Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
MODERNISTII DIN LITERATURA ROMANA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

EUGEN LOVINESCU m8t8tu
Eugen Lovinescu (1881 1943) a inceput prin a da cateva monografii de scriitori vechi (Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi,
G. Asachi), serioase fara a fi amanuntite, mai degraba bibliografice, cu un scepticism vadit in ceea ce priveste valoarea artistica a autorilor studiati. Era totusi un inceput bun, care a avut urmari. Ca si Maiorescu, criticul nu pune temei pe literatura veche si are convingerea ca literatura romana incepe numai cu o directie noua , aceea a sa, antisemanatorista, impusa pe cale revolutionara. Criticul nu se ocupa de clasici si nu s-a putut sti niciodata ce parere a avut despre Eliade, Carlova,
Sihleanu, Deparateanu, Odobescu, Hasdeu, Alecsandri,
Eminescu, Creanga, Caragiale, Macedonski. Cand totusi aluzii scurte se fac la acestia, lipsa de stima e batatoare la ochi.
Meditatia lui Alexandrescu si filozofia lui Eminescu sunt ironizate si se afirma ca nici Caragiale si nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilitatii epocii . Macedonski era gasit perimat si mediocru, nemeritand ni cet excès d honneur, ni cette indignité . Parazitii si Trubadurul de Delavrancea?: ramana ingropati intre emotiile copilariei! Apus de soare?: mai mult un spectacol intr-un fotoliu . Stilisticeste, E. Lovi nescu, scriitor agreabil, a fost multa vreme in cautarea personalitatii sale, profesand la inceput un fals impresionism de divagatie literara in jurul autorilor, in fraze sau prea sacadate, sau prea simetrice si lungi.
Personalitatea lui E. Lovinescu s-a revelat, dupa 1919, in polemica. Polemist mare ca si Titu Maiorescu, el s-a specializat in bibeloul grotesc, care presupune o risipire mare de materiale pana ce norocul scoate cateva piese de neuitat. Aci nu intra in discutiune dreptatea ci numai justetea formala a polemicii in sine. Ceea ce este Betia de cuvinte la Maiorescu reprezinta la
Lovinescu Procopovici sau meritul de a nu fi scris nimic, imn malign dedicat zeului necunoscut, adica nulitatii:
O, divina si subtila inteligenta greceasca, cum te recunosti intr-o simpla inscriptie votiva! Zevs, Ares, Afrodita, Hermes,
Poseidon? Bun. Dar daca mai sunt si altii? Astarte, Cybela, Istar, zei si zeite ai Siriei, ai Feniciei, ai Chaldeei, ai Persiei? Bun.
Dar daca mai sunt si altii? Isis, Osiris, Hor, Amon, Ra, Thot si toti ceilalti zei ai Egiptului cu capete de pisica, de crocodil sau de buha? Bun. Dar daca mai sunt si altii? etc.
Talentul de critic al lui E. Lovinescu s-a subliniat cu aparitia poeziei noi, in sensul unui impresionism de fundament. Criticul scruteaza opera din toate punctele de vedere, ii stabileste filiatiunea, o aseaza in categoria ce i se potriveste, ii face radiografia interna, intocmeste liste de cuvinte si de imagini, dar toate aceste observatii sunt subsumate unei impresii totale, sublimate intr-o imagine critica. Analiza e apoi redactata sintetic asa incat sa lucreze asupra imaginatiei, prin sugestie. Astfel
Ion Barbu e prezentat sub semnul lui Anton Pann, Camil Baltazar prin imaginea lui Beato Angelico, menita sa inculce cititorului si mai direct impresia de candoare si angelitate, Hogas e pus sub emblema lui Homer. Fraza e acum normal prozaica, curatata de falsa poezie, si totusi e mai artistica, fiindca sugereaza o coloare prin substanta. In studiul despre Camil
Baltazar sunt stranse toate elementele obiective, adica apartinand realmente poeziei autorului, toamna, ploile, provincia, apoi dispuse in asa chip incat ele sa formeze la randu-le un tablou critic care sa inlocuiasca poezia si s-o sugereze. Valoarea unei astfel de critici sta in aceea ca este integral documentata si nu se rataceste in fantezie. Ea are aspectele creatiei cu mijloacele analizei celei mai pozitive si chiar cand e discutabila, prin chiar faptul discutabilitatii e serioasa, pentru ca pune probleme.
Admitand ca criticul a gresit, exagerand valoarea autorului, critica lui de impresie nu ramane mai putin valabila, deoarece ea tine locul poeziei, cerand ca aceasta poezie sa rasara spre a justifica prezenta criticii. Astfel, daca Barbu n-ar exista si toata pagina lui E. Lovinescu ar fi compusa printr-o sinteza silita, balcanismul a intrat totusi definitiv in lumea imaginilor critice.
Criticul a avut o influenta covarsitoare asupra generatiei urmatoare, oricat de contestabile ar fi unele din judecatile sale.
In majoritatea cazurilor opiniile sale sunt juste total ori partial, sau se apropie printr-un detaliu de justete mai mult decat ale altora. Fata de critici e inclement ori tranzactional, cu prozatorii e reticent, poezia, pe care n-o profeseaza insusi, se bucura de o primire cordiala, in marginile temperamentului criticului care prefera gratiosul, micul plastic si are oroare de lirica sublima, de marele patos, de meditatie, deopotriva apoi de ceea ce i se pare plat ori simplist.
