b4v9vh
Jean Bart, cu numele adevarat Eugeniu P. Botez (1874—1933), divulga in Jurnalul de bord, cu o gratioasa eruditie ce aminteste
Nautica lui Baldi, terminologia marinareasca (siflii, nava, cabestan, manele, prova, babord, tribord, pupa, gabie, arborada, sarturi, zbura tori, vergi etc.). Nuvelele, mai curand niste amintiri sentimentale, arata pretutindeni simpatie pentru salbaticiuni (oameni si animale). Ca o culme de rezistenta la civilizatie e citabil cazul lipovenilor din Delta care emigreaza in Siberia de raul legilor: “Nu mai putem trai aci, sunt prea multe legi. Nu mai e chip de stat din pricina legilor.” Ironia fata de inutila complicatie a vietii civile o strecoara autorul in istorii al

caror agent epic este formalismul excesiv. Vamesul unui port masoara riguros locul ocupat de o cireada de vite ce urmeaza a se imbarca si nu admite nici un fel de murdarie. Un vitel nascut pe chei si neprevazut in permisul de export da nastere la cele mai ridicule incurcaturi. Un vas roman sufera mari dificultati la Liverpool, din cauza ca a adus pe bord un caine, si animalele vii nu pot debarca in Anglia. Unui taran autoritatile comunale ii fac din razbunare act de deces, ii refuza darile sub cuvant ca e mort, dar il urmaresc pentru neplata lor. Taranul injura tribunalul si, desi mort, e osandit la inchisoare, dupa care intamplare ramane putin scrantit, cu obiceiul inofensiv de a vari capul pe usa tribunalului si a striga: “Huideo! ho! chioaro!” cu privirile la imaginea
Justitiei legate la ochi. Europolis, simpatic roman maritim, adopta un zolism in modul mai emotionat si mai artist al fratilor de Goncourt, fiindca urmareste cauzele sociale prin care o femeie se prabuseste.

Romanul e alcatuit din scene de comedie si din momente patetice, imbinate cu inlesnire intr-o naratiune obiectiva, care, fara a atinge complexitatea, starneste indeajuns meditatia asupra eternului uman.
Stamate Marulis, patronul cafenelei din fata debarcaderului din Sulina, primeste din America o scrisoare de la fratele sau Nicola, imbarcat pe vremuri marinar pe un vapor francez. Un american, fie si din
Guyana, nu poate fi decat miliardar. Colonia greceasca intampina triumfal pe Nicola, care vine cu fata sa Evantia, nascuta din convie tuirea cu o indigena de culoare. Toti cred ca e bogat. Toata tragedia rezulta de aici. In realitate Nicola e un fost ocnas fara nici un ban.
Cand se afla acest lucru toata lumea il paraseste, omul cade in mizerie, devine contrabandist si e impuscat, fata ajunge stea de cabaret, dupa ce un ofiter o sedusese, se imbolnaveste de tuberculoza si se stinge cu nostalgia Ecuatorului. Fiinta exotica transplantata in teritoriu neprielnic care piere pe malul Dunarii, dezgustata de carne si cu dorul bananelor si nucilor de cocos, existenta ratacitoare a lui Nicola sugereaza un lirism naval, o tristeta a dezadaptarii, amintind nos talgiile cu corabii, porturi si cabarete de mateloti ale lui Pierre Loti, de la care pare a veni si simpatia pentru femeile de culoare, bineinteles fara maturitate artistica.