanda loase. El este bolnav de exoduri, adoarme pe c`mp =i macii il pipaie cu oarecare obscenitate sau sta pe sub poduri =i pl`nge, in pia\a, printre ma=ini. Din penele lui de azur se ingra=a pernele =i,
inspaim`ntat de automatizarea vie\ii, ingerul zboara spre un cer gol, pentru a reveni sa rugineasca intr-un cimitir de ma=ini.
Toate aceste nevinovate peregrinari de t`nar iubitor de via\a naturala =i infrico=at de civiliza\ia uniformizatoare incep sa aiba un sens, sa defineasca o pozi\ie fa\a de obiectele proliferante. Mun tean cu sim\ul gratuita\ii =i al ironiei, Mircea Dinescu pune incon formismului sau o limita =i, prin violen\a imaginii insolite, dimi nueaza for\a nega\iei, nu insa =i pe aceea a poeziei care iese mai pura, mai deta=ata din =irul acestor juvenile pl`ngeri. Sn fantezia c`nd incruntata, c`nd fermecata a acestui proprietar de poduri se petrec, totu=i, fapte teribile: un „dumnezeu lichid“ urla-n ma=ini,
Maria i=i vinde pruncul in biserici, iar in\eleptul (alt mit al poeziei lui Dinescu) umbla „cu un calu= de trandafiri“ in gura. Cu ideea mor\ii miturilor in fa\a, imagina\ia lui se dezlan\uie, ca intr-o buna parte din poezia moderna dealtfel. Inedit la Mircea Dinescu este modul voit impertinent de a vorbi de simboluri mari in termeni de boema bucure=teana. Limbajul are farmec, cu condi\ia ca el sa nu devina o maniera de a trata lucrurile grave din univers. A vorbi de zeii de pe cutiile de conserve sau de „plictisi\ii din paradis“ care scuipa deasupra noastra, inseamna — in sensul adevarat al poeziei, dealtfel — a sugera o deplorabila prozaizare a vie\ii, o pierdere a sim\ului sacru intr-o lume co=mardesca. Aici, icoana
(mitul) „umbla pe =enile“, rasuflarea iubitei miroase a benzina,
Pan i=i plimba „buze de s`nge pe conductele reci“, iar Iisus se fotografiaza cu o vedeta de cinema.
La dispozi\ia dumneavoastra (1979) trage, cu =i mai mare decizie, „realitatea pe piept ca o cama=a“. Este o poezie acut sociala
=i, impreuna cu Proprietarul de poduri =i Democra\ia naturii, formeaza un ciclu. Tema lui ar fi, in rezumat, poezia =i lumea secolului XX. O lume a violen\ei =i o lume a obiectelor proliferante.
Poetul a depa=it, cu chiu cu vai, treizeci de ani, adolescen\a (timpul
=i spa\iul lui securizant) se afla, departe, in spate. Sn fa\a se afla o lume in care „un glon\ se face mai auzit dec`t o carte“, iar meseria poetului „e la fel de rentabila ca o v`natoare de bizoni“. Adica:
„rozi ciolane de fluturi“, iar poza ta „e a=ezata in cu=ca unui tigru
infometat“... Mai inainte, Mircea Dinescu facea o poezie a v`rstei, acum scrie o poezie in care fiin\a =i v`rstele ei sunt condi\ionate de marele mecanism (istoria). Imaginii rimbaldiene a t`narului care, tulbur`nd sim\urile, schimba sensurile poeziei, ii ia locul alta, severa, intratabila. Aceea a unui Robespierre care da secolul in care traie=te
in judecata. Judecata, se in\elege, de poet: imagina\ia fabrica mon=tri pe care sa-i doboare printr-o ironie din ce in ce mai amara:
„proprietarul de inger e m`ncat de proprietarul de sonda
\aranul mulge capra indracita a civiliza\iei batr`nii miopi nimeresc in tablouri iarba e scoasa la licita\ie paunii sunt interzi=i pentru indecen\a zilele ca ni=te vite se umfla de retorica macelarilor pielea leului sperie un copil, dar nu izgone=te musca guraliva cei ce sufla-n trompetele nimicului consuma aerul strigatului meu
=i nu ma mai m`ng`ie ironia sp`nzuratului care scoate limba la Dumnezeu“
Poemele sunt zg`riate cu unghia pe ziduri murdare, ca in Flori de mucigai. Lipse=te metafizica, lipse=te sentimentul de taina sacra.
