MIHAI EMINESCU

Poezia “Revedere” apare la 1876 in revista “Convorbiri literare” si este o poezie plina de lirism reflexiv pentru ca in tonalitatea de elegie Eminescu mediteaza pe tema timpului. y1n21nj
Tema poeziei este vremelnicia omului in contrast cu eternitatea naturii. Poezia are la baza antiteza dintre efemeritate si eternitate, dintre soarta trecatoare a omului si vesnicia naturii.
Poezia este alcatuita din patru strofe, in care se combina un plan al poetului si un plan al naturii. In poezie apar doua intrebari ale poetului si doua raspunsuri lae codrului. Punctul de plecare al acestei poezii este doina, iar modelul este poezia lui Vasile Alecsandri.
Prima strofa corespunde primei interventii a poetului, planului uman, interogativ si concis:
“- Codrule, codrutule,
Ce mai faci dragutule,
Ca de cand nu ne-am vazut
Multa vreme au trecut
Si de cand m-am departat,
Multa lume am imblat.”
Adresarea din planul poetului se face cu ajutorul diminutivelor (“codrutule”, “dragutule”) care vin sa sublinieze afectiunea poetului fata de codru, fata de natura.
Familiaritatea adresarii directe presupune preexistenta unei relatii stranse intre “cel plecat” si codru. Indepartarea este perceputa ca o ruptura. Astfel inca din aceasta prima strofa apar cateva imagini laitmotiv ale creatiei eminesciene: codrul ca spatiu paradisiac si copilaria, petrecuta alaturi de codru, ca timp paradisiac.
Lumea prin care eroul a “imblat” este vazuta ca un spatiu al instrainarii fata de natura primordiala. In opozitie cu acest spatiu al instrainarii, al indepartarii nu numai de natura ci si de sine, apare codrul, loc al regasirii unei lumi paradisiace.
Cuvintele care contin notiunea de timp (“ca de cand”, “multa vreme”, “si de cand”) contribuie la punerea in evidenta a ideilor filosofice din poezie.
De fapt inceputul poeziei “Revedere” o apropie cel mai mult de o doina de instrainare, unde cel plecat isi deplange desprinderea de lumea celor apropiati si nefericirea peregrinarilor intr-o lume straina si ostila.
Strofa a doua este un plan afirmativ mai intins si reprezinta raspunsul codrului care are o atitudine detasata datorita constiintei propriei eternitati, sustragerii de la scurgerea timpului.
Codrul personificat vorbeste de ciclitatea anotimpurilor prezenta prin cele doua anotimpuri centrale (iarna si vara): “Iarna viscolu-l ascult”, “Vara doina mi-o ascult”, de statornicia elementelor naturii.
Scurgerea timpului este subliniata prin numeroasele gerunzii care asigura melodicitatea strofei: “rupand”, “astupand”, “troienind”, “gonind”, “impland”.
Comuniunea om-natura este subliniata si de dativul etic (“mi”) si de doina ce o canta femeile codrului (“Vara doina mi-o ascult/ Pe cararea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor,/ Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile”).
In strofa a treia este aceeasi adresare calda si prietenoasa a poetului si aceeasi constatare ca codrul este nemuritor:
“- Codrule cu rauri line
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tanar precum esti
Tot mereu intineresti.”
In aceasta strofa este introdusa o tema de meditatie filosofica: “trecerea” vremii, perisabilitatea fiintei umane in contrast cu eternitatea elementelor cosmice printre care se numara si codrul.
Versul “Vreme trece, vreme vine” (care apare si in poezia “Glossa”) ilustreaza tema “fortuna labillis” (a sortii schimbatoare), timpul ce se scurge nemilos marcand existenta umana, in opozitie cu acea curgere “lina” a timpului cosmic.
“Revederea” va juca rolul unei revelatii pe care cel “instrainat” nu o poate avea in alta parte decat in mijlocul codrului, candva spatiu protector (al copilariei), acum spatiu revelator.
Strofa a patra creeaza un tablou mai dinamic pentru ca alterneaza planul uman cu cel natural. Natura apare in ipostaza terestra si in cea cosmica.
Primul vers (“Ce mi-i vremea, cand de veacuri”) subliniaza absenta influentei timpului asupra naturii.
Urmeaza o serie de constatari in legatura cu permanenta naturii:
“Ca de-i vremea rea sau buna,
Vantu-mi bate, frunza-mi suna;
Si de-i vremea buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea.”
Planul uman apare prin patru versuri sentinta:
“Numai omu-i schimbator,
Pe pamant ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramanen.”
Aceste versuri vin sa confirme separarea si incompatibilitatea a doua niveluri existentiale ce se intalnesc in aceasta creatie: nivelul existentei umane, supus sortii trecatoare (“Numai omu-i trecator…”) si nivelul existentei cosmice, aflat sub semnul statorniciei eterne (“Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem”).
In finalul poeziei se defineste permanenta naturii, a elementelor cosmice, prin enumerarea tuturor aspectelor ce-i definesc totalitatea. Ceea ce se realizeaza este un tablou al imensitatii lumii cosmice, ramasa identica de-a lungul veacurilor: “Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele”.
Atitudinea reprezentantilor planului cosmic in “Revedere” este de totala neimplicare in destinul uman, de indiferenta fata de cruzimea acestuia.
Daca in idile codrul devine spatiu protector sau, in poezia de inspiratie istorica, joaca rolul de aparator al oamenilor pamantului (“Scrisoarea III”), in “Revedere” reintegrarea in planul cosmic, in mijlocul codrului, este imposibila. Omul si natura, microcosmosul si macrocosmosul au devenit doua lumi diferite, nu dusmane, dar incompatibile.
Poezia “Revedere” reda evolutia de la bucuria reintalnirii la melancolia meditativa, de la elegie spre meditatia filosofica, de la efemeritatea omului la eternitatea naturii.

ELEMENTE POPULARE SI CULTE

Poezia “Revedere” demonstreaza elocvent legatura dintre folclor si creatia culta eminesciana.
De sorginte populara sunt:
- sursele de inspiratie;
- motivul codrului ca fiinta mitica;
- personificarea codrului;
- transpunerea temei naturii;
- dialogul simplu cu natura;
- originalitatea si familiaritatea stilului;
- prozodia (masura de 7-8 silabe, rimele perechi, ritmul trohaic);
- dativul etic, diminutivele, locutiunile (“Mie-mi curge Dunarea”)
- legatura sufleteasca om-natura
- armonia de ansamblu.
Modelul popular a dat poemului fizionomia specifica.
Apartenenta culta au urmatoarele idei:
- tema “fortuna labillis” de circulatie in literatura universala;
- rafinamentul expresiv (poetul elimina asonantele, simplifica si armonizeaza, dand frazei naturalete desavarsita);
- accentuarea ideii de eternitate a codrului;
- melancolia;
- viziunea romantica asupra conditiei umane;
- amplificarea cosmica a opozitiei om-natura;
- motivele-simboluri de la sfarsitul poeziei;
- adancimea filosofica din final;
- sentimentul elegiac.
Eminescu reuseste in “Revedere” o fuziune perfecta intre sursele populare ale lirismului si cateva dintre temele fundamentale ale poeziei si filosofiei europene, caracteristica de baza a intregii sale creatii.