Istoria civilizatiei romane moderne e o replica mai voluminoasa la Spiritul critic al lui Ibraileanu. E. Lovinescu admite si el intrarea in civilizatie direct prin revolutie, adica prin imitatie.
La teoria specificului se raspunde, in alta opera, cu doctrina sincronitatii si a diferentierii, ridicata pe legea imitatiei a lui G.
Tarde. Se profeseaza o estetica a mutatiei valorilor, dupa care totul fiind relatie de timp si spatiu si diferentiere continua, conditia crearii de valori noi este mutabilitatea in genere a valorilor.
Frumos e echivalent cu actual, si cand ai dovedit ca un scriitor e personal intr-o scoala noua ai stabilit valoarea lui, care insa este efemera, caci numaidecat alta scoala va crea alta sensibilitate.
Acest scepticism a dus la un istorism care e o fata a irationalismului in critica. El, criticul, nu are nici o parere stabila si nici o responsabilitate, nebizuindu-se pe nici un criteriu absolut.
Obiectiv, el inregistreaza doar reactiunile gustului public la operele contemporane, facand lucrare de istoric.
Cele mai bune pagini literare ale lui E. Lovinescu sunt nu in romane si nuvele (a scris multe fara a convinge), ci in Memorii
I, II. Portretele, precum s-a observat, nu sunt juste si nici complexe. Indivizii sunt vazuti ca niste animale invidioase, egoiste, ingamfate, fara nici o urma de umanitate. In mijlocul lor se ridica autorul, dezinteresat, generos, plin de toate darurile.
Memorialistul isi face cu complezenta traiectoria vietii, isi fixeaza stilurile, isi pune singur note, cu un subiectivism care nu-i contrar artei, dar care nu are la indemana un talent caricaturistic grandios. In schimb E. Lovinescu e un bun anec dotist, compunand mici scene dramatice valabile in mimica si rasul continut, precum e aceea avand ca obiect pe Vlaicu.

TUDOR ARGHEZI
Valoarea poeziei argheziene sta in primul rand in adancimea perspectivelor interioare. In Testament se incepe cu ideea legaturii intre generatii, se accentueaza asupra sfortarii pe care o depune natura spre a obtine un rezultat, apoi ochiul are o viziune de sus a germinatiei antropologice. Strabunii vin din noapte prin gropi si rapi, batranii se tarasc pe branci, iar trudnicul lor efect este un morman de oseminte varsat in poet:
Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
Decat un nume adunat pe-o carte.
In seara razvratita care vine
De la strabunii mei pana la tine
Prin rapi si gropi adanci,
Suite de batranii mei pe branci,
Si care, tanar, sa le urci te-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta.
Dupa aceea poemul apare ca o estetica, plina de probleme si de puncte: arta argheziana e facuta din veninuri , injuraturi ; veninul s-a preschimbat in miere, lasandu-i-se puterea:
Am luat ocara, si torcand usure
Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.
Procesul concentric e infinit. Unii au voit sa insinueze ca poezia lui Arghezi e minora , dar ea, dimpotriva, e dominata de probleme grave, dintre care cea mai frecventa e ceea a creatiei sempiterne. Un fapt atat de umil ca incoltirea cartofilor e prilejul unui cantec suav al maternitatii vegetale:
Imbracati in straie de iasca
Sunt gata cartofii sa nasca,
S-au pregatit o iarna, de soroc,
Cu cartitele launloc,
Cu intunericul, cu coropijnita si ramele,
Si din toate faramele
Au ramas grei ca matele,
Umflandu-li-se tatele.
Auzi?
Cartofii sunt lehuzi.
Se poate ghici in inmultirea prin negi procesul magic al nasterii prin cristalizare, nativitatea in regnul mineral al smaraldelor. In Blesteme (tema are traditie in literatura noastra), partea revelatorie este viziunea luptei intre organicul divin si inmultirea dezordonata, parazitara, replica diabolica la nativitatea cartofilor si smaraldelor, urmare la geneza musitei pe care a invocat-o cu alta ocazie poetul:
Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,
Te blestem sa te-mputi pe picioare.
Sa-ti creasca maduva, bogata si larga,
Umflata-n sofale, mutata pe targa.
Sa nu se cunoasca de frunte piciorul,
Rotund ca dovleacul, gingas ca urciorul.
Oriunde cu zgarciuri ghicesti madulare,
Sa simti ca te arde putin fiecare.
Un ochi sa se stranga si sa se sugrume
Clipind de-amaruntul, intors catre lume.
Celalt sa-ti ramaie holbat si deschis
Si rece-mpietrit ca-ntr-un vis.
Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materiala intre doua lumi cu densitati deosebite, de osmoza intre spiri tual si material, amandoi termenii luati ca momente indepartate ale aceleiasi materii. Cerul si pamantul sunt doua vase comunicante, materia fiind permeabila prin spirit si spiritul aratand tendinte de degradare. In Vant de toamna intrepa trunderea celor doi factori ia forma unei stranii betii, asemanatoare cu ameteala produsa lui Dionis de aromatele si geologia edenica a lunei:
E pardosita lumea cu lumina,
Ca o biserica de fum si de rasina,
Si oamenii, de ceruri beti,
Se leagana-n stihare de profeti.
In Cantec de boala, urmarea intrepatrunderii este tanjirea, senzatia de evaporare. Poetul a baut dintr-un pahar divin si, imbolnavit, se simte ca un ciur prin gaurile caruia fiinta lui prefacuta in ceata se risipeste:
Domnul, Dumnezeul mare
Mi-a umplut doua pahare
Din cerescul lui rachiu
Scos din luna c-un burghiu.