Poetul traie=te intr-o lume in care „Dumnezeu i=i trasese palaria peste urechi“ =i se hrane=te cu e=ecuri:
„dulce naivitate sa crezi ca poezia poate face lumea mai buna ca =i cum azv`rlind o bucata de zahar
in cu=ca tigrului,
+i fiindca visul nu-i dec`t copilul din flori al realita\ii, aminte=te-\i de =ahul absurd
in care nebunul muta satele sacrific`nd mai int`i caii,
=i-o mie de in=i s-au grabit sa-i laude jocul“
Poezia se instaleaza in co=marul realului, e irascibila =i se invese le=te (daca de veselie poate fi vorba) lu`nd in raspar simbolurile ei sfinte; de re\inut aceste varia\iuni pe o tema rilkeiana:
„Ce-o sa ne facem Doamne c`ntatu-i tot mai scump tot mai pu\ini eretici =i visatori pe drumuri lanuri de cruci dau buzna in lanuri de porumb nu sc`ncete ci iata din pruncii orbi ies fumuri,
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . tot ce e viu pe c`mpuri in mine-i otravit
=i focurile toamnei parca-s un roi de bube femeia-mi pune-n coaste raceala de cu\it prietenii-mi dau soare coclit =i scos din hrube, ies nevastuici pe dealuri cu glasul de surori
=i-n ro=ia secara ma na=te maica iara=i schilod =i g`ngav parca =i intr-un cheag de flori cu =oarecii cei repezi =i gai\ele tovara=“
Sn Democra\ia naturii (1981) tonul poeziei este mai agresiv =i mai sarcastic dec`t oriunde, pactul cu realul stipuleaza o clauza foarte bizara: o radicala revolta impotriva realului. Este tipica stare a revoltatului existen\ialist exprimata printr-o paradoxala dialec tica: a proteja realul inseamna a-l \ine intr-o continua stare de provocare. Spiritul, ca sa ram`na pur, trebuie sa se revolte chiar



=i impotriva revoltei. Este ceea ce sugereaza Mircea Dinescu intr un dur Discurs impotriva revoltei, plin de o sfidatoare agresivitate:
„Mie revolta nu mi-a adus mari intinderi de pam`nt neproductiva =i isterica noaptea se strecura cu mine sub plapuma ziua ma electrocuta pe c`mp, da\i-mi voi un pepene de care sa ma sprijin da\i-mi un tren in mi=care sa ma pot rezema fiindca fara ru=ine mi se face foame pe rug
=i-n locul =irei spinarii am o cartu=iera-ncarcata hau hau il fac eu pe c`inele =i pe v`natorul
=i chiar pe ba=tina=ul haituit in mla=tini, nu ma mai iubesc deci voi imbatr`ni
=i Dumnezeu e-un buzunar care nu se mai termina
=i singuratatea fabrica la nesf`r=it aceia=i sinuciga=i amatori vreau sa ma nasc =i maica-mea-mi spune ca s-a plictisit vreau sa pl`ng =i se ofera unii sa pl`nga mai cu talent, da\i-mi voi un pepene de care sa ma sprijin da\i-mi un tren in mi=care sa ma pot rezema.“
Farmecul acestei poezii lipsite (in chip premeditat) de farmec vine din implicarea totala a biografiei in poem, din duritatea confe siunii. Cititorului sau, poetul nu se mai infa\i=eaza cu obi=nuitele mijloace de incanta\ie. Nici poezia, nici el insu=i ca imagine a poeziei. T`narul frumos =i himeric, geniul din epoca romantica, a devenit un individ irascibil, isterizat de „zeii tranzistoriza\i“, alungat din pustiuri de g`lg`itul sondelor, har\uit p`na =i in spa\iul de recluziune al crea\iei. Un fel de Rimbaud „oficial =i limfatic“.
O demitizare brutala s-a produs =i, culmea, poetul modern n-are deloc nostalgia grandorii de odinioara, nu crede nici un moment
in posibilitatea de a reveni la superbia geniului deta=at de contin-; gent. El ram`ne fidel pactului cu realitatea care il agreseaza =i-l alunga mereu spre zonele tulburi in care categoriile se amesteca
=i se corup reciproc. Purul =i obscenul stau impreuna intr-o foarte prospera coresponden\a:
„Ca rinocerul care-ataca trenul
incerc sa trec de treizeci de ani dar ingerul meu purul =i obscenul s-a prabu=it lovit de bolovani fiindca a fost zarit plutind pe arii de un \aran lucrat de viziuni
=i-acum il \in sub b`ta lor p`ndarii sa-l stoarca de mirare =i minuni:
«o hi lacusta care-mpunge orzul sau fluturele ingra=at cu pai sau pasarea cum o arata torsul sau viespea alba ce ucide cai ca d-aia parca s-a rarit porumbul
=i laptele s-a sub\iat in vaci ca umbla g`za asta grea ca plumbul
=i pa=te catifeaua prin copaci
\ine\i-o bine ca sa-i dam cu prafuri otravitoare =i chema\i \igani...»
