l1l4lb
Pe Arges in jos,
Pe un mal frumos,
Negru-voda trece1
Cu tovarasi zece,
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Si Manole, zece,2
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de manastire
1 Dupa cronicile Tarii Romanesti, Radul Negru voievod domnea dincolo de
Carpati, pre Almas si pe Fagaras, ridicatu-s-au de acolo cu toata casa lui si mult norod si pogorandu-se pe apa Dambovitei inceput-a a face tara noua. Intai a facut orasul Campulung unde a ridicat si o biserica nalta si frumoasa. Apoi a descalecat pe Arges, unde si-a pus scaunul domniei zidind curti de piatra si case domnesti, si o biserica mare si mandru lucrata.
In Revista romana, publicata la Bucuresti, se gaseste descrierea acestei biserici
impreuna cu stampe litografiate ce reprezinta frumusetile arhitecturii sale.
2 Acest mester Manole a ramas in traditie un personaj legendar. Poporul atribuie lui Manole zidirea tuturor monumentelor vechi din tara.
3 Toti pastorii romani poarta in brau un fluier mic ce se numeste fluier ciobanesc, si suna din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai multe melancolice
Si de pomenire.
Iata, cum mergeau
Ca-n drum ajungeau
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas,3
Si cum il vedea
Domnul ii zicea:
„Mandre ciobanas,
Din fluier doinas!
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in jos

Cu turma ai fost.
Nu cumva-ai vazut
Pe unde-ai trecut
Un zid parasit
Si neispravit
La loc de grindis,
La verde-alunis?“
„Ba, doamne,-am vazut
Pe unde-am trecut
Un zid parasit
Si neispravit.
Cainii cum il vad,
La el se repad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.“
Cat il auzea,
Domnu-nveselea

Si curand pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari si foarte expresive. Un calator strain, muzician de mare talent, zice „ca adeseori, cand cineva umbla in muntii tarilor romane, el aude in departare un fluier pastoresc ce suna cu dulceata un cantec de dor. Atunci el se opreste fara voie, dominat de un farmec necunoscut pentru ca sa asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui.“
In calatoriile mele prin munti dupa cautarea baladelor poporale, am auzit multe fluiere rasunand prin poienele codrilor si am ramas incantat de frumusetea originala a acelor sunete patrunzatoare, iar mai cu seama la Bicaz, pe malul
Bistritei, am intalnit un pastor anume Brandusa, care se inalta la gradul unui adevarat artist prin talentul cu care canta Doina din fluierul sau.

Si Manole zece
Care-i si intrece.
„Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de manastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curand va siliti
Lucrul de-l porniti,
Ca sa-mi ridicati,
Aici sa-mi durati
Manastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!“

Mesterii grabeau,
Sferile-ntindeau,
Locul masurau,
Santuri largi sapau,
Si mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa!1
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau in zadar!
Domnul se mira
1 Superstitiile poporului in privirea zidirilor sunt multe. Asa, el crede ca o zidire nu poate avea trainicie daca nu se indeplinesc oarecare datini mistice, precum de pilda ingroparea umbrei unui om in temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adica a-i lua masura umbrei cu o trestie si a zidi apoi acea trestie in talpa zidirii. Omul cu umbra furata moare pana la 40 de zile si devine stafie nevazuta si geniul intaritor al casei.
Fiind insa ca acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, si aducandu-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliti a-si schimba datina. Cand dar este a se ridica vreo casa noua, pana a nu se aseza cea intai piatra a temeliei, se face agheasma cu care se stropesc santurile. Apoi se taie doi miei de se face masa mare pentru zidari, care dupa ce ospateaza si
inchina in sanatatea stapanului casei si intru taria zidurilor, ingroapa crucis capetele mieilor in doua colturi ale casei, iar in celelalte doua unghiuri, ei zidesc doua oale rosii pline cu apa ne-nceputa.
Iar dupa ce lucrul se savarseste, romanii nu se muta in casa pana ce mai intai nu duc inauntru icoanele, zahar, paine si sare, si dupa mutare ei dau masa mare de buna locuinta.

S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari,
Tremurau lucrand,
Lucrau tremurand
Zi lunga de vara
Ziua pan-in seara,
Iar Manole sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,

