GEORGE COSBUC

Poezia “Nunta Zamfirei” a aparut in anul 1889 in revista “Tribuna” si a fost remarcata de criticul Titu Maiorescu. r5h13hk
In intentia poetului de a realiza o monografie a satului romanesc, “Nunta Zamfirei” trebuia sa faca parte dintr-o epopee nationala alaturi de poezia “Moartea lui Fulger”. Apar in aceste doua poezii ceremonialele nuntii si inmormantarii.
“Nunta Zamfirei” ilustreaza ceremonialul de nunta taraneasca din zona Nasaudului. Atmosfera este una de basm, fabuloasa, feerica, dar daca inlaturam acest cadru de basm avem de-a face cu o lume reala.
Poezia este formata din mai multe tablouri.
Primul tablou cuprinde primele trei strofe, este un tablou introductiv in care suntem informati de viitoarea nunta a fetei imparatului Sageata cu Viorel. Este o atmosfera feerica, de basm. Tatal fetei este un om bogat, cel mai bogat de pe lume: “E lung pamantul, ba e lat/ Dar ca Sageata de bogat/ Nici astazi domn pe lume nu-i,”.
Apare portretul Zamfirei, frumusetea fizica si sufleteasca a fetei (“Si-avea o fata, - fata lui - / Icoana-ntr-un altar s-o pui/ La inchinat”) determinand faptul de a avea multi petitori (“Si dac-a fost petita des,/ E lucru tare cu-nteles,”).
Mai putin conturat apare si portretul lui Viorel: “El, cel mai drag! El a venit/ Dintr-un afund de Rasarit,/ Un print frumos si tinerel,”.
Cei doi tineri se-nsotesc din dragoste si nu ca-n basme unde fata trebuie sa se casatoreasca cu cel ales de parinti.
Urmatorul tablou este cel in care aflam de raspandirea vestii despre nunta si cuprinde urmatoarele doua strofe. Farmecul acestor strofe reiese din impletirea realului cu fantasticul:
“Si s-a pornit apoi cuvant!
Si patru margini de pamant
Ce strimte-au fost in largul lor,
Cand a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvant mai calator
Decat un vant!”
Vestea s-a raspandit pe toata suprafata pamantului, pamant pentru care este folosita metafora “multului rotund”.
Tabloul al treilea cuprinde pregatirile pentru nunta si este cel mai lung tablou al poeziei.
Regi, imparati, doamne au venit aici din toate colturile pamantului (“Nuntasi din nouazeci de tari/ S-au rascolit”) la locul unde va avea loc ceremonia. Costumatia crailor, craieselor, regilor, reginelor care se indreapta spre locul unde va avea loc nunta este plina de stralucire:
“Si regii- purpur s-au incins,
Si doamnele grabit au prins
Sa se gateasca dinadis,
Ca niciodat’.”
Pentru a sugera multimea de nuntasi, poetul foloseste enumeratia si hiperbola: (“Din munti si vai, de peste mari,/ Din larg cuprins de multe zari,”). La nunta participa si printi tineri si regi mai batrani care veneau cu “radvanele”. Astfel este folosita hiperbola “roiuri de-mparati”.
Regi si imparati se cunosc intre ei si autorul ii cunoaste si el. Numele lor sunt cele ale personajelor din lumea taraneasca: “batranul Grui/ Cu Sanda si Rusanda lui”, Tintes cel “cu trainic rost/ cu Lia lui sosit a fost” si Bardes “cel cu adapost/ Prin munti sahlui”.
Admiratia poetului se indreapta apoi spre hainele fetelor tesute cu flori si cele ale feciorilor care sclipeau:
“Ce feta dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi tesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.”
Feciorii veneau cu carutele de cai impodobiti. Aliteratia “Prin vulturi vantul viu vuia” sugereaza fosnetul provocat de aceasta miscare.
Mirii, nuntasii si nanasii se indreapta spre locul unde va avea loc ceremonia si unde sunt intampinati de muzica, iar drumul pe care mergeau “tot era covor/ De flori de mai”. Asa ca la o nunta taraneasca si la aceasta exista un staroste care nu este altul decat Platin-crai.
In urmatoarele strofe este completat portretul Zamfirei:
“Din dalb iatac de foisor
Iesi Zamfira-n mers istet,
Frumoasa ca un gand razlet,
Cu trupul nalt, cu parul cret,
Cu pas usor.”
Este folosita comparatia cu un termen abstract: “frumoasa ca un gand razlet”. Aceasta comparatie este surprinzatoare prin asocierea frumusetii fizice cu o realitate spirituala, conturand astfel imaginea unei fiinta aproape ireale, zglobii intocmai ca vantul si gandul din poezia populara.
Poetul insista asupra frumusetii si puritatii Zamfirei si in strofa urmatoare apeleaza la doua comparatii: una concreta -; “un trandafir in vai parea” si alta, de tip eminescian, realizata printr-un superlativ absolut: “Frumoasa cat eu nici nu pot/ O mai frumoasa sa-mi socot/ Cu mintea mea”. Ea poarta numai podoabe de argint, semn al puritatii sufletesti si al castitatii. Semn al inocentei si pudorii este si faptul ca eroina roseste atunci cand mirele ii prinde mana si pornesc spre alaiul de nunta.