Aud roind in jurul meu tarafuri
=i-ncerc sa trec de treizeci de ani.“
Poetul nu se menajeaza, nu menajeaza nici pe al\ii, refuza orice fel de profetism, orice solemnitate a pl`ngerii:
„Unii de-abia a=teapta sa ma vada plutind ca Ofelia cu o coroni\a de ziare pe cap, dar obosi\i de-at`ta imagina\ie intra-n biografia mea gravi ca-n rezerva\ia leprei gata sa delimiteze zonele albe =i sa strige: pericol de contaminare virus muzical bacterii purtatoare de lacrimi c`ine cu efect int`rziat
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . tatal lui in depoul de locomotive miroase pe-ascuns levan\ica mama lui cara lazi =i surze=te treptat (presupunem ca nu vrea s-auda) sora educatoare la o =coala de debili mintali se simte libera libera despre frate nu se =tie nimic ceea ce-i cu mult mult mai grav existen\a acestei familii il predispune la ingaduin\a dar are un fel special de a-=i iubi \ara care nelini=te=te
=i nu putem sa-i scoatem pam`ntul dulce din gura fara sa se surpe bisericile din \inutul natal.“
Versul este lipsit (voit lipsit) de stralucire formala, versul cauta bizarul, incongruentul din realitate, cauta banalitatea in care s-a instalat raul, obscenul. Cautarea a-poeticului este, evident, un
inceput de retorica, insa Mircea Dinescu manifesta dinainte o va dita indispozi\ie fa\a de fatalitatea de a cadea intr-o noua retorica.
Nu vrea poezie despre real, in sensul curent al termenului: inal\are, sublimare, purificare a realului. Vrea o poezie care sa cuprinda =i sa exprime esen\a realului sau mai bine zis adevarul din inima realului. Direct, c`t mai in graba, fara multa filozofie, fara obi=nuitul stil esopic. Stilul sarcastic care este aproape general in poemele lui Mircea Dinescu este stilul implicarii in nega\ie, in grotesc, in tragedie, stilul prin excelen\a al provocarii. Ironia spala
=i indeparteaza, sarcasmul apropie =i distruge. La Mircea Dinescu sarcasmul ia forma unui alert stil al insolen\ei:
„Un fost amic care s-a dovedit turnator talentat dupa ce-a fabricat trei copii cu ajutorul unei femei marit`nd-o c-un dentist ce emigra in America
(frumoasa afacere, good bye good bye!) s-a-n=urubat =i mai bine in pam`ntul natal
=i-a fabricat miere cu ajutorul unor albine pe care le-a reclamat la poli\ie fiindca m`ncau polen din plantele intoarse spre Occident, apoi a fabricat c`\iva prieteni mai u=or de manevrat dec`t stupii randament continuu iarna =i vara c`te-o vipera galbena strecurata-n man=eta c`nd i\i intindea m`na, foarte convingator c`nd i\i detecta — un pui de cancer in paloarea obrazului — o certitudine in zvonul ca te-n=ala iubita c`nd i\i vindea — o lampa care de fapt era a lui Ilici — un =ifonier fara u=i prin care orice femeie te putea parasi.
P`na la urma i-am spus: fii te rog bun
=i fabrica-mi din tine un du=man adevarat...
+i Doamne c`t de bine i-a reu=it.“
Uneori stilul devine, parabolic (Deratizarea, Evadatul) sau recurge la elemente de umor absurd. O elegie (a) biciclistului pare o parodie dadaista:
„numai eu mai curtez biciclete numai eu pedalez pe femei“ o simpla, ingenioasa parodie de n-ar fi versul care sugereaza ceea ce se ascunde sub aceste trasnite nota\ii persiflante:
„=i-alungat ca un c`ine pe diguri“...
