Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 


Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
SCRISOAREA I - comentariu
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

MIHAI EMINESCU

Prima dintre “Scrisorile” eminesciene, considerata pe drept cuvant o capodopera, a declansat o multime de comentarii erudite si filosofice in marginea ideilor ei generale. “Scrisoarea I” propune o cosmogonie cu radacini indepartate in “Imnul creatiei” din “Rig-Veda” si cu implicatii mai noi de cultura izvorate din lecturile schopenhaueriene ale poetului. x7r11rf
Construita in spirit romantic, “Scrisoarea I” este alcatuira din cinci mari parti, distincte in sine, dar legate prin tematica si viziune, care confera lungului monolog liric o structura dramatica, asemanatoare unui spectacol de idei.
“Scriosarea I” este un poem filosofic, dar si o satira pe tema conditiei geniului in societate, a destinului sau insingurat si nefericit.
Relatia om -; univers se prezinta un aceasta poezie sub trei infatisari: una cosmica, alta satirica si o a treia elegiaca. Cosmogonia creeaza saracsmul, care ia forma unei satire la adresa umanitatii mediocre, in care oamenii comuni se strang in societati dominate de inechitate si distrug, prin neintelegere sau indiferenta, orice creatie autentica si pe orice creator de geniu. Eminescu merge insa mai departe in analiza conditiei umane, raportand-o la univers. Poetul il vede pe om ca individ trecator, iar de aici provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care invaluie sarcasmul satirei intr-un aer elegiac.
Tabloul intai (versurile 1-6) fixeaza cadrul reveriei poetice. Dintr-un colt de univers, scaldat in lumina palida si rece a lunii, pornesc gandurile poetului, amplificate pana la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea intre peretii austeri ai unei odai sarace, unde “doar ceasornicul urmeaza lunga timpului carare”.
Cadrul acesta romantic anesteziaza simturile, din “noaptea amintirii” ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternantelor intre luciditate si visare, meditatia eminesciana trece cu usurinta de la stralucirea descriptiva la sarcasmul satiric, de la tonul vehement la cel elegiac:
“Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.”
Tabloul al doilea (versurile 7-40) realizeaza un prim salt dintr-un plan in altul. Pretextul este luna. Poetul o contempla, o invoca (“Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci/ Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci”) si, treptat, ochiul sau se substituie metaforic ochiului lunii. Se produce o proiectare din microcosmos in macrocosmos. Capacitatea de cuprindere a gandului poetic devine astfel uriasa.
Din perspectiva cosmica, privind spre planeta Pamant, se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina “fecioara” a lunii, scanteiaza pustiuri si codrii, mari nesfarsite si tarmuri inflorite, cetati si case, unde “alte frunti pline de ganduri” mediteaza, ca si poetul, la soarta omului pe Pamant si in Univers:
“Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Cate punti pline de ganduri, ganditoare le privesti!”
Spectacolul umanitatii este detaliat. Luna ii vede deopotiva pe rege si pe sarac, atat de diferiti in destinul lor social, dar stapaniti amandoi de “geniul mortii”; pe cei slabi si pe puternici; pe geniali si neghiobi; pe mediocrul cochet si sociabil, dar si pe inteleptul solitar care “cauta in lume si in vreme adevar”; sau pe aventurierul lacomiei “care-mparte lumea de pe scandura tarabii”.
Printre toti acestia, marginalizat de societate, sub o infatisare modesta, insignifianta, rataceste, dispretuindu-si destinul lumesc, geniul, in ipostaza “batranului dascal”. Portretul lui este alcatuit pe motivul aparentelor inselatoare: in haina lui roasa in coate, tremurand de frig intr-un vechi halat, cu gatul in guler si cu bumbac in urechi, uscativ, “garbovit si de nimic”, el dezleaga prin magia numerelor “noapte-adanc-a veciniciei”, universul fara margini fiind “in degetul lui mic”, “caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga”, capata coerenta si sens.
Pentru a demonstra aceasta uriasa forta de gandire, Eminescu proiecteaza o superba imagine poetica a cosmosului, a nasterii si stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice impotriva societatii mediocre, incapabila sa sesizeze, sa promoveze si sa sustina valoarea adevarata.
Tabloul cosmogoniei (versurile 41-86), care asimileaza idei si motive din vechile scrieri indiene (“Rig-Veda”), din miturile grecesti si crestine, din Kant si Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurand haosul, geneza si moartea universala.
Haosul (versirile 41-50) este sugerat prin imperecherea fantastica a absentelor:
“La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns…
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.”
Haosul, in viziunea lui Eminescu, este indefinit (“prapastie”, “genune”, “noian intins de apa”), invizibil (“caci era un intuneric ca o mare fara-o raza”), lipsit “de viata si vointa”, fara constiinta de sine (“n-a fost minte priceputa si nici minte s-o priceapa”), dominat de nemiscare absoluta (“si in sine impacata stapanea eterna pace”).
Geneza (versurile 51-74) este tulburatoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poetica. Pacea eterna a increatului este tulburata de miscarea initiala a unui punct creator, care face din haos “muma, iara el devine Tatal”:
“Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapanul fara margini peste marginile lumii…”
Prin forta lui demiurgica, negura eterna de desface in fasii, apar galaxiile (“colonii de lumi pierdute”), sistemele stelare, soarele, pamantul si luna.
In acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeaza sarcasmul satiric din partea urmatoare a poemului. Lumea este alcatuita din “microscopice popoare” fixate pe o planeta cat firul de praf, iar oamenii -; “musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul” -; sunt exponenti ai vointei oarbe de a trai, se succed generatii si se cred minunati, uitand cu totul “Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,/ Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric sa arata”.
Pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei, Eminescu gaseste o comparatie extrem de plastica. Galaxiile in ratacirea lor (le numise anterior “roiuri luminoase izvorand din infinit”) sunt ca firisoarele de praf plutind intr-o raza de lumina care patrunde intr-o camera obscura:
“Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric…”
Stingerea universului (versurile 75-86) -; sfarsitul lumii, apare mai intai ca o moarte termica a sistemului solar (“Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros/ Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi”) urmata de un colaps gravitational, de o prabusire a “planetilor” scapati din “franele luminii” si apoi de disparitia stelelor (“ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit”), de intunecarea orizonturilor cosmice (“iar catapeteasma lumii in adanc s-a innegrit”), de oprirea timpului (“timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie”) si de recaderea tuturor ce-au fost pana atunci in miscare “in noaptea nefiintei”, pentru a reincepe “eterna pace”, haosul primordial.
Tabloul al patrulea (versurile 87-144) este o satira. Meditatia eminesciana isi modifica acum accentele, trece de la contemplarea uimita a spectacolului cosmic la contemplarea sarcastica a mizeriei umane. Satira ia forme romantice, este vehementa si absoluta si se realizeaza poetic printr-o retorica a dispretului.
Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului, figurat prin “batranul dascal”. Daca lumea este cum este (“unul e in toti, tot astfel precum una e in toate”) si “de asupra tuturora se ridica cine poate”, geniul sta in umbra si se pierde nestiut in taina, “ca si spuma nevazuta”. Nimanui nu-i pasa ce vrea el si ce gandeste. Speranta lui ca posteritatea ii va recunoaste meritele asigurandu-i nemurirea este doar o iluzie, aratand ca mediocrul nu poate percepe decat mediocritatea, iar celui genial nu-i ramane dupa moarte decat o evocare ipocrita si conventionala, in spatele careia se ascund interese si dorinta de marire:
“Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.”
Neputand sa-l inteleaga, cei mici ii vor croi un portret pe masura, vor aplauda “biografia subtire” care va incerca sa arate ca n-a fost “vreun lucru mare”, il vor tavali prin noroi si-l vor faramita in povesti derizorii:
“…Nu lumina
Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.”
Tabloul al cincilea (versurile 145-156) reprezinta o intoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioara se stinge, un ton elegiac cuprinde totul, ca dupa o experienta epuizanta si fara sperante. Iesirea din reverie se face prin aceeasi fixare a ochiului poetic pe astrul noptii, stapan atotputernic peste pustiuri, peste codri, peste “miscatoarea marilor singuratate”. Poetul isi redobandeste luciditatea si trage concluzia ca omul nu poate iesi din determinarile sale cosmice:
“Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotiva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!”
Finalul care asigura simetria poeziei, produce aceeasi pendulare specifica lui Eminescu intre planul terestru si cel cosmic. Planul terestru este cel al unei lumi in care toti “sunt supusi puterii sortii”, norocului, deci intamplarii. Planul cosmic, marcat prin simbolurile romantice ale eternitatii -; prin raza lunii si geniul mortii -; amplifica imaginea fragilitatii omului pe pamant, adevarata tema a meditatiei eminesciene.
“Scrisorea I” este alcatuita dintr-o succesiune de distihuri extrem de lungi, cu 16 silabe in fiecare vers, si cu alternante de 15-16 silabe in a doua parte a poemului, care contine segmentul satiric. Ritmul este trohaic, cu rime feminine, deci neaccentuate, in prima parte, ceea ce confera tonalitatii generale o intensitate mai scazuta, si cu rime masculine, accentuate, in versurile de 15 silabe, din partea a doua, ceea ce corespunde vehementei tonului sarcastic.
O particularitate a acestei poezii este prezenta unor rime rare. Eminescu rimeaza “nefiinta” cu “fiinta”, “ascuns” cu “neptruns”, “vaza” cu “s-o vaza”, “iata-l” cu “Tatal”, “adanca” cu “inca”, “mititel” cu “el” etc.
Eminescu este un adevarat maestru al ingambamentului (procedeu prozodic care consta in trecerea unei parti de fraza sau de propozitie in versul urmator): “… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tau umbra”; “si prostatecele nari/ Si le umfla orisicine in savante adunari/ Cand de tine se vorbeste…” etc.
Poemul “Scrisoarea I” impresioneaza prin sensurile lui adanci si tulburatoare, dar si prin maretia rostirii, de o eleganta si de o armonie cu adevarat clasice.

 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite