Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Liviu DAMIAN
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

d8b3bf
Poetul si eseistul Liviu Damian (13 martie 1935, comuna
Corlateni, judetul Balti, 20 iulie 1986, Chisinau) a debutat sub steaua gandirii poetice autentice, la inceputuri fiind chiar invinuit de influenta lui George Bacovia. A fost un indragostit de poezia lui Nicolae Labis, mai tarziu s-a imprietenit cu Nichita Stanescu, in poezia Poetul luptandu-se cu imaginatia realizand o viziune a sentimentelor lui Nichita . De numele lui Liviu Damian se leaga in mare masura efortul de intelectualizare a liricii romane din
Republica Moldova si tendintele ei spre modernitate. A debutat editorial in 1963 cu placheta de versuri Darul fecioarei, urmata de mai multe carti de rezistenta, intre care Sunt verb (1968),
De-a baba iarba (1972), Partea noastra de zbor (1974), Inima

si tunetul (1981), Coroana de umbra (1982) s.a. A practicat eseul, publicand cartile Inganduratele porti (1975) si Dialoguri la marginea orasului (1980).
Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1984).
Una dintre poeziile care varsa multa lumina asupra felului de a exista in literatura al lui Liviu Damian este Saltul din efemer.
Nu se poate trai in sabloane./ Nu se poate pune obloane/ intre gandul ce vine de-afara/ si suflarea ce sta in camara... . Poezia aceasta genereaza multe asociatii, ea este plina de sugestii referi toare la nevoia de primenire a interiorului omenesc, de vreme ce, dupa cum scrie poetul in continuare, gandul vine usor si curat , ca un val tremurat, de mireasa , el, gandul, fiind solul din partea acesteia, pe care o asteptam si noi, cititorii. O asteptam, dar aleasa ezita: sa vina?... .
Ramane in asteptare gandul .
Dupa cum intr-o infrigurata asteptare s-a aflat poetul dornic de implinirea visului, nefiind insa sigur de aceasta minune.
Nicicand sigur cel putin de refuzul implinirii minunii.
Sa vina?... . Ezitarea miresei , incertitudinea perspectivei, intrebarea din finalul poeziei toate ne captiveaza, ne obliga la o traire activa a situatiei dramatice puse de autor la temelia poeziei.
Afirmarea venirii miresei ar fi ieftinit opera, negarea venirii ei ar fi constituit o rezolvare impresionanta, dar unilaterala si univoca a situatiei imaginate; jinduirea deschizatoare de perspec tive, a carei implinire intarzie, a adeverit un gust artistic si o moda litate poetica demne de un creator autentic.
Se adauga, bineinteles, puterea insasi de a rationa, energia de osebita a comunicarii poetice, intrebuintarea maiestrita a resurse lor lingvistice si alte particularitati de cugetare si de expresie.
Liviu Damian a fost, in principiu, un scriitor al solutiilor artis tice neordinare. De cele mai multe ori acestea se vadesc in situatiile originale, abordate de poet. Nimic din rectiliniul, din banalitatea,


din retorismul anost sau din atatea alte semne ale pseudopoeziei care se scria, iar pe alocuri se mai scrie in Republica Moldova. Sa apelam la o alta poezie concreta, Hartia. Versurile noastre/ Sunt scrise pe hartie./ Nu sunt scrise pe cumpene./ Nu sunt scrise pe lespezi./ Nu sunt scrise pe porti./ Nu sunt scrise pe-o frunza ver de , scrie Liviu Damian intr-o maniera constatativa, fara sa suge reze o finalitate clara sau usor previzibila. Dar constatarile citate, obisnuite la prima vedere, ne duc departe de tot, de vreme ce hartia se aprinde usor./ Se aprinde de la un rug./ Se aprinde de la un chibrit... , iar in urma acestui fapt ramane un strop de cenusa,/ Pe care nu mai citesti nimic./ Barem cat citesti pe-o les pede./ Barem cat citesti pe-o frunza verde./ Barem cat citesti pe o aripa de libelula in zbor .
Atat. Nici o rezolvare .
Situatia insasi, pe care a imaginat-o si a explorat-o poetul, contine un farmec aparte, pe care l-a putut intui numai un cre ator daruit din belsug cu har.
Liviu Damian a fost un explorator (liric) al situatiilor prepon derent paradoxale, majoritatea incitante prin ele insele, toate luand pana la urma forma unor poezii pline de sens, de semnificatie etica, de sugestie lirica si neaparat de frumusete lingvistica, stilistica. De exemplu: Tot ce-i atins de laude dispare./ Am laudat cetatile si nu-s./ Paduri am laudat cu desperare / Padurile de pe la noi s-au dus... , Traim mari si asfintim tot mici./ Incapem sub un harlet de lut./ Disparem sub hrube de furnici./ Si prin iarba care a crescut... ,
Parca-s aici, dar sunt departe./ Nici nu stiu bine unde sant/ Cand vad ca nucul se desparte/ De radacini si de pamant... .
Peste tot domneste un farmec incitant al situatiilor imaginate de poet, farmec ce-si sporeste puterea de seductie gratie moda litatii de explorare lirica si de desferecare a unor energii latente, gata sa erupa si sa puna stapanire pe noi, cititorii, vrajindu-ne prin substanta lor etica si prin frumusetea lor artistica. Fila cu dor, Centaur, Conjugarea verbului a stapani , Spectatori si multe alte poezii, captivandu-ne prin ineditul subiectelor (in

