p9s17sb
Povestirea in sens larg se confunda cu naratiunea. In sens restrans
este o specie a genului epic situandu-se ca dimensiuni si amploare a subiectului
intre schita si roman. Este o naratiune subiectivizata relatand
faptele din unghiul povestitorului implicat ca narator sau doar ca mesager al
intamplarii care se limiteaza la prezentarea unui singur fapt epic.
Interesul nu se centreaza in jurul personajului ci al situatiei, de unde
caracterul epic, exemplar al povestirii. Pentru autenticitatea povestirii pledeaza
doar perspectiva narativa. De aceea se acorda importanta naratorului si actului
nararii, intamplarilor si situatiilor mai putin personajelor.
Povestirea se studiaza intr-un plan al trecutului, principala sa caracteristica
fiind evocarea.
Relatia narator -; receptor este mai stransa decat in
cazul nuvelei si presupune: oralitate (aparenta de dialog dintre narator si
receptor si folosirea persoanei intai); ceremonialul (un sistem
de conventii ce presupune aparitia povestitorului, pretextul care declanseaza
povestirea, formulele de adresare); si atmosfera pentru ca naratorul “regizeaza”
o anumita tensiune, un suspans pe tot parcursul povestirii pentru a capta atentia
si interesul receptorului.
Literatura fantastica este un tip modern de literatura narativa aparut in
perioada moderna si caracterizat prin suspans, mister, incertitudine. Literatura
fantastica concureaza realul oferind o latura stranie, neasteptata, totusi verosimila
a existentei. Desi fantasticul, in sens larg, este prezentat nu numai
in arta ci si in alte manifestari ale spiritualitatii omenesti din
cele mai vechi timpuri, literatura fantastica este recunoscuta ca o specie literara
aparte abia in secolul al XIX-lea.
Proza fantastica se caracterizeaza prin aparitia subita a unui element misterios,
inexplicabil, care perturba ordinea fireasca a realitatii. Aceasta intruziune
a unei “alte realitati”, enigmatice, in lumea obisnuita starneste
nelinistea sau spaima personajelor care se straduiesc sa inteleaga ce
se intampla de fapt, sa gaseasca o justificare a evenimentelor insolite
in care sunt angrenate. De regula nici o explicatie nu se dovedeste pana
la urma pe deplin satisfacatoare. Prin echivocul si prin incertitudinea pe care
le intretine, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant,
spre deosebire de basm, naratiunea fabuloasa traditionala care infatiseaza
lumi inchise.
Printre cele mai importante trasaturi ale unei naratiuni fantastice se pot distinge
cateva. Prima ar fi existenta celor doua planuri: unul real si altul ireal.
In planul lumii familiare, obisnuite, patrunde un eveniment misterios,
inexplicabil prin legile naturii. A doua trasatura se realizeaza la disparitia
limitelor de timp si spatiu, la aparitia elementului misterios sau ireal. O
a treia caracteristica tine de compozitie, de gradarea naratiunii care trebuie
sa intretina tensiunea epica si care trimite spre un final ambiguu. Alte
caracteristici tin de personaj, de ezitarea acestuia pe langa cea a cititorului
de a opta pentru o explicatie a evenimentului. Pentru a face ca inexplicabilul
sa devina acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugereaza diverse
explicatii pentru evenimente, dar acestea se dovedesc in general incomplete
sau nesatisfacatoare.
Prin relatarea intamplarilor la persoana intai de catre
cel care le-a trait sau de catre un narator, scrierea capata mai multa credibilitate
si faciliteaza identificarea cititorului cu intamplarile si cu nelinistea
personajului.
