i3m24mx
Fost-au, fost un craisor
Tinerel, mandru fecior
Cum e bradul codrilor
Sus, pe varful muntilor.
De sotie si-a luat
O copila din cel sat,
Copilita romancuta,
Toti vecinilor draguta:
Cu chip dulce luminos,
Cu trup gingas mladios
Cum e floarea campului
In lumina soarelui.
Iata lui ca i-a sosit
Carte mare de pornit
La tabara de iesit.
El in suflet s-a mahnit
Si din gura a grait:
„Draga mea, sufletul meu,
Tine tu inelul meu,
1 In povestile, in legendele si in baladele romanesti se gasesc o multime de idei poetice si de imagini rapitoare, precum inelul ce rugineste si aurul naframei ce se topeste in ajunul mortii unui om. Pe langa minunile din povesti: palate de
Pune-l in degetul tau.
Cand inelu-a rugini
Sa stii, draga, c-oi muri!1
„De ma lasi plangand acasa,
Na-ti naframa de matasa
Pe margini cu aur trasa.
Aurul cand s-a topi,
Sa stii, frate, c-oi muri!“
El pe cal a-ncalecat
Si pe drum a apucat.
Mers-a el pan’ la un loc
S-a aprins un mare foc
In mijlocul codrului,
La fantana corbului.
Mana-n san el si-o baga,
La naframa se uita...
Inima-i se despica!
„Dragii mei, ostasii mei,
Puisori viteji de zmei!

Stati pe loc de ospatati
Si la umbra va culcati.
Eu sunt gata de plecat,
Acasa ca mi-am uitat
Palosul cel rotilat
Pe-o masa verde-aruncat“.
Indarat el a pornit,
C-un voinic s-a intalnit,
C-un voinic cu calul mic:
„Noroc bun, tanar voinic!
Ce veste, de unde vii?“
„Daca vrei, Doamne, s-o stii,
De altul poate-ar fi bine, cristal zidite pe munti de otel, copaci crescuti pana in nouri si purtand in varful lor cuib de zana, herghelii de cai salbatici ce ies noaptea din sanul marilor ca sa pasca poienele codrilor, pasari maiestre ce aduc vesti de pe ceea lume, pajuri uriase ale caror cuiburi sunt in fundul pamantului, zmei ce rapesc fetele de

imparati, serpi mari ce stau culcati pe paturi de pietre scumpe, iarba-fierului care deschide zavoarele cetatilor, iarba-sarpelui ce invie mortii vindecandu-le ranile, poduri de argint, cu copaci de aur in care cresc mere de rubin si canta pasari de briliant etc., etc. gasim mere de aur care, aruncate jos, se prefac in palate imparatesti, furci de argint care torc singure, piatra de teaca a sfintei
Miercuri, peria sfintei Joi si stergarul sfintei Vineri, date de tustrele tanarului
Fat-Frumos ca sa-i fie de ajutor cand l-ar ajunge zmeii. Piatra de teaca aruncata
in calea zmeilor se schimba intr-o stanca nalta pana la cer, peria intr-un codru des in care nici vantul nu razbate, stergarul intr-o mare lunga si lata ca fata pamantului. Zmeii trebuie sa macine stanca, sa doboare codrii si sa soarba apele marii pentru ca sa ajunga pe Fat-Frumos.
In numarul semnelor considerate de romani ca prevestiri de moarte, mai sunt si caderea stelelor, cantecul cucuvaii, urletul cainilor, aratari de naluce, pocnirea lemnului icoanelor din casa, statutul cailor pe loc cand au a pleca la drum etc.

Dar e rau s-amar de tine!
Tatal tau ca s-a sculat,
Tara-ntreaga ne-a calcat
Pan’ ce mandra ti-a aflat
Si pe dans-a aruncat
Intr-un tau adanc si lat!“
„Na, voinice, calul meu
Sa mi-l duci la tatal meu.
De-a-ntreba unde sunt eu,
Tu sa-i spui ca eu m-am dus
Pe malul apei, in sus
Si ca-n apa m-am zvarlit
La copila ce-am iubit.“

Tatal sau tar-a sculat,
Tau-ntreg de l-a secat
Si copiii si-a aflat
Amandoi imbratisati,
Pe nisip galben culcati,
Amandoi senini la fata
De pareau ca sunt in viata.
Atunci craiul s-a cait,
In matase i-a-nvelit
Si-n biserica i-a dus
Si-n doua racle i-a pus,
Racle mandre-mparatesti
Purtand semne latinesti.1
Si pe dansul l-a zidit
1 Adica inscriptie cu litere latine, precum se obisnuieste pe sarcofaguri.
O varianta a legendei suna asa:
Trecu toata primavara,
Trecu pe urma si vara,
Inelul nu ruginea,
Nici naframa nu rosea,
C-amandoi erau in viata,
Ea cu lacrime pe fata,
El cu arma la razboi,
Si se doreau amandoi.
Iata ca-ntr-o dimineata,
Intr-o zi cu neagra ceata,
Mandrulita se scula,
Fata alba isi spala,
La icoane se-nchina,
S-apoi la inel cata.
Dar inelu-i ruginit!
„Vai! dragutul mi-a murit

In altar, la rasarit,
Pe ea-n tinda l-asfintit!
Iar din el, frate,-a iesit
Un brad verde, catinat,
Pe biserica plecat.
Si din ea o viisoara
Inflorita, mladioara
Ce din zori si pana-n seara
Pe biserica s-a-ntins
Si cu bradul s-au cuprins!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Tuna, Doamne, si trasneste,
Tuna-n cine desparteste
Dulcea dragoste-nfocata
De-un fecior si de o fata.
Vorba bine nu sfarsea
Si de cale se gatea,
Pe-un cal ager s-arunca
Si la tabara pleca.
Calul zboara ca si vantul
De cutriera pamantul.
Si cand toaca-n cer toca,
Ea prin tabara umbla,
Tot pe dragul ei cata,
Si-l gasea sarmanul mort,
Intins vested sub un cort.
Ea naframa si-o lua,
De trei ori o saruta,
Capul, fata-si invelea
Si pe loc moarta cadea.