Miron Costin y4s5sl

„Catre cetitoriu
Inceputul \arilor acestora =i neamului moldovenescu =i muntenescu =i ca\i s`nt =i in \arile ungure=ti cu acest nume, romani =i pana astazi, de unde santu =i de ce semin\ie, de cand =i cum au descalecat aceste par\i de pamantu, a scrie, multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa inceapa osteneala aceasta, dupa atata veci de la descalecatul \arilor cel dintai de Traian imparatul Ramului, cu cateva sute de ani peste mie trecute, sa sparie gandul. A lasa iara= nescris, cu mare ocara infundat, neamul acesta de o seama de scriitori ieste inimii durere. Biruit-au gandul sa ma apucu de aceasta truda, sa sco\ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor =i semin\ie santu lacuitorii
\arii noastre, Moldovei =i Tarii Muntene=ti =i romanii din \arile ungure=ti, cum s-au pomenit mai sus, ca to\i un neam =i odata discaleca\i santu, de unde santu veni\i stramo=ii loru pre aceste locuri, supt ce nume au fostu intai la descalecatul lor =i de candu s-au osebit =i au luat numele cest de acum, moldovan =i muntean, in ce parte de lume ieste Moldova, hotarale ei pan unde au fost intai, ce limba \in =i pan acum, cine au lacuit mai nainte de noi pe acestu pamantu =i supt ce nume, scot la =tirea tuturoru, carii voru vrea sa =tie neamul \arilor acestora“ .
Mai inva\at decat Grigore Ureche, Miron Costin, care de asemenea i=i facuse studiile in Polonia, la un colegiu iezuit din localitatea Bar, are acelea=i concep\ii filozofice =i politice ca =i predecesorul sau. In plus, am putea adauga la el o anume nota de scepticism cu privire la posibilitatea scuturarii jugului otoman, lucru ce se explica prin epoca in care a trait cronicarul, cand domina\ia turceasca din afara favoriza tot mai mult decaderea dinlauntrul \arii.
Ca scriitor, Miron Costin este mai „cult“ decat Grigore
Ureche, =i fraza sa, pastrand unele elemente populare, e stilizata

in chip con=tient, pentru urmarirea efectelor. „Miron observa sistematic, compune, =i ceea ce iese de sub pana lui, mult mai pu\in spontan, este rodul unei arte“ — scrie G. Calinescu in
Istoria literaturii romane.
Avand a dezbate o problema foarte importanta, aceea a demonstrarii latinita\ii poporului nostru =i a inlaturarii aser\iunii calomnioase venita din partea lui Simion Dascalul, in De neamul moldovenilor... cronicarul cauta, din capul locului, \inuta cea mai demna, intelectuala. Ceea ce impresioneaza in acest inceput al diserta\iei sale este stapanirea vibra\iei emotive, izvor`ta din patriotism ardent, dar acoperita intr-o expunere ce cauta a convinge prin juste\ea =i obiectivitatea argumentarii.
Imprumutand din sintaxa latina punerea verbului din princi pala la sfar=it =i construc\ia ampla, cronicarul realizeaza pe deplin ceea ce-=i propune:
„Inceputul \arilor acestora =i neamului moldovenescu =i muntenescu =i ca\i s`nt in \arile ungure=ti cu acest nume, romani =i pana astazi/de unde santu =i de ce semin\ie, de cand =i cum au dascalecat aceste par\i de pamantu/, a scrie,// multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa inceapa osteneala aceasta, dupa atata veci de la discalecatul \arilor cel dintai de Traian imparatul
Ramului,// cu cateva sute de ani peste mie trecute,// sa sparie gandul.
A lasa iara= nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori,// ieste inimii durere“.
Am marcat, in textul citat mai sus, punctele de cezura spre a se vedea cum frazele =i perioadele capata o anume sacadare
=i cumpaneala, un punct de varf, la care se ajunge treptat, =i o scoborare, bine chibzuita in vederea ob\inerii efectului. Cu tot rafinamentul ei insa, fraza se constituie din cuvinte =i expresii populare care se transforma in adevarate imagini poetice, in cazul de fa\a personificari ale unor abstrac\iuni: sufletul sta „la cumpana“, gandul „sa sparie“, inimii „ieste durere“, neamul este „cu mare ocara infundat“ etc. (Evident, in cazul lui M.
Costin, ca =i al tuturor scriitorilor vechi, trebuie sa avem in vedere evolu\ia semantica a cuvintelor care — a=a cum am aratat cand am analizat un fragment din Grigore Ureche — capata incarcatura metaforica datorita patinei timpului, dincolo deci de inten\ia scriitorului.)
Apare =i intrebarea retorica, menita a da vivacitate =i diversitate discursului, intarind totodata demna-i solemnitate.
Istoricul presupune un interlocutor advers: „Dzice-va ne=tene: prea tarziu este; dupa sutele de ani, cum sa voru putea =ti pove=tile adevarate, de atatea veacuri?“ Raspunsul cronicarului cata sa atraga pe presupusul interlocutor spre intelectualitatea sa: „Raspunzu: Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda min\ii omene=ti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea =ti =i oblici“.
Farmecul relatarii mai sta apoi =i in faptul ca ea se face la persoana I =i mi=carea sufleteasca a cronicarului se dezvaluie numaidecat, de=i cu multa decen\a. El i=i propune sa „ scoata la
=tirea tuturor“ originile romanilor. La aceasta a fost indemnat mai mult de „lipsa de =tiin\a inceputului ace=tii \ari“. Relatarea la persoana I trece uneori intr-o adevarata confesiune catre cititor:
„Eu, iubite cetitoriule, naicairea n-am aflat nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, =i viia\a mea, Dumnezeu =tie, cu ce dragoste pururea la istorii, iata =i pana la aceasta varsta, acum =i slabita“.
Probitatea istoricului =i raspunderea cuvantului scris sunt afirmate in acela=i stil, de confesiune:
„De aceste basne sa dea seama ei =i de aceasta ocara. Nici ieste
=aga a scrie ocara vecinica unui neam, ca scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Candu ocarasc intr-o zi pre cineva, ieste greu a rabda; dara
in veci? Eu voi da sama de ale mele, cate scriu“.
Cronicarul i=i ia toate masurile, folosind ca izvor istorici vesti\i, ale caror scrieri „vor trai in veci“, ca „sa nu-mi fie grija, de-ar cadea aceasta carte ori pre a cui mana =i din streini, carii de-amaruntul cearca zmintelile istoricilor“.
Moralist =i el, Costin cata a caracteriza lapidar, dar cu patrundere =i plasticitate, pe istoricii care s-au ocupat inaintea sa de problema in chestiune. Expresia populara, devenita cu trecerea anilor imagine poetica, se afla la locul sau. Enea Silvie
„nu a=a nepriietinieste“, gre=ind numai atunci cand deduce cuvantul „vlah“ „de pe Fleac hatmanul Ramului“. La aceasta gre=eala „s-au lunecatu =i saracul Urechi vornicul“. Osardia lui
Ureche este insa intampinata cu lauda, caci „numai lui de aceasta
\ara i-au fost mila, sa nu ramaie intru intunericul ne=tiin\ei...“
Chiar daca a gre=it intr-un loc, Costin ii gase=te circumstan\e atenuante: „Credem neputin\ii omene=ti“. In schimb, Simion
Dascalul, devenit sub pana sa „un Simion Dascal“, este privit cu du=manie, pentru ca a scris nu letopise\e, „ce ocari“, fiind un
„om de pu\ina minte“. Pe Simion Dascalul, mai apoi, Istratie logofatul „l-au fatat cu basnele lui“. Alt istoric, leah de neamul lui, Iane Zamovschi, „orbu navale=te“, afirmand ca romanii nu se trag din latini, ci numai „au apucat o sama de dachi limba ramleneasca“, odata cu venirea lui Traian pe aceste locuri.
In sfar=it, din straduin\a pentru conciziune, lui Miron Costin i se intampla uneori sa spuna cate o vorba memorabila care se constituie in maxima cu caracter inalt moralizator: „...sa aibi vreme =i cu cetitul car\ilor a face iscusita zabava, ca nu ieste alta
=i mai frumoasa =i mai de folos in toata viia\a omului zabava decat cetitul car\ilor“. Din scripturi „agonisim nemuritoriu nume“;
„Cerca\i scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii no=tri ne
inva\a, cu acele trecute vremi sa pricepem cele viitoare“.