Trebuie sa spunem, de la inceput, ca despre aceasta problema - esentiala, in cazul marelui nostru poet - s-a scris enorm, din diferite perspective interpretative, in vasta exegeza eminesciana, fie in lucrari destinate in mod special chestiunii, fie tangential, in texte critice, consacrate unor aspecte ale creatiei poetului, referitoare, mai ales, la poezia si proza artistica, si mai putin la activitatea publicistului Eminescu. Or, se impune o precizare, din capul locului, intr-o discutie despre o problema atat de complexa si dificila si anume, ca opera lui Mihai Eminescu nu poate fi inteleasa deplin si nuantat decat tinand seama, permanent, de adevarul ca toate laturile ei (poezie, proza, publicistica etc.) sunt aspecte ale unui unic organism, bine articulat ideatic si expresiv si ca, deci, el trebuie studiat, avand in vedere integralitatea lui. Majoritatea covarsitoare a textelor despre asa-zisul pesimism al creatiei eminesciene, incepand cu acelea ale lui Titu Maiorescu si Gherea, scrise in timpul vietii poetului si continuand cu cele scrise de-a lungul anilor (cu unele notabile exceptii, precum studiile de mare rigoare stiintifica ale lui G. Calinescu si ale altor cativa), au in vedere creatia literara (lirica si proza artistica) a lui Eminescu, publicistica, cu unele exceptii fiindu-i aproape neglijata, aceasta datorandu-se, printre altele, si unor motive de ordin conjuctural (social-politice). Se intelege ca o asemenea investigare numai a unei laturi a creatiei scriitorului (ce-i drept de o valoare inestimabila) nu poate da masura operei lui in integralitatea sa, pentru simplul motiv ca o parte din cele constatate si calificate ca pesimiste (fara discutie, existente, dar manifestate in diferite nuante) sunt contrazise, in mod evident, de ceea ce citim in articolele lui Eminescu, in mare parte polemice, publicate in ziarul Timpul. Prin urmare, numai dintr-o perspectiva intertextualista cercetata, problema in discutie (pesimismul eminescian), poate fi mai bine, mai nuantat inteleasa si explicata, fara a neglija insa nici alte perspective critice, precum cea sociologica, filosofica si psihocritica. f6h15hy
Trecand, acum, direct, la tema textului nostru, formulam intrebarea (de atatea ori pusa pana acum): Eminescu a fost un scriitor pesimist, in adevaratul inteles al cuvantului? Reamintim, in treacat, ceea ce toata lumea stie ca, pesimismul (lat. pessimus, foarte rau), numeste o conceptie potrivit careia raul e predominant in lume, ca el nu poate fi inlaturat, de unde si neancrederea in progres, in oameni si ideea ca viata, fiind numai suferinta, nu merita sa fie traita. Aceasta conceptie e opusa optimismului (lat. optimus, foarte bun), care numeste conceptia dupa care in lume binele ar precumpani asupra raului, de unde credinta in progres si atitudinea de incredere in viata si in oameni. Raspunsul la o intrebare atat de direct formulata, vizand contextul atat de complex si contradictoriu al operei eminesciene, pare foarte greu de dat, intr-un text limitat, precum cel de fata, dar nu imposibil de prefigurat, macar in nuce, ramanand a fi adancit, nuantat, exemplificat mai amplu, sau respins de exegetii autorizati ai creatiei eminesciene.
Inainte insa de a raspunde noi insine la aceasta dificila intrebare, se impune o trecere in revista, fie si sumara, a opiniilor emise de alti cercetatori ai operei poetului, in aceasta privinta.
Discutia despre pesimismul lui Eminescu isi are originea in cunoscuta polemica dintre Gherea si Maiorescu, privind deceptionismul in arta. In martie, 1887, Gherea publica in Contemporanul, articolul intitulat Eminescu. In acest articol, criticul afirma, clar, ca: Eminescu a fost pesimist si, punand intrebarile: Ce fel de pesimist ori deceptionist a fost Eminescu, care e felul pesimismului lui si care-i sunt cauzele?, raspundea, in continuare, la toate acestea, de pe pozitiile ideologice ale asa-zisei critici stiintifice, de fapt acelea ale sociologismului marxist.
Unii zic: - scria Gherea - ca pricina pesimismului poetului nostru este filosofia pesimista a veacului, schopenhauerianismul, opinie respinsa categoric de Gherea. Invocand mai multe poezii (Mortua est, Imparat si proletar, Scrisoarea I, Melancolie si poeziile erotice), el spunea ca ideile pesimiste intalnite in aceste creatii, scoase din metafizica schopenhaueriana si din ezoterismul indian nu-s ceva personal si original al lui Eminescu, prin urmare, ca filosof pesimist Eminescu nu-i original, el a imprumutat aceasta filosofie gata de la pesimistii germani. Dar cu totul original si personal e poetul nostru in modul cum a simtit el acest pesimism. Exemplele invocate, spunea Gherea, sunt suficiente pentru a arata cat de departe este geniul lui Eminescu de pesimismul brutal si bolnav al pesimistilor germani, ajungand la concluzia ca pesimismul poetului nostru e unul, sui - generis, special lui Eminescu, care in fondul lui prim a fost idealist (in sensul de optimist, n.n.) in toata puterea cuvantului si, mai explicit: In scurt, iata adevarul adevarat, fondul prim al lui Eminescu e o doza mare si covarsitoare de idealism; iar pesimismul care, ca filosofie si ca sentiment, strabate toata creatiunea poetului, dandu-i de multe ori o culoare asa de intunecata, acest pesimism e rezultatul influientei mijlocului social, in intelesul larg al cuvintului. (C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, II, E.S.P.L.A., 1956, p. 30-31). Dincolo de unele imprecizii de exprimare, opinia lui Gherea privitoare la fondul prim al poetului si la rolul factorilor sociali in prefigurarea accentelor pesimiste din creatia sa este corecta si, ca atare, greu de zdruncinat. Sub semnul intrebarii poate fi pusa sertiunea, categoric formulata, ca Daca Eminescu ar fi fost pus in alte imprejurari sociale, poeziile lui sociale si filosofice ar fi fost cu totul altele. (Ibidem, p. 32), dupa cum, de-a dreptul impotriva adevarului, avand in vedere activitatea publicistica a scriitorului, este afirmatia lui Gherea ca Eminescu simte toate mizeriile vietii, dar nu simte un lucru, nu simte trebuinta de a se lupta cu aceasta coruptie, cu aceasta nenorocire, pentru a realiza o viata mai frumoasa, mai morala, mai fericita. (Ibidem, p.35) In schimb, referindu-se la poeziile de dragoste, Gherea emite o observatie intrutotul valabila, reluata de majoritatea exegetilor, in diverse formulari si anume, observatia ca aceste poezii ale lui Eminescu arata melancolie, blandete, sfiiciune, jale si nu stiu ce dulceata molateca. (Ibidem, p. 43). In concluzie, Gherea considera ca pe fondul prim al caracterului poetului s-a altoit pesimismul german. (Ibidem, p. 64).