masura in care si poezia lirica are subiect ), ne fac sa ne cutre muram la incheierea lecturii, in clipa constientizarii adanci a me sajului lor liric. Placere mai mare nu este,/ Privesti cum altii la tine/ De azi, de ieri, din poveste/ Pe scena fac rau ori bine , con stata Liviu Damian in poezia Spectatori, in maniera despre care am vorbit. Altii fac rau ori bine , nu noi. Suntem spectatori, dupa cum ne numeste poetul in titlul operei sale. Asa ne deprindem cu vremea/ Cuminti sa privim dintr-o parte/ Cum omul canta ori geme,/ Cum intra in viata si-n moarte . Ne obisnuim, si poetul nu ne bate obrazul, el nu este un moralist plicticos si neinspirat; el procedeaza delicat, influentandu-ne mai puternic si punandu-ne serios pe ganduri printr-o intrebare ce ne priveste pe toti, direct, intrebare de-a dreptul zguduitoare: Dar ce ne vom face-ntr-o seara/ Cand toamna de-afara, din ploi,/ Destinul in prag o sa apara/ C-un deget intins inspre noi?
Poet profund etic, in majoritatea cazurilor categoric si necru tator fata de tot ce contravine omului si omenescului, Liviu Damian s-a impus in chip magistral in literatura noastra printr-o rostire apasata a adevarului, fara sa evite imaginea concret-sensibila, adesea lesne palpabila , expresia metaforica, sugestia lirica. Ca un alt Nichita Stanescu, el a fost un rationalist convins si n-a pac tizat cu sentimentalismul care nu i-a fost specific nici in viata; barbat si barbatesc in gesturi si atitudini, el a ramas un intransi gent si in poezia sa, inteleasa ca un act de constiinta, de manifes tare a unor mari potente intelectuale.
Intrucatva deosebit de rationalistul, categoricul si generatorul de sugestie autor de poezii, se prezinta Liviu Damian in calitate de autor de poeme, primul in ordine cronologica intitulat
Dar mai intai... si axat pe motivul atitudinii active a omului fata de realitate, autorul reflectand profund asupra unor probleme existentiale, iar Lenin ramanand un simplu pretext (exprimat, de altfel, numai in Cuvant inainte ) pentru o intreaga suita de indemnuri ce constituie fondul operei: Pune-ti tampla langa tot

ce creste,/ Pune-ti zvacul orbilor in deste,/ Tot mai coborat in legamant/ Verde langa verdele pamant sau In mijlocul noptii/
Ridica-te pe un deal./ Masoara apele intunericului,/ Asculta tre cerea vantului,/ Priveste caderea stelelor/ Si umbletul izvoare lor/ din pamant in pamant./ Oricat ar fi de des/ Intunericul/ Si cat de multe uneltele sale,/ Oricate ceturi/ ar inveli campia,/ Esti dator sa-i vezi pe ai tai . Succintul Cuvant inainte al autorului si mottoul (din Grigore Vieru) l-au indreptatit pe criticul Mihai
Cimpoi sa nu numeasca printre realizarile damianiene acest poem
(a se vedea O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia ).
Ne-am referit totusi la el, deoarece banuim ca opera in cauza este dedicata de poet mai curand tatalui sau, Stefan Damian, deportat in Siberia de catre regimul comunist, decat lui Lenin, care e un pretext repetam formal, neesential pentru fondul poemului.
Scriitorul a plasmuit si alte lucrari poematice originale: Partea noastra de zbor, Astept un arici, Cina, Closca cu pui. Doua poeme in adevar se evidentiaza , precum afirma Mihai Cimpoi in cartea la care ne-am referit: Melcul si Cavaleria de Lapusna.
Prima lucrare confirma pe deplin predilectia lui Liviu Damian pentru descifrarea semnificatiilor umane ale faptelor naturii, ale vietii celor care nu cuvanta si presupune o colaborare intima a cititorului cu autorul, o situare a cititorului pe unda de simtire si de cugetare a scriitorului, o antrenare activa a facultatilor asociative si a deprinderilor disociative. Poemul Melcul confirma spiritul profund poetic al autorului, aflat intr-o framantare continua. De altfel, el a starnit reactii de iritare si de contestare la ora aparitiei si a inaugu rat inca in 1980 un fenomen literar care mult mai tarziu a inceput sa se numeasca modernist ori chiar postmodernist.
Mai putin frondist ca fond ideatic si ca modalitate de expu nere lirica, poemul Cavaleria de Lapusna a constituit un alt nou salt al scriitorului din prezentul in care i-a fost harazit sa activeze.
Suita de poezii lirice, poemul Cavaleria de Lapusna se lasa usor inteles si apreciat ca atare gratie personajului cu rost de nucleu

