i9c20cy
„Orice om cu inima curata, la virsta de treizeci de ani, nu poate fi decit de stinga. Daca ramine de stinga si dupa alti treizeci de ani, inseamna ca e cretin.”
(Petre Tutea)
Nu putini scriitori de la noi si de aiurea au cochetat cu ideile marxiste. Cei mai multi au crezut sincer in idealul justitiei sociale, al egalitatii, al pacii si concordiei mondiale ca si in alte utopii si sloganuri lansate de o propaganda bine pusa la punct. Intr­un tirziu, fata in fata cu o realitate nefardata, atitudinea lor s­a diver-sificat, in functie de temperament, de caracter si, vai, citeodata de interese. Cei mai radicali si mai curajosi au devenit disidenti, unii au luat doar distanta cuvenita fata de un trecut nu prea glorios, altii au condamnat alegoric sistemul. Multi insa au continuat, profitabil, colaborarea.
Geo Bogza a urmat, ca nimeni altul, traseul „omului inteligent” (varianta Tutea) : in tinerete a fost radical de stinga, iar la batrinete… monarhist convins. (Vezi : Eu sint tinta, DU STYLE, 1996.) Distanta fata de stinga totalitara o ia, prima oara, intr­un foileton aparut in Contemporanul din 21 martie 1969, text republicat peste cinci ani in volumul Paznic de far. Oroarea morala a colaborationismului este traita alegoric de Martin, ursul pe care ani in sir l­au purtat tiganii prin sate, silindu­l sa joace in bubuitul asurzitor al tobelor, ursul caruia copiii ii strigau, excitati de spectacol :
Joaca bine Mos Martine
Ca­ti dau piine cu masline !
La batrinete, recapatindu­si libertatea si revenind in padure, Martin simte din nou mireasma zmeurisului urcindu­i in nari. Cind vru s­o adulmece mai bine, il duru urma belciugului din nas si­si aduse aminte de timpurile rusinoase ale lui : „joaca bine Mos Martine”. Zarindu­si confratii mai tineri in desisul zavoiului, se decide sa nu le povesteasca tot ce­a indurat, ca sa nu­i inspaiminte prea tare. Nu apuca insa nici macar sa­i intimpine bucuros, ca ursii cei tineri se si napustesc asupra­i :

„— Era buna piinea cu masline, Mos Martine ? Cum de­ai putut sa joci dupa toba tiganilor ?
Descumpanit, se intreba, el insusi, cu deznadejde : — Cum de­am putut ?
Atunci, de departe de tot, incepu sa urce in el infrico-satoarea amintire. Ii sfredelisera narile, ii pusesera belciugul in nas, il loveau neincetat cu ciomagul si bateau groaznic din tobe. Dar toate astea n­ar fi insem-nat pina la urma — da, chiar pina la urma — nimic, daca diavolii n­ar fi adus plitele incinse.
Atunci, tine el minte, a inceput ceea ce avea sa­l duca la « joaca bine, Mos Martine ». Dar cine mai avusese vreodata plite fierbinti sub talpi, ca sa­l poata judeca ? Ursii cei tineri il judecau.
— Cum de­ai putut sa joci, Mos Martine ? Erau coltosi si necrutatori.
O clipa, drept orice raspuns, si i­a inchipuit in locul lui, in timpul groaznicei pedagogii. Si nu le­a mai raspuns nimic, ci si­a inaltat gindul spre cer :
— Iarta­i, Doamne, si fereste­i sa ajunga vreodata si ei cu talpile pe plita incinsa !”
Exclamatia lui Mos Martin (in fapt, a lui Geo Bogza insusi) este una a senectutii intelepte, dar si una a intelegerii si a iubirii crestinesti, amintind implorarea lui Crist dinaintea rastignirii : „Iarta­le lor, Doamne, ca nu stiu ce fac !”.