Altii, mai spune Gherea, explica pesimismul lui Eminescu prin structura intima biopsihica a sa : Samanta nebuniei, boala fiziologica si psihologica mostenita, care mai apoi a facut sa se declare nebunia la poet, tot ea l-a facut pesimist. Pesimismul lui Eminescu, dupa aceasta explicare, are radacini adanc organice : fondul prim al poetului, daca putem sa ne exprimam astfel, e pesimist, parere considerata de critic, de asemenea, gresita si sustinuta cu argumente, in studiul sau. Totusi, in aceasta problema, pozitia lui Gherea e discutabila, din perspectiva biologiei moderne, a rolului codului genetic in devenirea personalitatii umane.
Oponentul lui Gherea, Titu Maiorescu, in studiul Eminescu si poeziile lui, redactat in 1889, scria :
Care a fost personalitatea poetului ?
Viata lui externa e simplu de povestit, si nu credem ca in tot decursul ei sa fi avut vreo intamplare dinafara o inraurire mai insemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau nascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in Romania sau in Franta, si nu in Austria si in Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat in ierarhia statului la o pozitie mai inalta; ar fi intalnit in viata lui sentimentala orice alte figuri omenesti -; Eminescu ramanea acelasi, soarta lui nu s-ar fi schimbat (T. Maiorescu, Critice, E.P.L., 1966, p. 460).
Indiscutabil e ca subtextul celor spuse de Maiorescu despre personalitatea lui Eminescu sugereaza ideea pesimismului structural al poetului, mai ales ca, imediat, invoca germenul din nastere al nebuniei, ca o nemiloasa fatalitate ereditara, care l-au dus la moarte, la 15 iunie 1889. Maiorescu respinge, cu partizana usurinta, credem noi, alte cauze care ar fi putut spori manifestarile de scepticism si pesimism din creatia si comportamentul poetului, precum mizeria materiala, munca istovitoare, ca redactor la Timpul, stramba alcatuire social politica a epocii. Afirmatii precum: Cit i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvintului, a avut el intotdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins in vremea puterii lui intelectuale; cit nu cistiga singur, il sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. (Ibidem, p.461) sunt, categoric, infirmate de scrisorile poetului adresate prietenilor, de relatarile celor care l-au cunoscut indeaproape si, mai ales, de corespondenta purtata de sora sa, Henriette Eminescu, cu anumite persoane. Stie, acum, si un elev de scoala elementara ce scria poetul, redactor fiind la Timpul, despre munca istovitoare desfasurata in redactie, asteptand telegramele Havas, pentru a-si indeplini indatoririle gazetaresti, in timp ce altii isi petreceau vara in afara Bucurestiului, invadat de caldurile toride ale anotimpului. Greseste Maiorescu si atunci cand vorbeste despre indignarea poetului in contra epigonilor si demagogilor inselatori, pentru ca, spune criticul, aici avem a face cu un simtamint estetic, iar nu cu o amaraciune personala!! (Ibidem, p. 464). Daca poezia (sa spunem satirele) ar confirma aceasta opinie, apoi publicistica lui Eminescu o infirma, categoric. Maiorescu remarca, insa, un aspect fundamental, in definirea a ceea ce, frecvent, critica numeste pesimism eminescian. E drept, scrie Maiorescu, ca Eminescu era pesimist, dar acest pesimism era eterizat sub forma mai senina a melancoliei (subl. n.) pentru soarta omenirii indeobste... Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie. (Ibidem, p.464). Ne va fi de folos aceasta observatie, in precizarea adevaratei - credem noi - viziunii filosofice a poetului.
Prin cele spuse de Gherea si Maiorescu despre personalitatea creatoare a lui Eminescu se contureaza doua orientari principale in aprecierea viziunii de ansamblu asupra existentei poetului: una (descinzand din gandirea lui Gherea), potrivit careia fondul prim al personalitatii sale este optimist, dar, influentat puternic de mediul social rau intocmit in care a trait, a fost contaminat de idei pesimiste; a doua (de sorginte maioresciana), care considera ca pesimismul poetului e nativ, izvorand dintr-o ereditate fatalmente tarata. Intre aceste doua opinii diametral opuse, s-a conturat si o alta pozitie critica, sustinuta de cea mai mare parte a comentatorilor de prestigiu, dupa care opera poetului (datorita deosebitei sale complexitati, de unde si caracterul ei contradictoriu, determinat de o cultura filosofica acumulata prin contactul cu cele mai diverse orientari, deci de o cultura filosofica necristalizata intr-un sistem de gandire unitar si coerent) implica, in nuante diferite, elemente ale unui pesimism cu totul specific si aspecte evident luminoase, optimiste, pozitie care, credem, pare a fi cea mai aproape de adevar.
Nu e lipsita de interes o prezentare sumara a opiniilor catorva exegeti, ilustrand pozitiile mentionate.