ideatic al intregii opere Stefan cel Mare. Intrebarea grava, povata binevoitoare, alta data blestemul si alte modalitati de ex presie conlucreaza activ, pana prinde contururi o imagine relativ ampla, in orice caz concludenta, a slavitului voievod. Iata-l pe
Stefan vorbind catre Daniil Sihastrul dupa infrangerea de la Valea
Alba: Vin de-mi zi, parinte, in atata chin/ nu-i mai bine oare tara s-o inchin?/ Fierul si cu focul vor a o rapune./ Ce-ar fi sa primeasca umbra Semilunii?/ Sabia nu taie capul ce se pleaca./
Tara mea bogata a mai fost saraca./ Ca urgia veacul sa nu ni-l strapunga,/ nu-i mai bine oare sa jertfim din punga?/ Dar ma ntreb, parinte, sa raspund nu-s gata:/ de-am primit intregul, sa-l dam cu bucata/ celuia ce pruncii-n ieniceri ni-i schimba/ ca sa-si uite neamul si strabuna limba?/ Suflet ce se naste in crestinatate/ sa-l invete-n datini si in cruce-a bate?/ Unde vom ajunge de-om fugi ca lasii?/ Ce va zice lumea si, de-or fi, urmasii?
Intrebarile si in general meditatiile personajului sunt serioase, ele au ecouri puternice pana si in realitatea contemporana, sunt de natura sa influenteze puternic cititorul de azi. Scriitorul vadeste aceeasi vocatie etica, aceeasi atitudine de neimpacare cu relele vietii, aceeasi afirmare a patosului constructiv in raspunsurile lui



Daniil Sihastrul, date voievodului: Fii pastor cat crezul inca te mai tine,/ dusmanu-i mai multu, nu-i mai drept ca tine./ S-a aprins prin tara focul la colibe,/ du-te pe la stanisti, usile deschide./
Rascoleste-n vetre plansul si taciunii./ Unii te vor crede, bleste ma-te-or unii.../ Iara sus pe munte unde domni sunt bacii/ si cu brazii care cugeta in pace/ vei gasi si oaste, vei gasi si paine,/ ca parjolul trece, muntele ramane... .
Parjolul si muntele comporta in context sensuri simbolice, semnificand fortele distructive, in primul caz, si statornice, in al doilea. Poemul are un fond dramatic incitant si o reala putere de a influenta cititorul ce reactioneaza adecvat la gesturile, actiunile si chiar la blestemul sau invectiva voievodului, strecurata, de exem plu, intr-un toast: Boieri dumneavoastra, codreni de isprava,/ sa bem pentru tarina asta moldava/ batuta cu lacrimi, muncita in