Si-n fiecare pahar
A lasat si-un drob de har.
Si-am ramas pribeag in boare
Ca un miros fara floare,
Al careia lemn uscat
Radacina si-a uitat.
Ca un foc fara carbune,
Ca un fum fara taciune.
Sfintele sale potire
Au intrat in clocotire,
Sufletul imi umbla beat
Pe subt veac si peste leat.
Si de sfanta bautura
Ma ia cu frig si caldura.
Carnea n-ar fi mai bolnava
Dac-as fi baut otrava.
Amandoua-s ale tale,
Zise Domnul: Ia-le, bea-le.
Dupa ce m-a-mpartasit
Insul mi s-a risipit,
L-am pierdut jur imprejur,
Ca o ceata dintr-un ciur.
Cu Flori de mucigai Arghezi incepe o poezie de savoare, presupunand un cititor pregatit. Punctul de plecare il formeaza observarea limbajului, cu un puternic miros argotic, al puscariasilor. Impresia de veselie, de altfel savant dozata cu cel mai autentic lirism, nu e falsa. Amestecul seriozitatii cu bufoneria e in linia Anton Pann. Efectul artistic consta in surprinderea suavitatii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, asemanator aceluia napolitan al lui Salvatore di
Giacomo sau acelui roman al lui Cesare Pascarella, in care cu cat expresia e mai grotesc tipica, cu atat vibratia autentica e mai surprinzatoare. Acesti hoti, borfasi, tigani au toata gama lirica a umanitatii si o executa pe instrumente ce produc o duioasa ilaritate, intr-o limba indecenta, argotica, cum e cazul in delicata explicatie mitologica a frumusetii unui fatalau :
O fi fost ma-ta vioara,
Trestie sau caprioara
Si-o fi prins in pantec plod
De strigoi de voievod.
Ca din oamenii de rand
Nu te-ai zamislit nicicand,
Doar anapoda si sparc,
Cine stie din ce smarc,
Morfolit de o copita
De faptura negraita
Cu coarne de gheata,
Cu coama de ceata,
Cu ugeri de omat
Iese asa fel de fat.
Horele, in ce au mai original si mai serios valabil, intra in definitia folclorului pur, tratat ca simpla formalitate placuta ochiului si urechii. Tema e o vitalitate excesiva, care cauta descarcare intr-o miscare exuberanta, intr-o hora. Dantul e sau infantil, animist, intemeiat pe ceremonia enigmelor, sau persiflator, bufon:
Sunt acum incredintat,
Tanaru-i om invatat,
Zice Presedintele,
Potrivindu-si dintele.
Ce e cercul? Un patrat.
Cum e unghiul? Cracanat.
Un catel? E un purcel.
Ce-i altfel? Tot ce-i la fel.
Proza lui Tudor Arghezi intra in sfera liricului si ar fi nedrept s-o judecam altfel. O mare parte din compuneri sunt pamflete sterilizate, fara directie reala. Slujindu-se de nume fictive, umfland realitatea, intrand in plin fantastic, diatriba argheziana depaseste intr-atat intentia de a vulnera, incat ramane o constructie valabila in sine, expresie cel mult a unei gratuite inversunari de imagini. Este evident ca in Icoane de lemn sunt zugravite figuri reale din clerul roman contemporan cu tineretea scriitorului, insa cititorul nu simte curiozitatea identificarii, fiindca pamfletarul incadreaza pe om unui tip a carei monografie sintetica o face, urmarind personalitatea umana in rigiditatile ei, ca pe un mecanism si uneori un sistem de aparate, aplicandu-se acelasi procedeu si in domeniul psihologicului, unde, subliniindu-se sistematica gandirii, se ajunge pornind de la premise false la un monstruos al dialecticii. Scriitorul se coboara minutios la detalii, pe care le mareste independent, facand din ele niste reprezentari suficiente. In masinaria prin care se degradeaza unitatea biologica a pisoiului parintelui
Damian, limba, laba, nasul, ochiul formeaza momente de uimire si de atentii plastice. Abjectiunea de care s-a vorbit atata nu e decat un program artistic de a folosi, ca in pictura, orice coloare indiferent de provenienta ei, de altfel in traditia bisericii, care exalta materia injosita, spre a zgudui spiritul. Starea sanitara a arhimandritului care si-a frant piciorul sau murdar este tot atat de pura, plastic, ca si jegurile si pieile arse ale realistilor din clasa lui Ribera si Murillo. Cateodata totusi se exagereaza. In Tablete din tara de Kuty, Arghezi da pamfletului atmosfera fabuloasa din opera satirica a lui Swift si a utopistilor in genere. Ostilitatea e absorbita in mituri. Uitand punctul de plecare critic, poetul se instaleaza in fantasticul grotesc, determinandu-si o biologie, o psihologie, o filologie si o politica extravagant de noi, admisibile in sine. In domeniul psihic
(satirizare in fond a unui fost primar) se admite urmatoarea mentalitate, ducand la o edilitate de un gratuit sublim:
La masa, aflaram conceptiile acestui barbat de initiative, care nu voia sa inchida ochii fara sa se reformeze orasele dupa norme noi. El dorea sa stranga si sa sorteze edificiile de acelasi fel intr-un singur loc, bisericile cu bisericile, gradinile cu gradinile. Statuile adunate din toate partile intr-un Parc al
Statuilor, si de asemeni canalizarile si bulevardele, fiind mai lesne de ingrijit si administrat laolalta decat separate.
Canalurile de pilda trebuiau scoase din pamant ca sa nu-l mai incomodeze si ingramadite, ca in santierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul si lungimile lor, in stive demonstrative in mijlocul unui parc cu lac, iar becurile electrice aveau sa fie scoase din oras si ingropate in lac ca sa-l lumineze pe dedesubt in culori.
Toate lucrurile la locul lor, este principiul Primarului General. E o simplificare si o reorganizare a vietii. Avand de pilda 250.000 robinete de apa la un loc, debitul poate fi matematic supravegheat si anarhia raspandirii lor in tot orasul suprimata. Primarul a fost impresionat de vechiul simt de grupare din Babilonia, unde toti elefantii de piatra ai unei regiuni erau pusi alaturi pe doua randuri, ca sa pazeasca intrarea in templu. Ceea ce izbutise deocamdata era fericitul ansamblu al felinarelor pe care le-a transportat din municipiu pe un deal, lipind lampile una de alta.
Adevaratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Buna Vestire este capitolul despre invierea mortilor, ce pare a fi inspirat din cazul de la Maglavit si contine atitudinea scriitorului fata de miracol. Biserica oficiala ce respinge anomalia, neprevazuta in texte, e confruntata cu credulitatea babelor. Remarcabila, afara de maretia halucinatiei, este posibilitatea raporturilor sociale iesite din noua ordine de lucruri. Turburarea autoritatilor, rasturnarea vietii zilnice sub imperiul miracolului sunt vazute cu un mare simt al evenimentelor fantastice. Apocalipsul cel mai grandios se amesteca cu ironia, in pagini exceptionale.



DEMOSTENE BOTEZ
Fundamentul poeziei lui Demostene Botez este sentimen talismul , proclamat cu onestitate chiar de poet in subtitluri justificative, ca spre a preintampina discreditul cu care critica primeste o astfel de atitudine. Sentimentalismul nu e ingenuu, si controlat de inteligenta devine o slabiciune persiflata. O aplicatiune a acestui soi de sentimentalism consimtit, de care poetul se lasa cu rusine invadat, este in acea poezie a plictisului duminical si provincial, care e o ramura a simbolismului.
Cheiurile, oraselele defuncte ale lui Rodenbach isi gasesc un corespondent in orasele glodoase si despopulate ale Moldovei.
Iasul devine o cetate moarta, un Bruges in drumul Cramului.
De altfel aci e un romantism degenerat. Tot ce e grandilocvent romantic si sfasietor in ordinea sentimentului e surprins cu o induiosata ironie in mediu burghez, provincial. Se subliniaza deci grotescul sublimitatilor degradate, solemnitatea in caricatura, demodarea, banalitatea, fara a se apasa umoristic, numai cu o usoara comprimare intelectuala a unei emotii prea vibratile prin natura ei. La acest contrast se adauga elemente lirice prin ele insesi, ca decrepitudunea autumnala, pustieta tea, monotonia, caterinicile cantand pe strazi pustii, dumineca, zi de gala a micii burghezii si a servitorilor si de urat pentru intelectual. Acum sluga e lovita de raul veacului si in loc de a medita lamartinian pe marginea lacului, contempla ulita:
O dupa-amiaza de duminica si soare,
Cu lucratori ce iesa la plimbare,
Cu-o sluga trista care sta in poarta
Privind pe ulita pustie, moarta.
Calugaritele beghine din poezia flamanda, care prin mergerea lor in siruri sugereaza monotonia si recluziunea, lipsind in Iasi, sunt inlocuite cu copii de scoala, sau chiar cu studenti:
Copii de scoala ce se tin de mana
Poarta si-n aceasta duminica prin soare
Neurastenia lor de-o saptamana
Ca niste bolnavi iesiti pe trotuare.
*
Pe o strada goala urca-ncet,
Stransi intr-o ritmare indolenta,
Mana-n mana-o fata si-un baiet,
Poate, un student si o studenta... in vreme ce Liceul Internat si Seminarul iau locul beghinajului:
Fiindca e duminica, seminaristi
Tot stau in frig uitandu-se pe la vitrine,
La ceasornice de nichel, la rubine...
Si la Internat se-ntorc copii tacuti si tristi.
Se mai canta de asemeni iarmaroacele, birturile, cafenelele
(substituindu-se, in evocarea tragicului cotidian, cheiurilor, suburbiilor belgice), albumele, bancile de scoala, ceasornicele, pianinele, natura moarta in genere.

ADRIAN MANIU
Poezia lui Adrian Maniu e triumful stilisticii si al manierei.
Ca un nou Crivelli, poetul se intemeiaza mai cu seama pe contururi si inventii de atitudini ceremoniale si, desi nu in teme, el este primul poet bizantinist, precedand cu un deceniu pe Lucian Blaga. Preferinta este de la inceput pentru poemul panou ori gravura. Cutare poezie nu-i decat comentarul unei icoane primitive in tonuri tari, galben, albastru, rosu, negru, alta e un panou procesional (fecioare, cavaleri, copoi, ciute, fazani). Intr-o balada vedem un cal rosu si un ostean cu sulita de lemn. In alt loc un imparat cu ochi verzi si rosii trece pe uliti pline de rufe albe. Ca si Th. Gautier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consoleaza in poezie. Ca pictor in cuvinte el e insetat de aurarie, de colori focoase si de hieratism linear (stil de icoana). In Salomea, poem cu teribilitati, ne intampina miniul:
Sa vie Salomea
Ca un sarpe, tarandu-se spre strachina cu lapte,
Cu ochi de aur in aurii inele,
Cu pleoape de cerneala,
Cu tamplele inramurite de vine verzi ca fierea,
Cu unghiile vopsite-n fapte.