Apoi se scula
S-astfel cuvanta:
„Noua mesteri mari,
Calfe si zidari!
Stiti ce am visat
De cand m-am culcat?
O soapta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pan-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai surioara
Care s-a ivi
Maini in zori de zi
1 Nenorocita este menita a-si pierde viata pentru mantuirea zidirii si a se face stafia bisericii. Vezi nota precedenta.
Fiindca am pomenit mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seama in beciuri intunecoase, aici credem ca e locul sa pomenim si de alte crederi superstitioase ale poporului roman. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc.
Strigoii sunt mortii care se scoala din morminte si merg in noaptea Sfantului
Andrei cu sicriile pe cap, de cearca pe la casele lor. Romanii spre a se apara de asemenea vizite suparatoare au obicei a freca usile si ferestrele cu usturoi in ajunul Sf. Andrei, fiind usturoiul displacut strigoilor.
Moroii sunt iarasi un soi de strigoi mici ce vin de cer tata la mamele lor. Ei sunt copii noi-nascuti ce mor pana a nu fi botezali. Spre a-i impaca, mamele trebuie sa care cu gura, sapte ani de-a randul, in ziua de Boboteaza aghiazma mare si sa stropeasca astfel mormintele copiilor.
Rusaliile sunt trei fete de imparat care au ciuda asupra oamenilor fiindca nu au fost bagate in seama de dansii in cursul vietii lor. Ele nasc furtuni ce descopera
Aducand bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfanta manastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa juram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram:
S-orice sotioara,
Orice surioara
Maini in zori de zi
Intai s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim
In zid s-o zidim!“1

Iata-n zori de zi
Manea se trezi,
S-apoi se sui
Pe grad de nuiele
Si mai sus, pe schele,
Si-n camp se uita,
Drumul cerceta.
Cand, vai! Ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea campului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Pranz de mancatura, casele romanilor, vartejuri ce ridia panzele nevestelor in vremea ghilitului si le anina pe copaci. Se crede ca rusaliile fura si copii de langa mamele lor si ii duc peste ape si peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile!
Femeile romance pazesc cu sfintenie ziua de Rusalii, si in vreme de noua saptamani ele nu culeg nici o buruiana de leac, crezand ca in acel timp buruienile sunt piscate de rusalii si nu au putere de lecuit. Cum vine insa ziua Sanzienelor, toate romancile alearga pe camp la culesul de buruiene crezand ca in acea zi toate au darul vindecarii. Spre a se apara de mania rusaliilor, este obicei in ajunul zilei lor a pune pelin sub capataiul patului si a purta a doua zi pelinul la brau.
Subiectul acestei balade este cantat si de poetii poporali ai Sarbiei, insa cu oarecare deosebiri. Balada sarbeasca se numeste Fondarea cetatii Scadar ( Scutari ) ce este ridicata de trei frati Merljawtschewitsch, anume regele Wukaschin, voievodul
Ugljescha si tanarul Gojko. Mesterul cel mare se cheama Rad in loc de Manole.
Femeia zidita este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede insa ca aceeasi superstitie exista pe ambele maluri ale Dunarii.

Vin de bautura.
Cat el o zarea,
Inima-i sarea,
In genunchi cadea
Si plangand zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca paraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mandra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale
S-o-ntoarca din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,

Norii aduna,
Ceru-ntuneca
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face paraie
Si umfla siroaie.
Dar oricat cadea
Mandra n-o oprea,
Ci ea tot venea,
Si s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plangea,
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
„Sufla, Doamne,-un vant
Sufla-l pe pamant,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mandra sa-mi intoarne,
Sa mi-o-ntoarne-n cale,
S-o duca de vale!“
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vant
Un vant pe pamant
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana

Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si amar de ea,
Iata c-ajungea!

Mesterii cei mari
Calfe si zidari,
Mult inveselea
Daca o vedea,
Iar Manea turba,
Mandra-si saruta,
In brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
„Stai, mandruta mea,
Nu te speria,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!“
Ana se-ncredea
Si vesel radea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea

Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea!
Nici ca mai radea,
Ci mereu zicea:
„Manole, Manole,
Mestere Manole!
Ajunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manole, Manole,
Mestere Manole!
Zidul rau ma strange,
Trupusoru-mi frange!“
Iar Manea tacea
Si mereu zidea.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare,
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plangea
Si mereu zicea:
„Manole, Manole
Mestere Manole!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange!“
Manole turba

Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare,
Pan’ la buzisoare,
Pan’ la ochisori,
Incat, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
„Manole, Manole
Mestere Manole!
Zidul rau ma strange,
Viata mi se stinge!“

Pe Arges in jos,
Pe un mal frumos,
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea manastire,
Falnica zidire,
Manastire nalta
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
„Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari!

Spuneti-mi cu drept,
Cu mana la piept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta manastire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mandreau
S-apoi raspundeau:
„Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sant
Pe acest pamant!
Afla ca noi stim
Oricand sa zidim
Alta manastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa.
Domnu-i asculta
Si pe ganduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice.
Iar pe cei zidari,

Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca
Ca sa putrezeasca
Colo pe grindis,
Sus pe coperis.
Mesterii gandeau
Si ei isi faceau
Aripi zburatoare
De sindrili usoare,
Apoi le-ntindeau
Si-n vazduh sareau
Dar pe loc cadeau,
Si unde picau
Trupu-si despicau.
Iar bietul Manole,
Mesterul Manole,
Cand se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit
Care greu gemea
Si mereu zicea:
„Manole, Manole,
Mestere Manole!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange,
Viata mi se stinge!“

Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea,
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvartea,
Si de pe grindis,
De pe coperis,

Mort bietul cadea!
Iar unde cadea,
Ce se mai facea?
O fantana lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata
Cu lacrimi udata!