sange,/ ca ea ca o mama pe toti ne va strange,/ dar nici dupa moarte iertare nu stie/ acel care neamul si-a dat in robie... .
Cu toata multimea de epigrafe menite sa justifice monologurile personajelor si luarile de atitudine ale autorului, epigrafe cerute acestuia, probabil, de editori pusi si ei in situatia delicata de a avea grija sa nu fie glorificat un domnitor feudal, asupritor al poporu lui etc., poemul Cavaleria de Lapusna ne prilejuieste si azi o lec tura generatoare de impresii puternice si de satisfactii estetice.
Si azi... Poetul ramane valabil in timp. Mai cu seama prin poeziile sale cu subtext adanc, poezii mustind de sugestii lirice si obligan du-l la colaborare pe cititorul atent la dedesubturile esentiale, unicele importante, ale operei literare autentice, de felul celei intitulate Cercuri: Lasandu-ma de fiare sfasiat,/ Am cunoscut deplina libertate./ Ideile s-au luminat cu toate/ Si peste trupul meu s-au ridicat.// Amin am zis acelui care-am fost/ Si fricii lui cu ochi de buha oarba,/ Nimicurilor cu sau fara rost/ Care asteptau puterea sa mi-o soarba.../ Dar limpede si-aproape zbura tor/ Din departari revin la vechea vatra,/ Unde-am visat si-am plans cu capu-n piatra/ Si unde am stiut ce-nseamna dor.// Vin nevazut si nu ma pot desprinde/ De troscotul ce creste peste prag,/
De fumul care suie in hogeag/ Si-n faldurile sale ma cuprinde .
La fel Liviu Damian nu se desprinde din vatra parinteasca si din literatura in care i-a fost dat sa-si exercite vigurosul talent poetic.
Ramane intre noi prin operele la care ne-am referit, precum si prin multe altele care contribuie substantial la largirea universului de motive si idei al creatiei sale. Prin Invatatorii de la sate, de ex emplu, una dintre putinele opere damianiene care nu tainuieste vreo semnificatie ce si-ar astepta dezghiocarea, decodificarea. Poetul a inchinat un sincer si inspirat imn celor ziditi intre caiete , celor care de ramaneau si ei plugari/ ca fratii lor legati de fire,/ poate ca-aveau azi nervi mai tari/ si-o mai inalta pretuire .
Liviu Damian prefera caracterizarea directa ( setosi de-nvata tura ); pe parsurs utilizeaza din plin expresia metaforica (studentii

de ieri sunt curati , inaripati si-nsufletiti , ei au prins al cugetarii dulce chin etc.). Autorul isi exprima raspicat recunostinta fata de pedagogi, care au ars, s-au daruit de tot/ daca nu toti majo ritatea,/ mergand cu satul cot la cot,/ topindu-si primii sanatatea . Tonalitatea grava, solemna marcheaza gestul final al poetului, menit sa semnifice inalta pretuire a muncii de pedagog, pretuire de care acesta nu intotdeauna are parte: Le-aduc o floare in pridvor/ ca o lumina-ntarziata/ si-mbratisez cu viata toata
/ risipa sufletului lor .
Poetul vine, s-ar parea, in contradictie cu propriul sau vers:
Tot ce-i atins de laude dispare . Dar contradictia rezida in altce va decat incercarea poetului de a glorifica ceea ce merita sa fie glorificat: codrii, apele si alte bogatii necesita sa fie nu numai cantate , dar si aparate, ocrotite. La fel invatatorii, si nu numai cei de la sate; la fel graiul matern, obiectul unui alt imn al lui
Liviu Damian, intitulat Verb matern. Aici autorul e mai metaforic
(decat in poezia analizata mai inainte), atingand o cota extraordi nara a concentrarii de sens. Si nu numai de sens, de vreme ce in strofa a doua, de exemplu, descoperim lesne cel de-al doilea sir de rime (ascunse de obicei ochiului si simtului obosit, pripit): Har nic te vad daruitii cu har,/ Fara de sare duhul sarac./ Marea iti soarbe cuvantul amar,/ Muntii cu fag stanca te fac .
Intre multe, inspirate, bogate, excelente (chiar) imnuri dedicate graiului matern, cel intitulat Verb matern are fata sa specifica si prin natura si structura strofei a treia, in care afirmatiile autorului per sonale, subiective adeveresc trairea pana la ardere launtrica: Cand vorba ma minte, alunec din minte/ Si intru supus in infern/ Decat sa vantur pe vant cuvinte/ Din marele verb matern .
Intreaga poezie Verb matern denota contopirea scriitorului cu motivul poetic abordat, imaginatia lui izvodind un tablou din tre cut, in care el insusi traieste, altfel zis indura verbul matern, aparandu-l de dusmani: Ma vad prin vremi ce demult au apus:/
In varful de suliti e capul meu dus/ Si-n urma huma lacoma strange/ Verbe materne lacrimi de sange