In descendenta gandirii gheriste, dar si cu unele idei personale, Raicu Ionescu-Rion, in studiul Eminescu si Lenau, afirma ca si Eminescu si Lenau sint poeti pesimisti, dar in timp ce Lenau a trait si simtit ca un adevarat poet pesimist, Eminescu, desi dupa ton e pesimist, este insa de un pesimism titanic si nu tocmai descurajatoriu, pentru ca fondul prim al lui Eminescu fiind optimist, el nu vede in orsicare lucru o durere, el vede alte dureri (...) numai durerile mari, dureri care zguduie omenirea intreaga si care incearca a le estompa, prin critica anomaliilor mediului care-l inconjura. Cand putea sa scape de acest mediu, el era aproape optimist. (Vezi Eminescu comemorativ. Album artistic -; literar, 1914, p. 53 ). Observatiile lui Rion sunt demne de retinut.
Ion Nadejde urma, de asemenea, linia gherista, dar intr-un mod cu totul nenuantat, cand intr-un scurt text intitulat Mihai Eminescu, din 1886, spunea, categoric: Eminescu e pesimist, in viata actuala vede numai rau, in viitor n-are incredere (...), nu e un pesimist plin de energie, nu e strajuit nici macar de ura, e un pesimist molesit si din nefericire tocmai aceasta insusire a lui a avut mai mare izbanda, multi l-au admirat pentru asta descurajare plina de deznadejde. (Din vol. Dedicatii lui Eminescu, Antologie de Victor Craciun, Botosani, 1972, p. 33). Ce putem spune decat ca avem de a face cu o caracterizare simplista, iesita dintr-o necunoastere a integralitatii operei poetului.
Interesanta e opinia lui Eduard Gruber, care, intr-un text foarte scurt, O opera de infratire a inimilor, scris in 1899, spunea ca Eminescu, ca si Leopardi, face parte din familia intelectuala a pesimistilor, a deznadajduitilor, a razvratitilor (subl. n.). Insa, continua Gruber, pesimismul lui Eminescu nu este un pesimism egoist, purcezind de la mica individualitate omeneasca, ci este un pesimism altruist (subl. n.), a unui om cu inima larga, cu aspiratii nobile, pesimism si altruism -; iata nota caracteristica a lui Eminescu, opera lui este o opera de simpatie, o opera de infratire si induiosare a inimilor. E o caracterizare foarte aproape de cea ce constituie, in sine, esenta creatiei eminesciene. (Vezi supra, Antologia citata, p. 16).
Pe aceasta linie a coexistentei accentelor pesimiste cu cele optimiste, conturata, cum am vazut, de Gherea (care a intuit corect specificitatea operei eminesciene, dar a explicat-o excesiv de unilateral, prin prisma sociologismului marxist), se afla si G. Ibraileanu, care, in studiul foarte patrunzator, Eminescu. Note asupra versului (din 1929), arata, cu exemple, cum alterneaza fazele pesimiste cu atitudinea optimista, pe parcursul creatiei poetice eminesciene, formuland observatia ca in poeziile pesimiste cu caracter filosofic si social, Eminescu face totusi concesii conceptiei contrare (...) punand problema vietii si din punct de vedere optimist. (Vol. Pagini alese, E. S. P. L. A., Bucuresti, 1957, p.234).
S. Mehedinti, in articolul Optimismul lui Eminescu, scris in 1934, spunea deslusit: Pentru cine respecta adevarul faptelor ramine bine inteles ca a vedea in Eminescu un pesimist amarit in fata vietii (un fel de proletar intelectual) este o grava eroare. De cite ori observa telescopic Universul, adica raporteaza scurta sa existenta la imensitatea spatiului si a timpului, orice om -; chiar cel mai putin reflexiv -; se simte deprimat. Cu atit mai mult un speculativ si un sensitiv ca Eminescu. - Cind norii se sting si stelele pica... -, gindul nefiintei si setea -; linistii eterne -; sint foarte firesti. ( Vezi vol. Omagiul lui Eminescu, Bucuresti, 1934, p. 70). Iata o observatie de exceptie, care ne poate duce, cum vom vedea mai in jos, la o intelegere mai profunda si moderna a metafizicii eminesciene, a sentimentului fundamental implicat si a modului poetic de a le exprima. Cine respecta adevarul faptelor, atragea atentia omul de stiinta, e dator sa aminteasca nu numai pesimismul unor poezii ale lui Eminescu, dar si optimismul energic al prozei si activitatii sale practice. (Ibidem, p.75). E tocmai ceea ce au neglijat multi dintre exegetii operei lui Eminescu.
Marele nostru scriitor, Mihail Sadoveanu, intr-un articol intitulat Eminescu, din 1951, scria Se stie ca unii critici de altadata au asezat pe marele Mihai Eminescu intre scriitorii pesimisti. Filosofia si firea lui ar fi insemnat infringerea si descurajarea dintr-un impuls launtric cu care el s-ar fi nascut. (...) Afirmatia aceasta e lipsita de temei, pentru ca, foarte multe din poeziile sale il arata ca un critic, un revoltat si un luptator, insufletit de un emotionant patriotism. Observatia scriitorului, credem noi, nimeni nu o poate nega. (Vezi M. Sadoveanu, Opere, E.P.L., Bucuresti, 1967, p.539). Insa si Sadoveanu simplifica lucrurile, ignorand aspectele deceptioniste, existente in opera poetului.
Mihai Ralea, intr-un articol intitulat Pe marginea viziunii filozofice eminesciene, din 1964, raportandu-l pe Eminescu la filisofia lui Schopenhauer, spunea ca in conceptia filosofului german, raul este expresia fortei absolute, a vointei oarbe care determina toate suferintele omenesti, de care nu te poti apara decat prin inabusirea vitalitatii, prin indiferenta si scepticism. Spre deosebire de doctrina schopenhaueriana, viziunea eminesciana este nu numai pesimista, ci si critica, demascatoare, vizand relele unei societati. (Antologia lui V. Craciun, p. 329).
In studiul Eminescu si Schopenhauer (E.P.L., 1966), Liviu Rusu cauta sa raspunda ( si o face, in mod documentat) la mai multe intrebari capitale: A fost Eminescu un schopenhauerian fara nici o rezerva, iar, daca exista pasaje evident schopenhaueriene la Eminescu, acestea nu sunt oare numai reflexii teoretice, speculatii abstracte? Apoi, oare nu gasim la Eminescu si o vina de gindire imagistica, poetica, plina de viata calda?, Oare poetul nu are, in fond, doua fete, una mai superficiala si alta mai adinca? Consemnand ideile schopenhaueriene evidente la Eminescu (negarea progresului si viziunea neantului; raul ca motiv al tendintei spre nefiinta; egoismul, generator de minciuni si ipocrizii; viata ca spectacol de teatru, cu aceleasi personaje, dar sub masti diferite; vointa ca generator de convulsii; constiinta ca un fel de advocatus diaboli, care nu arata realitatea in adevarata ei lumina; lumea ca proiectie a eului personal; instinctul foamei si al reproducerii ca axe centrale ale vietii; dispretul fata de femeie; geniul -; fiinta de neinteles ), L. Rusu afirma ca Eminescu nu a fost asa de schopenhauerian, in intreaga lui fiinta, precum s-ar parea, ca in poeziile sale se ciocnesc tendinte si nazuinte contradictorii (adesea in chiar una si aceeasi poezie) (Op. cit., p. 35). Pe avantul launtric al fiintei poetului, spune L. Rusu, se suprapune un fir artificial de provenienta livresca (p. 41), distingand, astfel, un eu autentic (izvor primar) si un eu derivat, format prin invatare, deci livresc, aflate intr-o permanenta contradictie (ciocnire dramatica), ca si in cazul unor mari scriitori romantici, precum Schiller, Byron, Holderlin si Klaist. Nu se caracteriza insusi Eminescu, in una din poeziile sale, ca romantic? Observatiile semnalate sunt bogat ilustrate cu poezii precum: Epigonii, Imparat si proletar, Scrisoarea III, Memento mori, Sarmanul Dionis, Cezara, cu multe poezii erotice sau inspirate din folclor si chiar cu Luceafarul (care a fost conceput, se stie, in momentele de gelozie din cauza Veronicai Micle, dat empiric convertit, sub inraurirea livresca a filosofiei lui Schopenhauer, in conotatii pesimiste, vizand destinul nefericit al geniului). Invocand poemul Calin, L. Rusu conchide: Hotarit, cine reuseste sa prinda si sa zugraveasca cu atita atasament, cu o adeziune asa de elementar simtita intregul freamat al vietii, acela, in tainitele cele mai autentice ale fiintei sale, nu poate sa fie un pesimist mohorit, un doritor sincer al nefiintei, un dispretuitor al vietii (Loc. cit. p.74). Increderea in posibilitatile de a emancipa poporul si lupta sa in acest sens, faptul ca opera poetului nu e strabatuta de egoismul feroce, de ideea luptei de exterminare a tuturor contra tuturor (homo homini lupus) sunt doar cateva fapte care prefigureaza antischopenhauerianismul lui Eminescu. Adoptand o viziune critica moderna, cu radacini in psihanalitica, teorie care concepe psihicul uman ca un intreg structurat pe nivele, prin aceasta fiind foarte apropiat de structuralismul genetic, Liviu Rusu distinge, in personalitatea complexa a lui Eminescu, trei straturi: 1. primul, cel mai profund, din care izvoraste entuziasmul poetului in fata frumusetii lumii, sustinuta de iubirea de armonie, un optimism viguros; 2. al doilea, cel al criticii constructive, vizand multimea relelelor sociale, critica de natura constructiva, continand speranta unei indreptari si 3. stratul pesimismului, acela al seductiei exercitata asupra sa, datorita unor situatii conjuncturale, de ideile filosofiei pesimiste, in voga in epoca ( in special in Germania, unde poetul a studiat). Toate aceste straturi se intrepatrund, ceea ce si face dificila descifrarea lor ( Op. cit., p.106-107). Consideram Studiul lui Liviu Rusu ca fundamental, pentru intelegerea atat de des invocatei expresii pesimism eminescian, de aceea am si insistat mai mult asupra lui.
Dar cei mai credibili sustinatori ai fondului primar luminos al sufletului poetului sunt cei care au trait in imediata lui apropiere, printre care, ii vom mentiona doar pe cativa: Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Mite Kremnitz.
In Amintirile sale, Ioan Slavici, unul din cei mai apropiati prieteni ai lui Eminescu, pe langa ciudateniile de viziune si comportament ale poetului, noteaza: Flamind, zdrentuit, lipsit de adapost si rabdator la ger, el era acelasi om senin si vecinic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Intreaga lui purtare de grija era deci numai pentru altii, care dupa parerea lui nu puteau sa gaseasca in sine insusiri mingiietoare, pe care le gasea el in privirea lumii ce-l inconjura. Cat de mult contrasteaza marturia lui Slavici fata de cele relatate de Maiorescu, privind situatia materiala precara a lui Eminescu.
Cu prilejul trecerii in nefiinta a poetului, I. L. Caragiale scria impresionantul necrolog In Nirvana, in care, dupa o sintetica schita de portret moral, construita printr-un cumul de elemente antitetice, spunea, in final: Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata; era un om dintr-o bucata si nu dintr-una care se gaseste pe toate drumurile (in vol. Omagiu lui Mihai Eminescu, Bucuresti, 1902, p.79).
In Amintiri fugare despre M. Eminescu (1883), Mite Kremnitz, una din iubirile poetului, dar vadit influentata de opiniile cumnatului ei, Maiorescu, despre ciudateniile lui Eminescu si, mai ales, despre situatia sa precara, scrie, intr-un pasaj: El nu parea nici muritor de foame, nici melancolic. La masa se arata ca un bun cunoscator de vinuri, vorbea cu ochii jumatate inchisi despre calitatea unui vin de Dragasani, asa ca nu simteam nimic din melancolia sa: risese mult si povestea glume din viata taraneasca cu mare pofta. (Vezi I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, vol IV, Institutul de arte grafice Bucovina, Bucuresti, 1933, p. 25), apoi, in alt pasaj: cu naivitatea sa, care era caracteristica lui principala, aducea in casa noastra o nota de vioiciune. Era incintat sa se joace cu Baby (unul din cei doi fii ai lui Kremnitz), invata whist, se bucura cind cistiga si era omul cel mai inofensiv pe care mi-l imaginasem vreodata (Idem, op.cit., p.27). In alt loc: Eminescu se informase pe ascuns cind era ziua mea de nastere. In ziua aceea el a venit cu totul intimidat si-mi adusese o carte legata in piele rosie, in care imi scrisese o poezie facuta ad-hoc: Cu mine zilele-ti adaugi, cu ieri viata ta o scazi, etc. Eram nespus de mindra, ma simteam favorizata si credeam ca am chemat prin calda mea simpatie un suflet la o noua viata (Ibidem, p.29). Apoi: Imi reprosa, de multe ori, raceala mea si era mihnit ca refuzam tandretele sale, nu era niciodata altceva decit un baiat rasfatat. In aceasta dispozitie, el imi adresa Te duci... apoezie publicata, apoi, in Convorbiri literare, 1 februarie 1884, XVII, p. 420-421i (Vezi loc. cit., p. 34 si 77).
Sa-l citam acum pe Eminescu insusi, cel din scrisorile catre Veronica Micle, care arata ceva din avatarurile dragostei cu aceasta femeie putin onorabila, cum o caracteriza T. Maiorescu, dar pe care poetul a iubit-o. Eminescu vedea in implinirea dragostei cu Veronica atingerea fericirii mult ravnite. Iata partea finala a scrisorii datata aBucurestii, 3 ianuarie 1882: Va veni o vreme, Nicuta, o! sper ca va veni, in care tu vei uita toate durerile ce ti le-am cauzat si-n care vom incepe ceea ce eu am numit viata noastra noua. Poate ca atunci voi deveni eu insumi, alt om si pacea si linistea vor fi partea noastra a amindorura. Imi dai tu voie sa sper ca asa va fi, imi dai voie sa sper in credinta si curatenia sufletului tau, precum cand te-am cunoscut intii, Veronica!
Draga, dulcea mea Veronica, nu ma uita si raspunde-mi.
Al tau pentru totdeauna
Eminescu
( I.E.Toroutiu, loc.cit, IV, p. 243-244)

Acum, o scrisoare interesanta, atat pentru fondul sufletesc al poetului, deschis vietii, iubirii, cat si pentru atmosfera bucuresteana in care Eminescu vietuia si, mai ales, pentru comportamentul schimbator al Veronicai :

aBucurestii Ianuarie 1882

Draga Veronica,
Iarta-ma, iarta-ma, iarta-ma! Sunt un las, care intr-o clipa de nebunie, am uitat tot ce-ti datoresc, iubirea, nemarginita ta iubire!
Sunt zdrobit numai scriindu-ti aceste rinduri, caci in ele invoc un trecut intreg de visuri si fericire.
Ma revad la Viena. Ochii tai frumosi patrundeau sufletul meu.
Apoi la Iasi, admirat si sarbatorit in salonul tau fara a fi de fata.
Anii insa au trecut. Sunt in Bucuresti, orasul cel mai nenorocit, de aceea il urasc ca pe un dusman neimpacat.
Tot trecutul pe care ti-l insir e bun pentru poezie, dar viata reala si mai ales dorinta ta de a afla de ce nu ti-am raspuns atita timp; trebuia sa-ti raspund cu toate ca eram certati; imi aduc aminte ca intr-o scrisoare ai rupt orice legatura cu mine, nescriindu-mi multa vreme.
Azi, ca prin minune, primesc o noua scrisoare care cred ca ar fi ultima, daca eu nu-ti raspundeam.
Motivele, iubite judecator,sunt numeroase; voi insira pe cele principale: lipsa de timp, petrecerile, calomniile prietenilor cari au influentat caracterul meu impaciuitor.
Asculta, draga, toti mi-au interzis ca sa-ti scriu, ziceau ca purtarile tale sunt nedemne pentru un raspuns din partea mea!
Fiecare scrisoare a ta redesteapta in mine o revolta in potriva acestei inconstienti, dar eram abrutizat, lipsit de vointa pentru a indeparta aceste sfaturi neprietenesti.
Iarta-ma, iarta-ma !
De azi voi scrie si voi fi un alt om, caci am pus stapinirea in fine pe firea mea. Cu netarmurita dragoste
Eminescu
( I.E. Toroutiu, Loc.cit, p.145)

In fine, mai reproducem o scrisoare, interesanta pentru dorinta si speranta poetului de a fi fericit, aspecte incompatibile cu conceptia pesimista despre viata, potrivit careia raul e axa lumii, de unde neincrederea in progres, in oameni, in iubire si ideea ca viata nu merita sa fie traita :

3 iunie 1882

Dulcea si draga mea copila,

In caz de lipsa de bani, care te-ar impiedica sa vii, te rog scrie-mi si poate sa-ti pot trimite eu.
Citeva zile am avut mult de lucru si de aceea de alaltaieri nu ti-am scris.
Si de aceea sunt atit de mihnit ca nu esti aici si am atitea ginduri, incit nu-ti pot scrie pe plac si in toata linistea. Nicuta mea, dulcea mea Nicuta !
N’est ce pas, que nous serons hereux ... foarte, foarte, nesfirsit de mult.
Cind gindesc la neagra mea atitudine, la mizeria sufleteasca de care am fost capabil, ma simt atit de putin vrednic de tine, atit de om de nimic, incit as intra in pamint.
Eu singur n-am stiut niciodata, n-am stiut pina acum ce mult draga imi esti, ce mult scumpa esti pentru mine.
De acum m-am invatat minte si nici nu mai traiesc nici nu mai mor fara tine.
Avem sa fim, nu te induri, cei mai fericiti oameni din lume. Avem sa fim ? Daca ma vei iubi, avem sa fim, caci pentru mine viata s-a incheiat pentru totdeauna, caci tu esti cel intii amor al meu si vei afii cel din urma, unicul precum si unica esti, asa mititica si gingasa si cocheta pentru al tau
Eminescu
N.B. -; Te jeneaza ca scriu numai pe-o pagina, Mimi? Zau daca am doua fire de nisip in casa si asta-i cauza.
Pina ce scriu a doua pagina se usuca cea dintii. Mitule, Mai Mitule, minca-ti-as ochii !
aI.E. Toroutiu, Loc. cit. p. 151-152i
Unii publicisti s-au intrebat daca Eminescu a iubit-o atat de intens pe Veronica Micle, asa cum pare a arata corespondenta dintre ei, in buna parte inedita, pana la publicarea ei integrala de catre Cristina Zarifopol-Illias. (vol. Dulcea mea Doamna / Eminul meu iubit, Editura Polirom, 2000), sau, daca nu cumva, in subtextul scrisorilor poetului, s-ar putea intui, mai degraba, un fel de autoiluzionare, aspiratia de a crede in ceva a unui suflet obsedat de relativitatea cunoasterii. Se citeaza, in acest sens, un fragment dintr-o scrisoare, intr-adevar interesant : Dar nu-ntelegi tu, Veronica, ca un om ca mine, care intr-adevar nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva macar pe pamant are ca toti oamenii in fundul sufletului sau necesitatea ca oricare de a se-nchina si de-a iubi ceva ? Nu-ntelegi ca pentru un suflet cat de sceptic si cat de necredincios totusi exista necesitatea de-a crede si de a iubi. Cu cat aceasta necesitate a fost mai oprimata, mai negata prin ratiune, cu atata ea a devenit mai adanca, mai inextirpabila. (Vol. cit., p. 63) Pe noi ne intereseaza mai putin daca Eminescu a iubit atat de pasional, sau nu, aceasta femeie, chestiune, pana la urma, de anecdotica picanta. Ceea ce randurile din fragmentul citat spun, deslusit, este ca Eminescu, personalitate hiperreflexiva, neapartinand nici unei religii, cauta in el insusi puterea de a se intemeia (numai in noi insine putem crede si pe noi insine ne putem intemeia scria, in alt loc Veronicai). El cauta astfel sa dea un sens propriei existente in consonanta cu ceea ce credea despre destinatiunea omului (a se vedea capitolul urmator din prezenta carte). Dar ce ne arata publicistica eminesciana, referitor la atitudinea scriitorului fata de viata publica, sociala, politica si culturala? Ca gazetarul Eminescu a fost un critic acerb al aspectelor negative ale societatii timpului sau si nu numai atat, ci si un luptator pentru inlaturarea lor. Este important de constatat ca modalitatea adoptata in acest sens este una pe care am putea-o numi gandire negativa cu virtualitati pozitive, ceea ce nu are nimic comun cu negativismul pesimist. Scriitorul neaga, pentru a zgudui constiinta natiunii, pentru a o trezi dintr-un fatalism descurajant si aceasta, atat in poeziile, cat si in publicistica sa, fenomen, intalnit, mai tarziu, in mult controversata gandire a lui Emil Cioran (cel din Schimbarea la fata a Romaniei, dar si din alte eseuri). Raul cel mai mare il vede Eminescu in politicianismul demagogic, caracteristic rosilor adica liberalilor tinta, de fapt, a mai tuturor editorialelor scrise de el la Timpul. I. C. Bratianu, seful liberalilor, e prezentat, uneori ca un Antichrist. A se vedea in acest sens editorialul aEram curiosi intrucitva...i, publicat in Timpul, IV, nr. 264, 30 noiembrie, 1879, privind soarta poporului roman, articol strabatut, in intregul sau, de un ton inalt, caracteristic celor mai violente articole eminesciene. Sunt, aici, fragmente care anunta negativismul cu subtext pozitiv cioranean:

Exista-va acest popor sau istoricii straini vor pomeni de el in compozitiile lor ca de o curiozitate etnologica, disparuta de pe pamint, pentru ca n-a avut energia de-a se ridica contra miseilor, ci aclamindu-i din contra, ca salvatori ai sai, au rastignit pe adevaratii lui fii ? Prea ar fi fost frumos, prea vrednic de admiratia viitorului sa caza cu arma in mina ca un erou din oasele caruia rasare razbunarea si viata ideilor; prea ar fi avut copiii traditii mari despre parintii lor si prea aveau speranta de viitor. (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1989, p. 361)

Intr-un articol scris in 1877 (dupa marturia lui I. L. Caragiale ) si publicat in Timpul, III, nr. 86, 16 aprilie 1878, p. 2-3, intitulat Pastele, Eminescu este increzator in savarsirea unei metanoia a poporului roman, spunand in incheiere :
Dar ramine datina si intelesul ei sfint, asa cum e de demult ; si, de nu va sosi niciodata acea zi din care sa se inceapa veacul de aur al adevarului si al iubirii de oameni, totusi e bine sa se creada in sosirea ei, pentru ca sa se bucure cei buni in ziua invierii, cind ne luminam prin sarbatoare si ne primim unul pe altul si zicem frati celor ce ne urasc pe noi si iertam pe toti pentru inviere, strigind toti : Christos a inviat!(Ibidem, p. 79)
Iar in alt articol aLucru de care trebuie ...i, de asemenea polemic, plin de cuvinte tari si chiar de invective, Eminescu exprima, clar, un optimism politic, temperat, scriind :
Noi nu ne-ndoim ca adevarurile noastre vor patrunde in societatea romana. La ce le-am si scrie daca n-am avea aceasta convingere ? Fara a transige asadar in privirea principiului nostru fundamental si nestramutat ca, in loc de a subordona tara si imprejurarile unor teorii abstracte, din contra, teoriile trebuie sa rezulte din starea si necesitatile tarii, noi totusi nu suntem inamicii nici unei idei politice sustinute de oameni onesti, chiar daca acea idee n-ar fi potrivita cu starea de lucruri. (Ibidem, p. 234)

Dupa cele aratate pana acum (diverse opinii critice, marturii ale contemporanilor, scrisori si fragmente din publicistica poetului), opinam ca n-ar mai trebui sa calificam, atat de usor si de transant opera eminesciana cu tremeni precum pesimism (pesimism fundamental, structural -; T. Maiorescu; pesimism titanic -; Raicu Ionescu Riou; pesimism molesit -; Ion Nadejde ; pesimism atruist -; Ed. Gruber ; pesimism critic -; Mihai Ralea ; pesimism livresc -; Liviu Rusu s.a. necitati), versus optimism ( fundamental -; Gherea, M. Sadoveanu etc.), sau invers, chiar daca, in creatia de ansamblu a poetului, se intalnesc destule aspecte care ar caracteriza cele doua atitudini.
Eminescu n-a fost un ganditor pesimist (tip Schopenhauer, spre exemplu), nici unul optimist prin excelenta. A aparut in lume ca un copil plin de vitalitate, voios, bucurandu-se din plin de miracolul vietii, de frumusetile naturii, exuberant si comunicativ. E de prisos a mai veni cu documente in acest sens. Ca adolescent si in prima tinerete, a fost atras de misterul dragostei ingenue, de frumusetea datinilor si traditiilor poporului sau, de farmecul creatiei populare si al limbii romane, a iubit, aproape patimas, poporul din care a iesit (cum singur va marturisi, mai tarziu, intr-un manuscris : Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.) Setea de cunoastere l-a pus, apoi, in contact cu marii ganditori ai lumii, inlesnindu-i acumularea unei vaste culturi filosofice si literare si devenind in anii deplinei maturitati, datorita unei reflexivitati iesite din comun (geniale), un ganditor profund asupra existentei, un metafizician sui-generis, in stare sa constientizeze, acut, relatia (sub toate aspectele disproportionata) dintre imensitatea spatio-temporala a cosmosului si infinitezimalele dimensiuni si posibilitati ale fiintei umane. Constientizand aceasta relatie, Eminescu a ajuns la cristalizarea unei conceptii filosofice proprii si profunde, pe care am putea-o numi cu sintagma melancolie reflexiva si care ii va strabate, in nenumarate nuante si, adesea, sub aspectul expresiei, cu elemente apartinand diverselor tipuri ale intertextualitatii, opera, in integralitatea ei (poezie, proza artistica, publicistica).

Sunt interesante, privind cele afirmate de noi mai sus, cateva intuitii ale unor comentatori, incepand chiar cu T. Maiorescu, care vorbea, in treacat, despre un pesimism in melancolie, apoi, mai tarziu, G. Calinescu, in Istoria sa, spunea ca, la Eminescu, se vede o spaima de Cosmul singuratic, inuman, sentiment intalnit, dupa Calinescu, la poetii germani romantici, criticul semnaland ca reflexe emotionale ale relatiei dintre macrocosmosul infinit si dimensiunea microscopica a omului, o jale salbatica. (Vezi Loc. cit., 1941, p. 406). Dan Botta spunea ca Lumea conceputa de Eminescu are atributele melancoliei, ca Durerea si iubirea devin moduri de intelegere a lumii, instrumente de cunoastere (Vezi Dan Botta, Despre arta poetului, in vol. Scrieri, IV, E.P.L., Bucuresti, 1968, p.186). Iar despre Luceafarul, acelasi autor scria ca Nicaieri Eminescu n-a fost mai iluminat de cunoastere. Nicaieri nu s-a exprimat mai clar fiorul muritorului sub magia cosmica, sub raza magnetica a departarilor. (Loc.cit. p. 189). In fine, S. Mehedinti, respingand categoric ideea ca Eminescu e un poet pesimist, spunea ca notele deprimante din poezia sa se explica prin raportarea efemerei existente a omului la imensitatea spatiului si a timpului.
Ajunsi in acest punct al discutiei, se impune o lamurire a conceptului filosofic de melancolie reflexiva, pentru evitarea unei intelegeri inguste a lui si a unor eventuale confuzii.
Pentru a preveni, de la bun inceput, orice echivoc, atragem atentia asupra faptului ca nu la viziunea despre melancolie a scepticilor ne gandim si nici la teoria umorilor (desi aceasta ar putea fi invocata, in explicarea predispozitiei lui Eminescu pentru meditatie, interiorizare si excesive procese autoscopice, introvertite. Cum se stie, Hipocrate distingea patru umori : sangele, flegma, bila galbena si bila neagra (atrabila), care ar sta la baza temperamentelor: sangvin, flegmatic, coleric si melancolic). Cum ne informeaza Salvatore Battaglia (in Mitografia personajului, trad. Al. George, Editura Univers, Bucuresti, 1976, p. 65), in Evul Mediu, notiunea de melancolie opera numai in sfera medicinii, dar, odata cu Umanismul, ea a intrat si in constiinta psihologica si literara, numind aspectele introvertite ale omului. Deci, in timp, de la geneza ei fiziologica, melancolia a ajuns, in cele din urma, sa insemne orice forma de abstractie artistica. Inca in antichitatea greaca, pentru filosoful Aristotel, melancolia insemna inteligenta si intelepciune, pentru ca aproape toti oamenii inteligenti si intelepti au fost melancolici.(Apud, Salvatore Bataglia, Op. cit., p. 71).
Asadar, cand vorbim de melancolie reflexiva, ca trasatura fundamentala a creatiei eminesciene, luam termenul in acceptiunea sa de conceptie filosofica asupra existentei.
In epoca Renasterii, teoreticianul melancoliei, ca atitudine reflexiva si introspectiva, este considerat Marsilio Ficino (1433-1499). Pornind de la substanta lirico-reflexiva a poeziei lui Petrarca, Ficino defineste melancolia ca nelinistea cunoasterii si ii confera atribute energetice. El asimileaza dispozitia melancoliei de natura fiziologica cu nelinistea de tip spiritual cu aspiratii cognitive. Melancolia, dupa acest filosof, da gandirii calitatea de a se abstrage si de a se replia inauntrul constiintei si de a patrunde in imaginile fanteziei ; melancolia devine gandire, meditatie, poezie.(Apud, Op.cit., p. 60-61). Asadar, pentru Ficino si cei care l-au urmat, in perioada Renasterii, melancolia se identifica cu continua reflexie introspectiva, de vesnica insatisfactie, de neliniste a cunoasterii. Huizinga ne informeaza ca, in unele texte din secolul al XV-lea, pentru a gandi se folosea verbul a melancoliza. In aceasta acceptiune filosofica, melancolia presupune o anumita tristete, dar nu una paralizanta, care indeamna la renuntare, ci o dorinta de a ne inalta, de a gasi o rascumparare a existentei vulgare prin alta existenta, de electiune, in plan spiritual. Nelinistea pe care melancolia reflexiva o implica e, in conceptia aceluiasi Ficino, sentimentul unei absente care nazuieste sa se implineasca. Ce altceva intalnim in intrega creatie eminesciana ?!
In acceptiunea de neliniste cognitiva se intalneste melancolia si in critica romantismului. Or, cum se defineste insusi Eminescu ? Un romantic. Iar in gandirea filosofico -; estetica moderna contemporana, a melancoliza inseamna a provoca misterul existentei si, in acelasi timp, a asculta, infiorat, ecourile lui nedefinite. Pe urmele unui aforism nietzschean (Daca privesti mult in fundul prapastiei, prapastia priveste la randu-i in adancul tau), Gabriel Liiceanu (in Tragicul -; o fenomenologie a limitei si depasirii, Editura Univers, Bucuresti, 1975, p.117) defineste melancolia ca privirea intoarsa celui care priveste in adancul prapastiei, iar Andrei Plesu (in Pitoresc si melancolie, Editura Univers, Bucuresti, 1980, p. 101), pe care l-am mai citat, ca si pe Gabriel Liiceanu, si intr-un alt text, privind romanul Adela de G. Ibraileanu, considera melancolia ca perceptia simultana a eternitatii si perisabilitatii lucrurilor, a masivitatii lor inviolabile cununata cu o extrema fragilitate, a distantei si, in acelasi timp, a apropierii lor de cugetul nostru. Cat de juste ne apar, in lumina celor spuse, in pragul mileniului trei, de cei doi filosofi, observatiile lui Simion Mehedinti, in 1934 facute! Tot Andrei Plesu afirma ca melancolia, ca epifenomen al indeletnicirii contemplative, inceteaza a mai fi ireversibil maligna, urmand a se contura ca o tristete usoara, vaga, dulce, insotitoare constanta a reflexiei si reveriei. (Op. cit., p. 77-74). Avem, aici, definirea substantei lirice pe care o intalnim in geniala creatie eminesciana, ca sublimare estetico-poetica a unui mod de gandire, a melancoliei ca viziune asupra existentei, ecoul acestei conceptii in planul ideii poetice, in planul absolutului artei.
In opera eminesciana, melancolia (ca atitudine filosofica si ca sentiment) apare in nuante variate (mai grave sau mai putin grave), pana la resemnarea in fata dialecticii existentiale. Asa ca nu e nimic paradoxal in faptul ca, spre exemplu, intr-o poezie ca Rugaciunea unui dac, sau in Glossa, atitudinea si sentimentele implicate apar intr-un registru grav (pesimist numit de cei mai multi exegeti), iar in Ce te legeni ... si in atatea alte poezii intr-unul aproape bland, de resemnare (cum s-au exprimat alti critici).
Deci, am putea spune ca Eminescu a fost un creator de geniu prin excelenta meditativ, avand ca pivot filosofic melancolia, inteleasa ca viziune asupra existentei si exprimata nuantat, de la tonalitatile grave, pana la acelea elegiace, senine si luminoase, functie de problematica imbratisata, mai mult sau mai putin profunda si grava, fie de natura filosofica, fie de natura sociala, politica, sau strict intima. In aceasta perspectiva, etichetari de genul pesimist (pesimist fundamental), sau optimist apar ca nepotrivite. Omul comun, mai mult sau mai putin constient de precaritatea existentei sale raportata la imensitatea Universului, se simte coplesit, chiar deprimat, darmite un hiperreflexiv, un speculativ si un hipersensibil ca Eminescu ? La el, cum remarca Simion Mehedinti, gandul precaritatii lumii fenomenale, al nefiintei si setea -; linistii eterne -; sint foarte firesti, mai ales ca nimeni nu a reusit sa dezlege marile mistere ale existentei, de cand omenirea a inceput sa reflecteze la conditia si rostul ei in Univers. Insusi faptul ca Eminescu s-a mistuit in a surprinde ceva din misterele acestei lumi, ca a actionat pentru ameliorarea conditiei umane, ca a cautat comuniunea cu semenii, ca s-a entuziasmat in fata splendorilor lumii, ca a iubit-o constituie dovada ca a fost un luptator (pe plan spiritual, socil-politic, cultural). Or un asemenea om nu mai poate fi etichetat, simplist, ca fundamental pesimist. Ca in cazul oricarui mare creator, si opera lui Eminescu este strabatuta de contradictii. Ceea ce se cuvine insa evidentiat este dominanta substantei ei, care, dupa parerea noastra, se inscrie in aria unei metafizici a melancoliei. Asa-zisul pesimism eminescian e un fenomen specific de intertextualitate, cu alte cuvinte, un fenomen privind, mai ales, formularea observatiilor sale filosofice, cu expresii frecvente in discursul filosofic german (schopenhauerean) din perioada formatiei sale spirituale, in universitatile din Germania. Insusi poetul, referindu-se la nemultumirea adanca si la melancolie, independent de legaturi nationale sau de altele, neprivind granitele politice si situatiunea sociala si cari umplu cu toate astea sufletul oricarui om care e la nivelul civilizatiei contemporane, le considera o stare sufleteasca specifica, pe care unii o numesc nevrozitate, altii pesimism, altii scepticism. (Opere XIII, Ed. Vatamaniuc, etc., p. 329). Sub aspect filosofic, „pesimismul e la moda” -; spune poetul -; avand in vedere epoca sa, Dumnezeul lui fiind Schopenhauer, iar profetul sau, Hartmman. Dar Eminescu e deasupra samburelui filosofic al conceptiei schopenhaueriene, pentru ca accentele sceptice, pesimiste (care exista, indiscutabil, in opera sa) sunt expresia constientizarilor proprii, si nu de imprumut, a relatiei existentiale dintre absolut si relativ, dintre infinit si finit, dintre etern si efemer, dintre macro si micro cosmos, constientizari intarite si de nivelul stiintei si culturii contemporane cu poetul, pe care sunt in stare sa le inteleaga, in profunzime, numai spiritele speculative si sa le traiasca, adesea, cu o inteleapta seninatate.
Prin aceasta, Eminescu e deasupra modelor si a timpului si chiar consonant cu sensibilitatea moderna.