Unele asocieri bizare: „Dumnezeu in conducta“, „c`nta sticle\ii ca Dumnezeu in balon“, „ies calugara=ii sucului gastric la cer=it“, „imi depun lingourile de aur ale vezicii“ etc. —, inveselesc ochiul =i contrariaza sim\ul nostru liric. Snsa acest t`nar =i, indraznesc sa spun, mare poet rom`n n-ar fi el insu=i daca n-ar lasa sa se exprime in toata libertatea „ingerul a...i purul =i obscenul“ din el. Exista la Mircea
Dinescu o argheziana iubire de mucegaiurile limbajului, o nerabda toare voin\a de a cuprinde totul =i de a face din poezie o confesiune totala. A=a se face ca in poemele acestea — inca juvenile prin fundamentala, frumoasa lor impacien\a — trufia =i spaima, ingadu in\a =i cruzimea, revolta =i intoleran\a la revolta se cauta, se cheama
=i se suporta:
„Fere=te-ma Doamne de cei ce-mi vor binele de baie\i simpatici dispu=i oric`nd la o turnatorie voioasa de preotul cu magnetofon sub sutana de plapuma sub care nu po\i intra fara sa dai buna seara de dictatorii incurca\i in strunele harfei de cei supara\i pe propriile lor popoare acum c`nd se-apropie iarna


=i n-avem nici ziduri inalte nici g`=te pe Capitoliu doar mari provizii.“
O revenire la mijloacele tradi\ionale ale poeziei se observa in Exil pe o boaba de piper (1983), o placheta cu 35 de poeme muzicale, de un profetism — in registrul lor grav de ad`ncime — amenin \ator. Tragicul este diminuat intr-o oarecare masura de limbajul
in continuare lejer =i colorat, „ba=calios“, foarte inventiv. Dintre figurile retoricii literare, cea mai rasp`ndita pare a fi la Mircea Dinescu zeugma (coordonare intre cuvinte care au semne diferite). Poemul
Un inventar in lumea a patra este o zeugma dezvoltata: un discurs al rela\iilor imposibile, un paradis al nun\ilor infernale; totul este pe dos, vechiului mit al armoniei naturale i-a luat locul mitul combina \iunii in deriziune. Unde sf`r=esc tragicul, sublimul, unde incep grotescul, ridicolul in aceasta lume de semne rasturnate?:
„O coaja de pepene navig`nd prin bosforul furnicilor un ziar care-=i pierde memoria un cartof in =osete firave o conserva ruginind sub pl`nsul copilului un cu\it excomunicat intre ceapa =i Papa o trompeta imbatr`nind la gura canalului un pantof cu vedere spre mare o sticla golita de sens o lam`ie isterica...
Mai ofera-mi o =ansa tu Columb al gunoaielor,
Cititor in g`ndaci, la refacerea lumii fii tu martor senin ca cele de sus nu-s totuna cu: o lam`ie o sticla un pantof o trompeta un cu\it o conserva un cartof un ziar
=i o coaja de pepene.“
Mircea Dinescu redevine, cum zice Valeriu Cristea, „poet al
Poeziei“ (Rom`nia literara, 11 VIII 1983), insa poezia i=i pastreaza sensul ei demitizant, aluziv, provocator (o provocare de o rara violen\a a realului) printr-o veritabila tehnica a absurdului. Iata vaca indemnata sa pasca clapele pianului:
„Sndrazne=te tu =i-mpinge vaca
in pian sa pasca pe furi= clapele cu limba ei saraca s`rmele cu fo=net de frunzi=.
Sa vedem atunci ce-o sa mai faca pianistul ve=ted =i cam sp`n c`nd o sa-=i apropie de vaca m`inile cu vag miros de f`n“. sau acest fals pastel in care genurile se intrepatrund, iar lucrurile intra intr-o viziune intoarsa a lumii:
„Seara se-ncheaga-n arbori ca s`ngele de vita
=i jos la masa noastra de parca nici n-am fi nebunul se arunca pe lampa s-o inghita sa i se faca poate in maruntaie zi.
La vin scazut sub cea\a cu fo=net de ve=minte
(in b`lciul toamnei ingeri s-au dezbracat ades) o s-auzim cum trece caru\a cu morminte c`nd mun\ii au pe limba un gust ciudat de =es.