Liviu Damian s-a nascut la tara, in anii razboiului si mai incoace a indurat greutatile ordinare ale vietii oamenilor si cele extraor dinare, dat fiind ca tatal sau, Stefan Damian, a fost deportat in
Siberia. Poate inca in anii extrem de complicati ai copilariei i-a incoltit in minte ideea unei poezii de recunostinta pentru consa tenii sai, inclusiv pentru numele lor de familie: Nume de fami lie, pe toate/ va repet atunci cand imi e dor/ de-acel sat unde sub ochii mamei/ am vazut lumina zilelor . Pentru poet chiar simpla insirare a catorva nume de familie este o actiune ce-i face onoa re, mai cu seama ca el dezvaluie sensul adanc al acestora: Nume de familie, dovada/ a vechimii noastre de aici./ Diplome de stirpe taraneasca./ E o cinste, frate, sa le zici .
Prin metafore insolite autorul exprima semnificatii neasteptat de profunde ale numelor de familie pe care le zice : Aer de noblete si de slava/ curge-ntre silabe, aer sfant/ cum si sange, si sudori sarate/ curs-au peste-al satului pamant .
Nu numai personajul liric (aici coincizand, evident, cu poetul insusi) se mandreste cu consatenii sai, carora le zice pe nume
( Pana mea e grea sau e usoara,/ zborul ei e nalt ori e marunt,/ de-s cu ei sunt mandru si puternic,/ tanar sunt, desi arat carunt ); plaiul intreg urmeaza sa se bucure de numele lor: Nume de familie, dinastii./ Nestemate strajuind un grai,/ O mai mare, pura bogatie,/ plaiule, pe lume tu nu ai .
Exagerarea sau, teoretic vorbind, hiperbolizarea din ultimele versuri se vadeste cand ne referim la un alt motiv al liricii dami aniene: Eminescu.
Se stie ca majoritatea poetilor est-pruteni au incercat si incearca sa-si destainuie admiratia fata de poetul neasemuit si nemuritor al neamului romanesc. Sarcina noastra nu consta atat in a stabili care dintre ei este cel mai sincer, mai inspirat, mai metaforic etc., cat in a intelege individualitatea fiecarui autor, modul sau unic de a-l vedea, a-l simti si a-l exprima pe Eminescu. Liviu Damian a dedicat clasicului literaturii noastre ciclul Eminesciana, cu care se deschide cartea Inima si tunetul (1981). Aici el nu pregeta

sa apeleze la faptul cotidian, banal, de exemplu acela ca pe drumul dinspre Chisinau spre Cernauti, in apropierea satului Recea, a fost sapat un izvor numit in cinstea poetului. Poetizand cu maiestrie acest fapt, autorul exprima recunostinta cuvenita omului care a sapat izvorul, dupa care sugereaza in mod metaforic permanenta poetului




( vorbeste Eminescu din adancuri/ si sufletul cu lacrimi ni-l saruta ).
Poezia in cauza, Izvorul lui Eminescu, se cere pusa in capul ciclului, deoarece anume aici Liviu Damian exprima adevarul ca, avandu-l pe marele inaintas, avem un parinte spiritual, un scrii tor cu care nu ne simtim orfani. Opriti aici, oare-am putea fi sin guri? intreaba retoric autorul, raspunsul subintelegandu-se usor: cu Eminescu niciodata nu suntem singuri, fara aparare in fata vi tregiilor vietii si soartei.
In genere Izvorul lui Eminescu este poezia care sugereaza, printr-o metafora sau uneori printr-un detaliu, o realitate din viata inaintemergatorului nostru. De exemplu: izvorule cu firul tulburat/ ca arsita lui Eminescu sau: Sa-mi amintesti de frunza de podbal/ care in febra si-o punea pe frunte .
Intregul discurs autoricesc adevereste o participare sincera si totala a scriitorului la spectacolul imaginat, monologul poetic mobilizandu-ne la receptarea adecvata a versurilor finale, citate de noi mai inainte: Vorbeste Eminescu din adancuri/ si sufletul cu lacrimi ni-l saruta .
O modalitate originala de dezvaluire lirica a viabilitatii creatiei lui Eminescu a gasit Liviu Damian in poezia Eminescu in camp.
Femei de la tara lucreaza la sfecla si tutun si cine stie daca in atare zile si nopti isi mai aduc ele aminte de Eminescu: In fata ochilor stau randuri-randuri/ de radacini, de frunze cat in cal./
Le-o fi sunand femeilor prin ganduri/ versul c-un bucium ratacit pe deal? Totusi, chiar daca versul eminescian este lipsa in campul de sfecla si tutun , Eminescu este prezent aici, considera poetul, unde sunt oameni care au a-l citi mai pe urma: Stau tomurile poate neumblate/ si nedeschise inca pan la iarna,/ dar inima din ele-aicea bate/ sub neaua care iarasi se intoarna .