Tabloul al patrulea prezinta ceremonialul propriu-zis al nuntii.
In timp ce are loc oficierea casatoriei la biserica, nuntasii raman in drum pentru a incinge hora in sunetul tilincilor:
“Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci,
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdranganeii la opinci
Ca-n port de sat.”
Acesta este momentul cel mai imporant al nuntii pentru ca aduna toti nuntasii, ii uneste in veselie si petrecere, eliminand orice diferente de pozitie sociala sau materiala.
In descrierea horei, vizualul alterneaza cu auditivul, redandu-se cu mare exactitate miscarea coregrafica si ritmul nuntasilor:
“Trei pasi la stanga binisor
Si alti trei pasi la dreapta lor,
Se prind de maini si se desprind
S-aduna-n cerc si iar se-ntind,
Si bat pamantul tropotind
In tact usor.”
Miscarea horei pare sa redea cercul solar, iar gesturile de atingerea a pamantului devin ritualice. Hora este o parte componenta a spectacolului care este nunta. Ea fixeaza bucuria cununiei si este bine cunoscuta de toti. Dans specific tuturor zonelor geografice, hora are o miscare lina, exacta, “trei pasi la stanga” apoi alti trei pasi la dreapta, ca intr-un ritual stravechi. Elementele vizuale marcate de verbele: “Se prind de maini si se desprind”, “S-aduna-n cerc si iar se-ntind” sunt completate de cele auditive deosebit de sugestive: “bat pamantul tropotind/ In tact usor”.
Imaginea horei este intr-un fel panoramica, autorul urmrind sa redea intregul ansamblu de miscari, ale tuturor nuntasilor antrenati in joc.
Limbajul poetic se caracterizeaza prin simplitate si accentul cade pe expresia directa, pentru ca se urmareste o reflectare exacta a gesturilor firesti ale dansatorilor.
Hora inseamna si o armonizare perfecta intre unduirea pasilor si “tropotire”. Adverbul “binisor” se imbina armonios cu gerunziul “tropotind” si cu sintagma “tact usor”, ceea ce duce la o prezentare veridica a miscarii coregrafice.
Tabloul al cincilea prezinta ospatul care e privit in proportii hiperbolice: “un rau de vin”, “un hotar de mese” la care s-au asezat crai, craiese, “ghinarari”. Un element fabulos este ca si “soarele mirat sta-n loc,/ Ca l-a ajuns si-acest noroc,/ Sa vada el atata joc/ P-acest pamant!”.
Este urmarit jocul tinerilor si al batranilor. Fetele de imparat erau “Frumoase toate si intrulpi,/ Cu ochi sireti ca de vulpi,/ Cu rochii scurte pana-n pulpi,/ Cu par buclat”. Sunt prezenti la acest ospat si “zmei din iaduri scosi”, principi viteji, Penes-imparat, piticul Barba-Cot care-i inveseleste pe nuntasi cu saritul lui intr-un picior.
Fiind o nunta imparateasca, ea se desfasoara pe spatii temporale deosebite durand “patruzeci de zile”. Aceasta afirmatie apare in ultima strofa a tabloului care este sugestiva si prin faptul ca ne spune cat de greu sunt de pornit la joc taranii, dar apoi cat de greu sunt de oprit:
“Sunt greu batranii de pornit,
Dar de-i pornesti, sunt greu de oprit!
Si s-au pornit barbosii regi
Cu sfetnicii-nvechiti in legi
Si patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.”
In ultimul tablou este puncul culminant al veseliei, si anume urarea traditionala adresata mirilor de catre Mugur-imparat:

“Cat mac e prin livezi,
Atatia ani la miri urez!
Si-un print la anul! bland si mic,
Sa creasca mare si voinic,
Iar noi sa mai jucam un pic
Si la botez.”
Autorul nu uita sa faca legatura intre lumea reala si cea fantastica. Cererea e ca de basm, e plina de optimism, atitudine specifica acestui imporant eveniment trait de tinerii care pasesc pe o noua treapta existentiala.
G. Cosbuc e un versificator desavarsit. Atmosfera de voie buna este refelctata in primul rand de ritmul (iambic) si rima (imprecheata) impecabile ale textului.
Poetul a adoptat un stil oral, iar tonalitatea este vioaie ceea ce da un dinamism extraordinar, concordant derularii momentelor specifice nuntii. Totul decurge firesc ca pe o pelicula cinematografica fara elemente inutile.
In atmosfera festiva, de basm a poeziei, tinuta nuntasilor si vorbirea lor cu ceva specific transilvanean in lexic si fonetism sunt populare.
Cosbuc nu reda in totalitate obiceiurile nuntii, el surprinde aspecte definitorii pentru nunta taraneasca plina de veselie si spectaculos.
Poetul George Cosbuc se autodefinea ca fiind “suflet in sufletul neamului meu/ Si-i cant bucuria si-amarul”, confundandu-se cu spiritualitatea poporului din sanul caruia a aparut.