Nocturnele sunt pentru ochi mai curand decat pentru urechi:
Luna e o pata de sange, stelele picaturi de apa aburite pe geamul cerului.
Stelele sunt note de muzica.
Luna e o harca de mort pe o perna de catifea aurie.
Luna e un solz de peste...
Si nu vezi, se apropie!
Cine se apropie?... A-oo... A-uu... A-aa!...
Figurile de ceara contin metafore in serie intr-un fericit joc de artifitii:
Amurg
Dama cameliilor a scuipat sange,
Vulturii pe stanci
Presse-papieuri pentru poeti.
Boul
Unu caruia i-a pus coarne soarta.
Poezia lui Adrian Maniu exala un puternic miros de vopsele.
Afara de asta poetul ia un aer extrem de naivitate, amestecand proza cu poezia, simuland ca intr-un dicteu automat stangacia infantila, fara a renunta la policromie. Langa circul alb, un tigan negru bea la o masa cu servet vargat, proiectat pe cer violet. Tristeta autumnala se rezolva in tonuri de iarba uscata si pete de rosu pe vitele albe. Sanatoriul nu e ales decat pentru efectele de alb si pentru infantilismul bolnavilor:
Iarna cu zapezi de argint are sa vie...
Eu ma simt atat de obosit, atat de obosit.
In spitalul asta, cearceafurile par de hartie.
Ei mi-au luat hainele, pentru ca nu mai am de trait.
Ieri iti facusem inca poezii,
Cu versuri dulci, triste cum iti plac tie,
Si cum ai multe, daca le mai tii...
Vai, ce amara doctorie.
Ingenuitatea se preface pe incetul in sens al miraculosului si in hieratism crestin. In targ servitoarele, ca si savarsind o taina, se spala pe picioare. Magarul cu cruce pe spate, patruns de calitatea sa de simbolizator al inocentei, paste cu umilitate.
Apare si cate-un detaliu ortodox. O calugarita trece in barca pe o balta foarte stilizata cu miraculosi crapi vizibili:
Prin dimineata brumata de-argint,
Luntrea, vaslita de-o calugarita,
Chemata luneca, la clopot, pierdut peste zari.
Trec crapii negri prin adancul verde,
Ratele tipa undeva in ceruri nevazute...
Adrian Maniu a refacut, cu o tehnica mai pronuntat picturala si cu luciri de icoana, tabloul vesperal din Zburatorul lui Eliade:



Satula e cireada toata. A-ngenuncheat langa fantana,
Boi mari, in freamatul de iarba, clipesc din ochii fumurii,
Izbind cu cozile in muste. Talancile domol se-ngana,
Cat graurii, scantei de soare, s-au fugarit pe balarii.
Fantana cumpana destinde ca o lacusta. Ziua moare...
Un taur se ridica negru, in seara galbena mugind,
Si-si roade coarnele de crucea ce tremura scartaitoare,
Cu un Hristos, ce-n zugraveala sta slab, uscat si suferind.

G. TOPARCEANU
Autor de parodii originale care dovedesc un proces mi metic superior, G. Toparceanu (1890 1937) poate crea sub aparenta de pastisa. Parodia dupa Al. Deparateanu, Viata la tara, are o idee proprie, aceea a inconfortului rural, si o plas tica personala:
Trec, miscand domol din coada,
Cand te duci pe drumul mare
Spre livada,
La plimbare,
Ale satului cirezi.
Este praf de nu te vezi.
Poetul are fiorul solitudinii silvestre, sentimentul solemn al geologicului, verificabile chiar in poeziile cu usor aspect umoristic, cum e Balada popii din Rudeni, diorama in aer nemiscat ca o scena hibernala din pictura olandeza:
Bolta sura ca cenusa,
Codrii vineti dorm adanc,
Suna numai caldarusa
Atarnata de oblanc.
Bate Surul din potcoava
Drum de iarna, fara spor,
Calca rar si cu zabava
Lunecusuri de pripor.
Si-n tacerea care creste,
Adancit ca-ntr-o visare,
Popa cand si cand sopteste
Leganandu-se calare...
Interesante si inrudite cu poeziile in ton popular ale lui
Eminescu sunt tablourile de viata pastorala, pline de senzatia invalmasirii animale si a placerilor aspre:
S-au ivit pe rand in soare
Jos, la capatul potecii,
Turma alba de mioare,
Noatinele si berbecii.
El se pleaca din carare
Si tot leaga si dezleaga,
Cumpaneste pe samare
O gospodarie-ntreaga:
Sunet de talangi se-ngana
Subt poiana din Fruntarii,
Zaboveste-n deal la stana
Baciul Toma cu magarii.
Maldar de tarhaturi grele
Cu dasagi, caldari si paturi,
Ca de-abia pot sta sub ele
Doi magari voinici alaturi.
Elementul nemiscarii, al paraliziei produse de soare asupra unui suflet readus la simplitatea vegetativa a floarei si insectei, prevesteste, in Rapsodii de vara, panismul lui Blaga:
Salcamii plini de floare
Se uita lung spre sat,
Contemplu
O tufa de scaieti...
Si-n soare
Prin ierburile crude,
Sub cerul fara fund,
Frunzisul leganat
Le-atarna ca o barba...
Acolo mi-am gasit
S-aude
Un bazait profund.
In iarba
Refugiul favorit.
Si pana la amiaza
Pamantul incropit
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atatea dimineti
Vibreaza
Adanc si linistit.
Din pacate, aceste insusiri lirice sunt sporadice si poetul se lasa prea des in voia unei simple prestidigitatii prozodice.

OTILIA CAZIMIR
Influentata usor de G. Toparceanu, dar mai nestanjenit lirica, poezia Otiliei Cazimir are inrudiri cu sentimentalismul lui
Demostene Botez, cu betia de arome a lui Pillat, cu orgia de flori a simbolistilor. Nota particulara a poetei este insa o mare prospetime de impresii in perceperea infloririi si dezagregarii materiei. Sosirea lemnelor de la padure desteapta senzatia esentelor:
In mers greoi si clatinat,
Carutele cu lemne mi-au adus
Din codrii Barnovei, de sus,
Si in ograda mea au descarcat
Mireasma proaspata si tare de padure.
Melcul putred gasit sub frunze e prilej de meditatie aproape tactila asupra misterului creatiei:
Azi am gasit sub frunzele uscate
O galbena casuta de culbec,
Usoara, cu launtrul alb si sec,
Pe care nimeni n-o mai poarta-n spate.
Faptura care-a stapanit in alta vara
Spiralele de calcar rasucit,
Spre toamna, singura, s-a oblonit
Si-n adapostul ei s-a strans, sa moara...
Un melc cu trupul cenusiu de gelatina
Si-a dus o vara-ntreaga prin gradina
Viata lui obscura si timida.
Si impotriva cerului ostil
Avea casuta asta translucida,
Atata de subtire si de fina
C-ar fi strivit-o-n palme un copil.
Aproape totul, casa copilariei, vremea bunicilor, e reconstituit cu mijloace olfactive. Odaia iubirii e miros de gutui si mere, iatacul bunicului iz de gutui si tutun:
As astepta sa iasa din scrinul vechi de nuc
Feliile de paine cu dulceata
Si vrafurile cartilor cu poze
In care-as regasi, subt scoarte moi de piele,
Povestile copilariei mele.
Si pe divanul cu cretonul inflorit cu roze,
As adormi-n iatacul cald si bun,
In miros de gutui si de tutun...
Oglinzile sunt senzatie rece de apa statatoare, cerdacul, un lemn viu ca un corp de vioara, sonor de greieri:
Cerdac sonor, aici, in vita ta,
Intarziam in fiecare sara
Si lemnul vechi subt pasii mei vibra
Cu rezonante calde de vioara.
Subt treapta ce se clatina, plecata,
Canta strident un greier intr-o vara
(Un sfredel intr-o scandura uscata...)
Si sus, prin crengile de nuc, se ratacea
In fiecare sara alta stea.

CLAUDIA MILLIAN, ALFRED MOSOIU
Poezia Claudei Millian se caracterizeaza printr-o viziune decorativa a lumii, fastuoasa, exotica, desfasurare vitalista de tapete si matasuri cu figuri de o mare imaginatie a coloritului.
Alfred Mosoiu (1890 1932) face elogiul florilor in spirit simbolist, insa anemic. O singura data are un accent delicat:
..Un clopot bate-n mine si-l ascult,
Si creste glasul lui ca un tumult,
Si lampile imi par faclii de ceara...
Ceva din mine moare-n asta seara...
AL. A. PHILIPPIDE
Socotit multa vreme modernist al metaforei, Al. A. Philippide lua totusi pozitie impotriva modernismului. Imaginea in poezia lui nu e un element de baza ci un simplu si firesc accesoriu.



Sufletul ii e in marea contemplatie, in ceea ce criticii numesc speculatie :
Cand sufla-n mine vantul cel curat
Venit din Alpii cugetarii pure,
Sunt in adancul meu ca o padure
Din care pasarile guralive au zburat.
Poetul fuge dupa naluca Gloriei, vazuta romantic, ca o putere demonica:
O simt mereu in mine cum se zbate
Si gheara ei sub fruntea mea strabate
Si-mi razvrateste gandurile toate...
Ma scurma gheara-i otravita si adanca;
Si sufletul, bucata cu bucata mi-l mananca;
Si-n mine-ntemnitata ca-ntr-o cusca
Zbiara si musca...
Apoi aspira la voluptati mai sublime, la topirea in flacara solara. Spiritul ii e zbuciumat de duhuri negre, de visul rau , si atunci scaparea este intr-un Crin grandios, sau, bolnav, isi cauta vindecarea in extirpatiune:
Mi-e bolnav cugetul si-as vrea sa-l rup
Cum rupi unui paianjen un picior!
Aci intunecat, spiritul merge in noapte ca pe corabii cu felinare verzi, aci purificat, aluneca pe o luntre serafica cu un crin la carma. Viata poetului este astfel o vesnica trecere din negru in alb (dispozitiune romantica), din crunte melancolii in extaze si jubilari. Vantul batran intr-o clipa de umoare neagra capata guri de caini latratori, se infurie ca un taur si urmareste pe poet cu chemarea lui dureroasa: hau-hau. Dimpotriva in momente euforice, clopotele duminicale isi propaga pe cer sonoritatea cu atata glorie incat Universul intreg pare convertit intr-un vartej de sunete mergand spte soare si amenintand sa se prefaca intr-o inspaimantatoare grindina de arama.
In ultimele versuri, aceasta inspiratie care isi gaseste un corespondent in neoromantismul german, maturitatea apare viguroasa. Strofele, tot austere, aride, au o cadere grea si festiva.
Ceea ce mai inainte putea sa apara ca problema are acum vibratia unei situatii ineluctabile. Unica tema ramane mereu spaima intunecata de moartea individuala si de stingerea uni versala. Gheara setei de glorie se converteste in speranta amara ca Poezia poate fi o cale de mantuire:
M-atarn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Sa trec cu tine puntea humii
Spre insula de vesnicie
La capatul de dincolo al lumii,
Ma vei lasa acolo singur
Alaturi de toti mortii lumii?
De aci dispretul pentru poezia marunta:
Silita poezie a vremii noastre,
Intr-adevar prea mult a vremii noastre
Si prea putin a vremurilor toate,
Rugina nefolositoare
Sufletelor viitoare,
Te vad in timpuri foarte-apropiate
Zacand printre unelte demodate,
Masina cu-ntrebuintari uitate,
Mai nebagata-n seama in giulgiul tau de praf
Decat montgolfierii sau primul hidroscaf!
Veritabila lirica e aceea cu rezonanta de violoncele, cu per spective de atlase, masurata cu veacurile:
In piata public-a simtirii noastre
Racnesc trompetele tembele,
Dar unde-s visurile-albastre,
Ranite vechi violoncele
Care cantau in sufletele noastre?
Deschideti iara vechile atlase;
Pornim spre zarile miraculoase,
Dar nici un vers pentru contemporani!
Si poate-asa din nou ne vom deprinde
Sa socotim cu veacuri, nu cu ani.
Poetul ravneste sa fure coasa Timpului spre a se sustrage mortii:
Sa-ti fur sinistra coasa, o, Timp, mi-a fost mereu
Cea mai nepotolita din dorinte,...
De ce? Ma simt in centrul cat si-mprejurul meu
Asemeni unei largi circonferinte...
Si nu mai am nevoie de ajutorul tau!
In aceasta lirica gravitati de poezie clasica si, fara sa fie vorba de vreo inraurire formala, se simt aripi de Edgar Poe,
Baudelaire, Novalis si Hölderlin. Viziunea din cutare poezie, incepand cu descrierea unui cartier dezolat de mahala cvasi londoniana, e de tehnica dantesca. Poetul manuieste gnomismul cu maiestrie:
Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie sa intre
Pe poarta marilor vazduhuri.
*
Am fost mai singur decat niciodata,
Un Robinson cu insula in suflet.
In lirica lui somptuoasa si neagra, Al. A. Philippide e un mare elegiac.

CAMIL BALTAZAR
Sanatoriul serveste in poezia lui Camil Baltazar, ftizic simulat, ca simplu pretext de coordonare a unor emotii univer sal umane: infratirea cu semenii care sufera impreuna cu noi, presimtirea mortii, melancolia autumnala etc. In figurarea sentimentelor, poetul are tehnica sa caligrafica, hieratismele, peisagiile de proiectie si gesticulatiile sale. Tocmai aceasta supunere a sinceritatii intr-un sistem face valoarea poeziei.
Intristatul ia poza tuberculosului intr-un pat de sanatoriu, dand mainilor un gest stilizat:
..si ca sa ne simtim mai bine vom impleti mainile in chip de fratinatate.
Mortii iau pozitii smerite de sfinti adormiti in duh de fericire, iar bolnavii se ingramadesc sa-i vada, cuviosi ca niste arhangheli prerafaeliti:
Asara mi-a murit vecinul de pat, acum odihneste in capela, in straie albe stangaci imbracat.
Bolnavii care au venit sa-l vada l-au compatimit cu ochi tacuti si-apoi smerit s-au strecurat pe usa capelei.
In aceasta ceremonie a cucerniciei jalalnice, miscarea, expunerea, impozitiunea mainilor sunt esentiale. Acustica e fina, asociata cu fenomene fulgurante, intr-o ritmica moale, incetinita, elementele fiind ninsoarea, ploaia marunta, cristalul, sideful, violinele, poleiala, zapada, scama, borangicul, chihlimbarul. Dintr-o sensibilitate excitata si din excesul de lamentatie poetul scoate un fel de euforie a delirului blajin, lasandu-se extaziat de viziuni procesionale, de ceremonia anticipata a mortii:
Si poate ca, voind sa ma aseze in capela, ma vor purta descoperit prin gradina, si cum ma vor plimba tacut pe alei, in dimineata vibrand ca o coarda de violina, se va pleca o creanga de copac, umbrindu-mi fata cu tacere si sarutandu-ma blajin cu floare alba ca o tarzie si cuminte mangaiere...


Cum ma vor fi lasat sa hodinesc putin cu fata galbena brodata-n albul Aprilin, va fi atata liniste in jurul meu, creanga va sta boltita asupra-mi cu teama.
Lipsite de elementul durerii, micile poezii din Flaute de matase cultiva un serafism infantil intr-un soi de paradis miniatural, facut din substante pure si gratios sonore. Universul e facut din clinchete, strafulgerari, unde, arome, elemente in genere diafane si impalpabile, ori macar sublimate. Aci gasim: zapada, matase brumata, pene albe, narcise, caprioare, tapete verzi, clopotei, sipote, garoafe, porumbei, fildes, harfe, ametiste, opale, sicrie de aur, zurgalai, clopote. Din ele poetul construieste o zona cu heruvimi plutind in candori si melodii:
Taci lin, ingerii serii vin, seara vine si-a cazut zapada.
*
De ce te-as plange? acolo unde esti sunt ingeri, cu usoare calesti de fluturi, sunt fetite care spun toata ziua rugaciuni si seara adorm cu povesti de matase bruna pe ochi.