Poezia se incheie cu aceste versuri optimiste, si nu e rau, dar
Liviu Damian n-a fost poetul care sa nu inteleaga complexitatea relatiilor dintre cititor si scriitor (si viceversa) si sa nu o exprime prin versuri-interogatii retorice, care nu atat ne cer raspunsuri, cat ne ingandureaza, ne determina sa cugetam adanc asupra eficientei verbului/versului eminescian la ora actuala ( Le-o fi sunand femeilor prin ganduri/ versul c-un bucium ratacit pe deal? , Dar ar putea atatea brazde reci/ sa incalzeasca doar c-o vorba buna? ). Cu toate ca procedeaza pe alocuri in mod publi cistic, Liviu Damian nu renunta la imaginea concreta, vie, plas tica si sugestiva, nu scapata in enumerare de silogisme ori con cluzii (idei) directe si principalul triumfaliste referitoare la permanenta lui Eminescu in viata oamenilor de azi.
Poet etic prin excelenta, Liviu Damian nu se sinchiseste de adresarea directa catre confratii de breasla: Poeti, sa-l recitim pe Eminescu... E multa amaraciune in finalul acestei opere ( e viata lui cea mare, netraita,/ lasata noua spre cutremurare ), dar anume constiinta ca suntem continuatori ai poetului nostru ne pereche justifica adresarea directa si energica din strofa initiala
( Poeti, sa-l recitim pe Eminescu... ), adresare cu atat mai bine venita, cu cat la ora actuala se fac auzite si unele glasuri iritate, de denigrage a scriitorului nostru numarul unu: chipurile, azi se scrie altfel, viitorul e al postmodernismului etc. Atare pareri pot exprima si, din pacate, exprima numai oamenii care n-au inteles nici poezia, nici proza, nici mai cu seama publicistica eminesciana, prin care inaintasul nostru ne ramane model de artist cetatean, de constiinta a poporului din care descinde, de maestru al imaginii plas tice purtatoare de continut etic adanc si vesnic actual.
In Ziua lui Eminescu autorul si-l imagineaza pe Poet la sarbatori.
Dupa plugusor si semanat apare Poetul cu puterea lui intineritoare:
Pe urma lor se-arata Eminescu/ cu steaua de-unde zorii se ivescu./
In raza ei clatindu-mi iarasi fata,/ tanar as vrea sa fiu ca dimineata .
Am citat finalul poeziei, ca partea cea mai puternica a discur sului autoricesc, ca expresia metaforica si memorabila a ideii

poeziei, dar in legatura cu poezia aceasta e nevoie sa revenim la consideratiile despre caracterul publicistic al versurilor lui Liviu Damian.
In strofele 1-2 poetul se adreseaza direct cititorului fraged, aceluia care o viata intreaga are a-l venera pe Eminescu, amintindu-i adevaruri dureroase despre atitudinea noastra de odinioara, esential nepasatoare sau chiar anihilatoare, fata de sarbatorile neamului si, implicit, fata de Eminescu: Sa nu dormim de sarbatori, copile,/ ca prea de-ajuns noi am dormit si zile/ si luminoase, ganditoare nopti,/ cand ne strigau colindatori la porti... . Ingemanarea elementului pu blicistic, discursiv cu imaginea vie, plastica, purtatoare de sugestie lirica este o particularitate proeminenta a intregului ciclu emines cian cu care se deschide cartea Inima si tunetul .
Liviu Damian si-l imagineaza pe Eminescu la sarbatori si in poezia Eminescu intre noi. Poetul este evocat in ajun de An Nou
(pe vechi), acelasi, de candva pribeag de tara . Ocupati cu sarbatorile, oamenii uitasera de el ( Era sa-l pierdem si sa nu-l vedem/ cei adunati ca sa ciocnim pahara ). Dezmeticirea i-a pus in fata unei revelatii: Poftit la masa noastra cu bucate,/ el se opri si ne-asculta cantarea./ Tacuta sta in fata lui painica/ neatinsa si alaturi sarea . Eminescu se afla mai presus de conditia materi ala obisnuita, in viziunea poetului contemporan el apare ca o ex presie a vietii spirituale ( Flamand de grai parea, si nu de paine... ).
Dovada apartenentei lui la valorile spirituale rezida si in faptul ca n-a reactionat decat la un gest de adanca semnificatie in planul existentei spirituale, numai dupa ce i-am aratat in tarini graul verde,/ i-am aratat si pruncii ca sa vada/ ca noi suntem in zilele de azi/ urmasii celor ce-au ramas balada . Numai atunci intreg tabloul imaginat de scriitor si-a desavarsit contururile fizice
(materiale) si si-a dezvaluit semnificatia etica (ideatica): Tanar,
Eminescu trecu printre noi./ Apoi s-a luminat un colt de cer/ si s-au pornit copiii sa ureze/ la portile incremenite-n ger .
Poezia Eminescu intre noi este o parabola a permanentei
Luceafarului literaturii romane si un indemn adresat noua: sa nu uitam ca suntem urmasii celor ce-au ramas balada .