Scadem =i noi =i marea intra-n ghioc marunta biserici pe sub m`na calicilor se trag fieru-i m`ncat de apa ca vaduva de-o nunta sarea se-ngreuiaza in trupul celui drag
Poetul clasic sugera stabilitatea =i chiar stereotipia vie\ii. Poetul modern cauta paradoxurile, absurdul din existen\a. Sn universul modern miturile cad =i decad, iar fiin\ele =i lucrurile merg adesea cu capul in jos. Poetul prive=te cu prefacuta inocen\a acest derizoriu apocalips in care Sfarma-Piatra =i Str`mba-Lemne au devenit arhitec\i titra\i. Poemele lui Dinescu nu fac dec`t sa redefineasca, in tonuri umore=ti =i elegiace, condi\ia creatorului.
Sl aflam turn`nd vinul in lampa =i fum`ndu-=i ingera=ul:
„Aiurit sub razele lunii piparam =i eu lebedele turnam vinul in lampa
imi fumam ingera=ul pe c`nd trupele-n c`mp se scaldau in victorii
=i solda\ii carau chiar ora=ul in rani\e.
Mai t`rziu aduc`ndu-mi la picioare ofranda mari buca\i din morm`ntu-mi de aur am tacut sa nu-i sperie confuzia gloriei precum tusea din trestii precum vinul din lampa“, bolnav de faruri la por\ile Balcanilor, salut`nd Europa din vaporul acostat la \arm, frate geaman cu buclucul, umflat de raze =i strivit de rufe, c`nt`nd dintr-un flaut bolnav de tignafes, vegheat de un zeu distrat =i-mbolnavit de semne, chefuitor in zi de post, incol\it de obiecte mici, incalzit la un foc astenic, pun`nd la cale fabuloase atentate intr-o provincie dezolanta:
„Da\i-mi mie pe m`na un ziar de provincie
=i-o baraca de sc`nduri cu o firma soioasa
=i-n trei zile ora=ele vor duhni a vanilie
=i a porturi deschise“ exilat, in fine, pe o boaba de piper, intr-un loc din care a fugit
Dumnezeu. Imagina\ie numai pe jumatate comica, sensul ei grav nu scapa la lectura. Mircea Dinescu pune mai multe inveli=uri in fabulele lui, mi=c`ndu-se cu u=urin\a intre mai multe atitudini lirice. Poemul i=i pastreaza, chiar in aceste condi\ii, fondul de inocen\a =i gravitate =i sugereaza sensul acela profund al fiin\ei ultragiate, voin\a de puritate:
„Cine sunt Doamne inspectorii a=tia de scutece
a=tia cununa\i cu u=ile interzise gata sa-mi confunde copilaria cu o fabrica
=i plapuma cu gara de nord?!
Cum rasucesc ei pu\in chei\a parabolei
=i fiul risipitor se intoarce in bra\ele poli\iei cum =tiu ei sa respire
inc`t mie sa mi se stinga lampa c`nd fluxul depune nebunii pe \arm iar beduinului ii c`nta conducta
=i striga sa-i dansam din buric.“
Prea mult sarcasm in poezie obose=te. Mircea Dinescu schimba, la timp, stilul comunicarii. Redevine atunci ingerul intristat, fragil, pierdut intr-un spa\iu imaginar p`ndit de moarte =i servit de
„chelnerul cenu=ii“.
Vorbind despre poezie, am vorbit intr-o oarecare masura =i despre omul care a scris-o. Este at`t de implicat in versurile acestea de juvenila m`nie =i intoleran\a inc`t a face abstrac\ie de el nu este recomandabil. Un posibil portret: Mircea Dinescu, un t`nar abia trecut de 30 de ani, este un poet fara complexe, ironic, irascibil =i intolerant intr-un ceas al zilei, elegiac =i sentimental
in altul. Te poate, din aceasta cauza, exaspera, dar te poate =i u=or c`=tiga de partea poeziei sale. +tie ca are talent =i nu face efortul de a-=i ascunde vanitatea. Nu cunoa=te nuan\a mai subtila de modestie a vanita\ii pe care o cunosc din bel=ug =i-o cultiva litera\ii de profesie. Mircea Dinescu este poet — nimic mai mult, dar nici mai pu\in (parafrazez o propozi\ie celebra) — =i unii confra\i, imi dau seama, nu-l simpatizeaza =i vor sa-l vada plutind
— cum scrie autorul — ca Ofelia cu o coroni\a de ziare pe cap...
Firea lui nestap`nita il face vulnerabil in fa\a adversarilor lui, spirite potolite, metodice, cu multa =tiin\a =i rabdare in astfel de situa\ii. Dar s-ar putea ca spiritul nerabdator al poeziei sa invinga,
in timp, =i cei care il contesta sa fie intr-o zi arata\i cu degetul.





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite