Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea ca o reactie impotriva parnasianismului (miscare literara aparuta la randul ei ca o reactie impotriva romantismului, a efuziunii sentimentului in poezie si care a impins poezia in extrema cealalta, ajungandu-se ca aceasta sa devina un simplu exercitiu de virtuozitate tehnica, poezia sa fie lipsita de sentiment, sa fie o simpla relatare impersonala). y9s16sy
Termenul de „simbolism” a fost intrebuintat pentru prima data ca nume dat unei miscari literare de catre Jean Moreas in articolul „Le Symbolisme”, aparut in revista „Figaro Letteraire” din 1886. Departe de a se fi manifestat ca un curent unitar, simbolismul francez se prezinta ca un conglomerat de scoli si grupari literare dintre care numai cea a lui Moreas se considera propriu-zis simbolista. In ciuda diferentelor de terminologie, pe toti poetii francezi ai momentului i-a unit reactia impotriva parnasianismului, dorinta de innoire a liricii prin readucerea sentimentului in poezie si, in special, cultivarea simbolului. Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles Baudelaire, din poezia caruia „Corespondente” se desprind principalele trasaturi ale curentului: surprinderea corespondentelor dintre lumea exterioara si universul interior al sentimentelor, a analogiilor intre notiuni, elemente, a sinesteziilor (amestecul de senzatii de natura diferita). Ex: „parfum, culoare, sunet se-ngana si-ti raspund”.
Pentru exprimarea corespondentelor, a legaturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie sa se abtina de la a descrie, de la a povesti, caci potrivit esteticii simboliste, poezia nu-si numeste obiectul, ci il sugereaza, asa cum se exprima un alt reprezentant al simbolismului francez, Stephan Mallarme: „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din desfatarea poemului, care e facut din fericirea de a ghici putin cate putin, a-l sugera -; iata visul!”. Poezia ne transmite sensuri, rostul ei este de a trezi anumite sentimente prin puterea de sugestie a cuvintelor, de a comunica chiar inefabilul si prin aceasta se inrudeste cu muzica. Un alt poet simbolist francez, Paul Verlaine, preda in poezia sa, „Arta poetica”, pentru nuanta in defavoarea culorii, dar si pentru muzicalitatea versurilor, considerand ca versul impar creeaza o mai buna acustica pentru exprimarea starilor vagi, nedefinite, pentru renuntarea la sintaxa traditionala, si chiar la rima.

Simbolismul romanesc s-a dezvoltat sub influenta simbolismului francez, avand continut si evolutie proprii. A aparut intr-un anumit stadiu evolutiv al poeziei noastre, in imprejurari care reclamau innoirea liricii, fara a nega poezia romaneasca anterioara, dar depasind orizontul rural in care fixasera literatura poetii semanatoristi si poporanisti. Tematica poeziei se largeste prin patrunderea in versurile lor a orasului cu parcuri, gradini, statui, a tinuturilor indepartate, exotice, a instrumentelor muzicale, a pietrelor pretioase, a parfumurilor, a florilor de gradina, a navelor, iahturilor, porturilor etc. Aceste motive se reunesc in cateva teme specifice: iubirea -; motiv de reverie, de nevroza; targul provincial -; spatiu al izolarii; natura -; loc al corespondentelor.
Cel care a deschis portile simbolismului romanesc a fost Alexandru Macedonski, prin activitatea sa din cadrul cenaclului si al revistei „Literatorul”. Inca din 1880 Macedonski publica articolul „Despre logica poeziei” in care se fac apropieri intre muzica si poezie („Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii”) si este revelata deosebirea dintre poezie si proza, poezia avand „logica” ei, diferita de proza („Logica poeziei e, daca ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim”). Intr-un alt articol, „Poezia viitorului”, in care apreciaza ca sunetele joaca rolul imaginilor, ajunge la concluzia ca „poezia viitorului nu va fi decat muzica si imagine”.
Privita in ansamblu, creatia poetica a lui Macedonski ne este intru totul simbolista. Astfel, in „Ciclul noptilor” intalnim mult mai multe teme si motive romantice, asa cum este „Noapte de decemvrie”, scrisa pe tema conditiei geniului, in timp ce „Poema rondelurilor” se incadreaza in estetica simbolista prin cultivarea corespondentelor, a sugestiei.
In evolutia simbolismului romanesc se cunosc trei etape:
O prima etapa este reprezentata de poeti precum Stefan Petica si Iuliu Cezar Savescu, care se si declara primii simbolisti din cultura romana si in creatia carora se regasesc multe motive simboliste: fascinatia tinuturilor indepartate („La polul nord” -; I. C. Savescu), prezenta instrumentelor muzicale („Viori aprinse, femeile”), repetitiile in scopuri muzicale, etc.
O a doua etapa e reprezentata de poetii grupati in jurul revistei „Viata noua”, condusa de Ovid Deususianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Incepand cu 1908 asistam la largirea sferei curentului prin aparitia mai multor volume si reviste simboliste asa cum este revista lui Ion Minulescu -; „Revista celorlalti”, care prin articolul-program „Aprindeti tortele” celebra „noul, ciudatul, bizarul” in poezie. In poezie, Minulescu a cultivat o originalitate ostentativa, stridenta, manifestand interes, in special, fata de tehnica simbolista, prin cultivarea numarului fatidic 3, prin folosirea repetitiei si a lait-motivelor in scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa dezvolta toate temele si motivele majore ale acestui curent: evadarea spre tinuturi indepartate, exotice („Romanta celor trei corabii”, „Romanta celor trei galere”), descrierea unor tinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenta unor topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, scoala, portul, gara etc.), prezenta unor termeni livresti (nume de poeti, pictori, compozitori, titluri de opere etc.).
Ultima etapa a simbolismului romanesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia, poetul cel mai reprezentativ si mai controversat in acelasi timp. Spre deosebire de majoritatea poetilor simbolisti, fascinati de transparentele cromatice, la Bacovia se situeaza ostentativ sub semnul plumbului pentru ca ceea ce intentioneaza el sa sugereze nu e fluidul, inefabilul trairilor sufletesti, ci trairile dure, tensionate, sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniana, dar si al maladivului, sugerat de galben, si al negrului -; culoare a claustrarii, vecina cu moartea, Bacovia a realizat ventilare deliberata a peisajului, in functie de trairile interioare. Prin cultivarea unor stari sufletesti abisale, zguduitoare, Bacovia depaseste cadrul esteticii simboliste, apropiindu-se de poezia moderna a secolului XX.