Am evidentiat o seama de idei, atitudini si procedee de arta din mai toate poeziile unite sub genericul Eminesciana, dar au tonomia acestora este relativa, ciclul constituind mai curand un poem in care poeziile sunt capitole , completandu-se si adancin du-se reciproc, impreuna formand o intreaga simfonie de meditatii lirico-filozofice despre viata, in particular despre Eminescu si noi, despre viabilitatea ideilor si in genere a mostenirii ramase de la marele inaintas, simfonie in care s-au integrat organic discursul publicistic, oarecum didacticist, imaginea vie, plastica, sugestiva, interogatia retorica semnificativa, replica polemica, aluzia trans parenta si alte modalitati artistice de investigatie lirica a realitatii, ciclul Eminesciana dovedindu-se astfel reprezentativ pentru intreaga lirica a lui Liviu Damian.



ESEISTICA LUI LIVIU DAMIAN
Cele doua carti de eseuri, ramase de la Liviu Damian, il prezinta pe autor in valmasagul de neoprit al vietii, preocupat de proble me dintre cele mai diverse. Autorul abordeaza si probleme de productie ( Mai mult decat suma faptelor sale ), si activitatea bibliotecarilor ( Pe langa o adanca recunostinta ), si probleme ale literaturii, inclusiv specificul creatiei unor scriitori (Marea ca ritm primordial, Lunca de la Mircesti, Ion Vatamanu in mijlocul negrilor), s.a. Dar si in atare eseuri Liviu Damian acorda o atentie permanenta problemelor de etica, ce constituie principalul obiect de discutie al autorului. Astfel, in Ideea de familie scriitorul porneste de la o numaratoare-cimilitura ( Doi la oi, doi la boi, doi mai canta din cimpoi... ), ne aduce aminte ca si in Povestea lui Harap Alb a lui Ion Creanga e vorba de un imparat cu cativa copii, se refera la o discutie cu poeti letoni si la alta, cu cititori de la Susleni, despre familie si despre copii. Este remarcabil spiritul de observatie al eseistului, ne bucura permanenta luciditate a

cugetarii lui, sunt concise si exacte concluziile pe care ni le pro pune. De exemplu: Acei crescuti fara frati si surori, de obicei, seamana intre ei. Sunt mai putin practici, imbratisand cu placere meditatia si melancolia, dispunand de un elan vital redus. Acolo unde cresc cel putin doi copii exista un spirit de intrecere, o pornire spre confruntare, autodepasire. Firile, altfel zis caracterele, se structureaza si dupa principiul complementaritatii: un frate isi dezvolta calitati pe care nu le are celalalt... .
Ca in adevaratul eseu montaignian, nu lipseste participarea directa, sufleteasca a autorului (istoria cu prietenii de la Buiu cani). Liviu Damian ne atrage intr-o discutie libera, interesanta si placuta despre familie, in particular despre numarul copiilor in familia moderna, pledand pentru familia cu multi copii.
O atare pledoarie poate parea nostima in conditiile materiale precare de azi, dar poetul eseul lui Damian este in mare masura poezie a pus, credem, accentul pe altceva, pe ideea neexpri mata direct, a necesitatii de a creste o generatie care sa nu fie pandita de pericolul minoritarizarii in conditiile invaziei continue a cetatenilor de alte etnii, rusofone. Oricum, Ideea de familie este un eseu rezistent, incitant.
Prin arta scriitorului de a observa atent lumea, de a generaliza informatia culeasa pe teren si de a genera idei importante se remarca eseul Painea: un ritual, o lectie de umanitate. Pornind de la afirmatia ca datinile de Anul Nou sunt un ritual al painii ,
Liviu Damian a realizat un autentic poem in proza. El mediteaza deopotriva asupra datinilor si painii, dezvaluindu-le poezia prin cuvinte inspirate, cultivand o eseistica intemeiata pe metafora, pe sugestie. Vorbind despre pietatea omului de la tara fata de paine, el nu se multumeste sa spuna fata de acest rezultat al muncii sale , ci recurge neaparat la metafora: Mai altfel zis, fata de aceasta floare a sudorilor sale, ba nu, fata de aceasta floare a sufletului sau, fata de aceasta minune, care e cea mai esentiala minune a pamantului, numita cu un cuvant atat de plin, atat de rotund, atat de zguduitor: paine .

De domeniul poeticului tin proverbele citate de eseist intru sustinerea ideii ca poporul nostru a pus intotdeauna un pret deo sebit pe paine, a comparat painea cu ceea ce are valoare extraor dinara: Bun ca o paine calda , A-i iesi inainte cu paine si sare ,
Pe cat poate, painea-si scoate etc.
Eseul Painea: un ritual, o lectie de umanitate este o imple tire surprinzator de frumoasa a poeticului exprimarii cu fondul social profund. A creste paine, scrie autorul, inseamna in primul rand a nu uita ca in lumea aceasta mai sunt atatea guri flamande.
A creste paine inseamna a te darui, a te gandi la copiii tai, dar si la cel pe care nu-l cunosti, adica a te omeni si a-i omeni pe altii prin paine. A creste paine inseamna a tine la pamant, fiindca fara el n-ai s-o cresti, a-l pastra, a-l crede, a-l ajuta sa-si adune puteri le, a te gandi ca si nepotii tai vor avea nevoie de paine, adica in primul rand de el, de pamant. A creste paine inseamna a te creste pe tine, fiindca lanul de azi, lan de la care cerem atat de mult, asteapta si el, la randul sau, un stapan invatat, deprins cu tehnica si calculul, avand un suflet elevat, capabil sa trimita in lume nu numai un mesaj de paine, ci si un mesaj de etica, de poezie, de inalta spiritualitate .
In textul eseului isi gasesc locul si sensul o amintire din copilarie, o observatie prilejuita de prezenta la o sarbatoare a recol telor, alte digresiuni. Dar toate se integreaza organic stihiei lingvis tice a comunicarii autoricesti, n-o tulbura, nu aduc eseului nici o dauna de ordin compozitional. Dimpotriva, elogiul adus Painii devine mai concret, mai consistent, mai convingator.
Eseul in cauza vadeste viziunea larga a scriitorului asupra vietii.
Autorul nu se limiteaza la aspectul sarbatoresc al Painii, la elo gierile poetice necesare, ci vede si problemele pe care le ridica, in realitate, obiectul sau starea de lucruri luata in discutie. De ex emplu: Copiii acelora care au stiut razboiul cu panea-i ca piatra, copiii acelora care au avut pe vremuri (in 1946 1947. I.C.) frati sau parinti stinsi din nealimentare, acesti copii astazi pot lovi

intr-o paine ca intr-o minge si sunt foarte suparati daca le mai faci vreo observatie .
Bogat in detalii graitoare si in generalizari indrazneste, eseul
Painea: un ritual, o lectie de umanitate este o veritabila simfo nie de idei inchinata mariei sale Painea. El se citeste cu interes si cu placere, ne indeamna la meditatie, la reflectie, ne ascute sensi bilitatea, ne ajuta sa ne formam o atitudine profund omeneasca fata de bobul care tine, cu adevarat si de cand limea, intregul glob.
Spre regretul nostru, unele eseuri ale lui Liviu Damian au si neajunsuri serioase, mai cu seama cele din cartea Dialoguri la marginea orasului, in care personajele nu sunt bine individuali zate, vorbirea lor devine la un moment dat monotona, textul abundand in asperitati de limba si stil. Faptul nu trebuie, desigur, sa ne indeparteze de paginile cu adevarat inspirate si pe deplin realizate ale cartilor scriitorului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Mihai Cimpoi, Enigmele verbului. In cartea lui: Alte disocieri ,
Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971; O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia, Chisinau, Ed. Arc, 1996; editia a II-a, 1997.
Mihail Dolgan, Prezent ca unealta in mana/ Si proaspat ca viata-n smicele . In cartea lui: Crez si maiestrie artistica , Chisinau, Ed. Litera tura artistica, 1982; Liviu Damian. In cartea: Mihail Dolgan, Mihai Cim poi, Creatia scriitorilor moldoveni in scoala (Liviu Damian, Petru Zadnipru,
George Meniuc, Spiridon Vangheli) , Chisinau, Ed. Lumina, 1989.
Andrei Turcanu, Sansa de a raspunde si a invinge. In cartea lui:
Martor ocular . Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1983.
Ana Bantos, Nostalgia continuitatii la Liviu Damian. In cartea ei:
Creatie si atitudine , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1985; Cavaleria de
Lapusna. In Limba romana , 1992, nr. 2-3; Liviu Damian poet al instrainarii. In Literatura si arta , 1995, 9 martie.
Ion Ciocanu, Din framantul necunten al vremilor, Chisinau, Ed. Litera tura artistica, 1988, p. 146-149, 165-167.


loading...




Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2018 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite




loading...