u3s2ss
Niciodata, nicaieri si nici intr-un chip, nu se ciocneste taranul mai dureros de “civilizatia” introdusa la noi ca in armata — nici chiar cand devine (atat de rar) lucrator industrial ca Ion Ursu, din nuvela cu acelasi nume a dlui
Sadoveanu. Disciplina, regula inflexibila, ordinea si me canizarea vietii de cazarma sunt in absoluta contradictie cu firea si deprinderile taranului, pastor insusi sau urmas de pastori, ceea ce-l face impropriu si pentru munca indus triala. Dar, pe langa toate acestea, in cazarma taranul se mai loveste si de niste forme de viata atat de straine lui
(cunosc cazul unor soldati pentru care era o tortura, cand, la inspectii, trebuiau sa manance cu furculita, cu care

aproape isi scoteau ochii), mai ales din cauza acelui limbaj neinteles de el, care, la o privire superficiala, poate da cronicarilor subiecte de ras.
Dl Sadoveanu, zugravind situatiile ridicole ce rezulta din acel limbaj, a stiut sa ne releve durerea si chinul, in deosebire de A. Bacalbasa, care scotea in relief mai mult comicul situatiilor. Autorul zugraveste in pagini admira bile tortura flacailor moldoveni supusi la mecanizare — si, desigur, e hazlie, dar e mai ales dureroasa situatia acelui soldat care, zapacit de spaima, declara ca coman dantul brigazii a saisprezecea e:
—”Domnul suplocotinescu Lionescu Leugint”.
Dl Sadoveanu, la inceputul cartii sale — venirea recrutilor —, ne-a dat toata instrainarea, toata spaima inmarmuritoare, toata singuratatea flacailor smulsi, din viata lor libera de fii ai campiei si turnati in celula mora la a unei vieti rigide, aspre si reci...

Dl Sadoveanu a stiut sa fixeze pe paginile sale sufletul rece al cazarmei civilizate, al civilizatiei in forma ei cea mai neindurata, in care omul, cu sentimentele, cu preferin tele si spontanietatea lui, dispare, devenind un numar de ordine.
A stiut sa ne arate cruzimea innascuta si neinabusita de reflexiune a omului incult, care are libertatea sa faca ce vrea cu altii (sergentul Florescu) si aceeasi cruzime, care se razbuna de suferinta trecuta, torturand pe altii
(soldatii vechi fata cu recrutii) si omenia care strabate prin apucaturile contractate (sergentul major Anton).
E o frumoasa, grea si fericita creatiune aceea a sergen tului major Anton, care are toate aspectele, daca voiti clasice si traditionale, ale “gradului” sau — si care, totusi,

e simpatic, pentru ca, in felul sau, e un om intreg, nu-i lipsit de sensibilitate morala, are o comprehensiune in lu crurile vietii si o cordialitate, o jovialitate de om expansiv.
Dar Amintirile caprarului Gheorghita nu sunt complete, caci caprarul ne spune foarte putin despre relatiile soldatilor cu ofiterii, pentru care el are un fel de dispret, tratandu-i ca pe-o cantitate neglijabila, ceea ce e gresit, caci ofiterii, buni sau rai, exista, au rol in cazarma... Si cand, din intamplare, a vorbit si de ofiteri, caprarul a ales numai acele raporturi in care, in adevar, ofiterul poate sa apara ca o cantitate neglijabila...