*
Seara de poposea lina, ca un cosciug de ingeri dus pe drumuri albe de heruvimi, ochii tai isi intristau albiile si apele.
Sa-ti aduci aminte si sa te tangui, cand tilincile vor muri irosite pe intinderi, sa-ti aduci aminte si sa jalui cand amurgul, sangerat, va ingenunchea pe indelete.
In Biblice poetul se reinnoieste coborand in plin Vechi Testa ment, caruia cu fondul sau ebraic ii da vibratii de o puternica autenticitate:
Neagra sunt si pulpa mea de smoala, soldul cald caval si umerii laute, m-as da tie toata goala, fericita in rusinea coapselor durute.
*
Duce-te-oi in casa maicii mele, pat de muschi ti-oi face, chiparosi si ierbi, te-oi adulmeca in sfiiciune si smerenii grele cum adulmeci speriosii cerbi.

ARON COTRUS
Aron Cotrus e din familia poetilor barocului giganticului, ai mesianismului apocaliptic (linia Walt Whitman, Verhaeren,
Blok, Bjelyj, Esenin), de altfel printr-un impuls organic:
Daruri ce-n veci nu adorm ma-ncing, nu ma lasa sa dorm, ma-mping spre tot ce-i enorm...
Toate dimensiunile universului sunt sporite, sufletul functioneaza la o tensiune ridicata. Poetul canta catedrala lui salbatica, padurea, bivolii:
Pe sesul vast, prin sclipitor noroi, se misc-ursuzi, cu pasi inceti, greoi, prin stuful de la margine de balta... caii pe pusta:
Plang vanturile...
Manjii se joaca si necheaza
Si pusta-ntreaga plange in dulcea dupa-amiaza,
Iar iepele robuste
Pasc lenese-n racoarea nemarginitei puste... minerii vazuti ca niste forte sanatoase ale animalitatii umane, in fine ereditatea insasi ce alimenteaza aceasta nepotolita sete de viata:
Ce tainice, stravechi, nebiruite, vii porunci haine
Se razboiesc in trudnicele-mi vine,
De nu gasesc un loc in care sa ma simt la mine?...
Ce blesteme,
Ce patimi fara nopti si fara numar,
Ma sbiciuie, ma-nvolbura, ma hartuiesc, m-apasa,
Ma prigonesc sa merg,
S-alerg,
Sa fiu de-a pururi si niciodat
La mine-acasa?!...
Au fost strabunii-mi hoti de cai?...
Au fost ciobani pribegi,
Stapani, fara hartii de stapanire pe pamantul tarii-ntregi?...
Cu Maine, Aron Cotrus a inceput o varianta noua a poeziei sale, scurta, amenintatoare si profetica, cu subintelesuri. E o poezie-manifest cu aere instigatoare, regretabil de oscilanta in teluri. Plugarii sunt ridicati impotriva marsavilor ciocoi , indreptati impotriva orasului de trantori si misei , cu insinuatii de acestea:
Ioane, ia seama bine! tara aceasta se razima pe tine.
*
Ioane, esti unul, poti fi milioane, vrerile tale nenfrante sa nu le-nspaimante nici temnita, nici tunul...
In ciuda excesului de bravade si profetii, acel soi de autobiografie apasata, brutala, produsa in numeroase variante, este foarte original:
Io,
Patru Opinca, ce-ntr-atatea mosii n-am doar o sirinca, infrunt strambele legi si napasta si-n razmerita ce-n mine creste, sudui vartos, mocaneste, si scuip pe toata randuiala asta!...

I. VALERIAN
O mica nota personala aduce I. Valerian, poet acustic, cu preferinte pentru lugubru, in Caravanele tacerii, in masura in care evoca pustiurile sahariene:
Vin caravanele ce le-am crezut pierdute
In zarea tarilor necunoscute
Si-aduc poveri de fildes si de aur...
Si cum aluneca alene,
Purtand tacerea paturita pe surile spinari,
Par siruri de corabii ce se intorc din larg,
Greoaie fara de catarg,
Alunecand ca intr-un vis bizar
Spre-un port imaginar.

G. BARGAUANU
G. Bargauanu canta migratia vehiculelor cu roadele pamantului (care cu grau, butoaie de vin, putini de scrumbii, stoguri de fan), si desi materiile sunt prozaice, tonul are solemnitate, invederata in acest cantec al saniilor:
Alunecand pe roase talpi de lemn,
Inainteaza saniile catre-un semn
Pe care marginile codrului il fac
Cu cate-o mana alba de copac.
In inima padurilor adanci
Subt albe policandre inghetate,
Ca niste urme de comori uitate,
S-ascund gramezi de lemne printre stanci.
VIRGIL MOSCOVICI, D. N. TEODORESCU
Simbolist in fond, Virgil Moscovici a evocat contemporan cu Ion Barbu marile forte cosmice, Ghetarul, Caverna, Lava,
Cascada, Potopul, Apele, nu fara vigoare.
Poeziile lui D. N. Teodorescu sunt sentimentale si fara sange.
Sunt gratioase insa cateva creionari: zmeul rupt , ca simbol al zadarnicirii aspiratiilor infantile, corabiile de hartie, modesta imagine pentru versurile cu care poetul intelege sa infrunte moartea:
Privind in mine si privind departe,
Din foile sortite pentr-o carte,
In asteptarea orei ce-o sa vie,
Pornesc in larg corabii de hartie.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite