Un exeget italian al poetului nostru, Gino Lupi, intr-un studiu intitulat Mihai Eminescu, si publicat in volumul Mihai Eminescu in critica italiana, afirma ca: Nu va fi cu putinta sa intelegem si sa judecam opera poetului Mihai Eminescu daca nu vom cunoaste omul in toate manifestarile complexe ale personalitatii sale, manifestari care formeaza un tot indivizibil (Op. cit., p.170). Este ceea ce credem cu tarie, si noi, atunci cand subliniem ideea intelegerii adevaratului Eminescu, cunoscandu-i creatia in integralitatea ei, ca pe un organism complex, expresie a unei personalitati creatoare, ea insasi complexa, ca oricare organism. k1r24rt
Chiar prezenta sa fizica si comportamentul printre semeni impuneau, printr-un farmec aparte, desi contradictoriu, mergand de la disponibilitatea spre comunicarea deschisa si chiar exuberanta, in compania prietenilor intimi (Creanga, Slavici etc.), pana la atitudinea rezervata, circumspecta, de inchidere in sine, dar si in aceste momente, ochii, privirea invaluitoare deveneau mijloace de comunicare a tumultului sufletesc, din care simpatia fata de oameni si dorinta de a-i avea apropiati nu lipseau. Un portret literar emotionant ne-a lasat Nicolae Petrascu, fratele cunoscutului pictor, in memorialul sau, Biografia mea. Cand N. Petrascu l-a cunoscut pe Eminescu, acesta avea in jur de 30 de ani: Poetul avea atunci cam 30 de ani, relateaza Petrascu, si scrisese cele mai multe din poeziile sale. Infatisarea lui, miscarile, atitudinea lui, cresteau poate in ochii mei, vazuti sub aureola poetului, dar impresia mea era in mare parte adevarata, caci natura fusese darnica cu el si in privinta aceasta. De statura de-asupra mijlociei, cu trupul proportionat si bine legat, cu trasaturile fetei regulate si distinse, parul negru, lucios si cam lung, fruntea inalta si senina de parca se cobora din lumea unui vis, sustinuta de arcurile regulate a doua sprincene negre; ochii negri, unbriti si adinci pe care arareori ti-i dadea sa-i privesti, caci vorbea cu ei mai mult plecati in jos: - in clipa insa, in care ti-i trecea pe dinainte, surprindeai in ei palpaitul unei lumini incandescente ca un scaparat al focului tainic ce-i ardea sufletul; zimbetul, mobil, diversificindu-se in orice moment, serul fetii patruns de inspiratie. (I.E. Toroutiu, Studii si documente literare, vol.VI, Bucuresti, 1938, p. CXXVII-CXXVIII). Despre zambetul plin de nuante, cu care poetul isi apropia si fermeca prietenii, da marturie si N. Zaharia (in M. Eminescu, Viata si opera sa, Bucuresti, 1912, p. 169-170), scriind: Ceva caracteristic si permanent in fizionomia lui a fost surisul sau blind, sincer, sceptic, suav si dispretuitor, pe care le exprima, daca nu pe toate deodata, dar alternativ si pe multe dintre ele, chiar permanent si simultan. Acest suris al lui Eminescu era o insusire inascuta, mostenita probabil de la mama sa dupa cum rezulta din descrierea fizionomiei acesteia. Zambetul lui Eminescu, asa cum ni-l descriu N. Petrascu si N. Zaharia, este expresia melancoliei specific eminesciene,ca viziune metafizica asupra existentei, expresia ganditorului constient de fragilitatea tuturor celor omenesti, a fenomenalitatii. Cu toate acestea, cum remarca Liviu Rusu (Op.cit.), tonul adanc al sufletului acestui poet-ganditor era dat de iubire, de simpatie, prezente necontenit, sub o forma sau alta, direct sau indirect, la Eminescu.
Mihai Eminescu a fost un om de omenie, in sensul in care poporul nostru il da acestei sintagme. A omeni este o vocabula care numeste o calitate esentiala a romanilor, recunoscuta de strainii care, din diferite cauze, si-au gasit adapost in sanul acestui popor. (Sunt, bineanteles, si exceptii, venind din partea unor adepti ai ideologiilor extremiste, care cauta sa bagatelizeze aceasta calitate si, din pacate, acestea se mai manifesta si in epoca noastra, care tinde sa instaureze spiritul de conciliere intre popoare, sub semnul comunitarismului european, al ecumenismului religios etc.). Romanul intelege prin verbul a omeni a fi primitor, ospitalier, a ospata, a cinsti, a onora pe cei ce-i intra in casa, indiferent de etnie, religie etc., iar prin omenie, complexul de calitati deosebite, proprii unei persoane, sau unei comunitati, cu purtare blanda, intelegatoare. Eminescu singur isi marturiseste originea sa taraneasca si si-a iubit poporul, fara rezerve, in toate manifestarile sale specific nationale. Iacob Negruzzi, in Amintiri de la Junimea ( p. 286), ne spune ca: Eminescu avea o mila nesfirsita pentru soarta taranului roman, cu care ii placea mai mult sa stea de vorba decit cu barbatii semiculti ai societatii inalte. Aceasta mila nesfirsita fata de taranime nu trebuie inteleasa altfel decat ca expresie a omeniei romanesti ancestrale. Intr-un articol din Timpul (VII, 18 februarie 1882), poetul scria ca taranul e pastratorul caracterului nostru in lumea asta frantuzita si nemtita, el e singurul ce de zece veacuri n-a desperat de soarta noastra in Orient. I. Creanga, I. Slavici, I. L. Caragiale, care l-au cunoscut indeaproape, fac marturia acestei stranse aderente a poetului la soarta poporului sau, scotand in evidenta, totodata, calitati ale sale, circumscrise in sfera omeniei. Intr-o scrisoare catre Iacob Negruzzi, Slavici spunea: Dar sa cunosti pre Eminescu, si vei afla un om de felul in care natura nu produce decit in momentele sale de preocupatiune. Parca n-a stiut ce face, cind a facut, si parindu-i rau, mai apoi, incepe a strica fapta sa. (I.E. Toroutiu, Loc. cit., p. 270). Apoi continua: Cu atit mai pretioasa aratare este Eminescu pentru noi, care nu sintem dintre oamenii cu desavirsire comuni. Il cercam tocmai pentru comorile ce ni se desfasoara in sufletul sau. ( Ibidem, p.271). Slavici il numea, intr-o alta scrisoare catre Iacob Negruzzi, fratele Eminescu (Ibidem, p.183) si marturisea ca eu tin foarte tare la Eminescu, printre motive fiind si purtarea blanda, intelegatoare a poetului fata de el, imboldul de a scrie si ajutorul dezinteresat dat in acest sens.
Se pot cita nenumarate texte din publicistica poetului, care dovedesc atitudinea de simpatie, de vibranta intelegere fata de oameni aflati in suferinta si totodata, de revolta fata de situatia mizera in care politicienii demagogi ai vremii sale il mentineau. Iata ce scrie, intr-un editorial din Timpul (23 iunie 1879):
Populatia rurala in marea ei majoritate, mai ales cea mai departata de tirguri, n-are drept hrana zilnica decit mamaliga cu otet si cu zarzavaturi, drept bautura spirt amestecat cu apa; foarte rar la zile mari, si nici chiar atunci in multe cazuri, se invredniceste sa manince carne si sa bea vin; traind sub un regim alimentar asa de mizerabil, taranul a ajuns la un grad de anemie si de slabiciune morala destul de intristatoare. Chipul unui taran roman, om de la tara, trait in aer liber, seamana cu al uvrierului stors de puteri in umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cimp si de balta, a putut constata ca d-abia din trei in trei case se gaseste o familie care sa aiba un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, ligniti si chinuiti de friguri permanente. Aceasta populatie, pe linga toate necazurile ei, mai are unul ce pune virf la toate: administratia. De Dumnezeu nu mai are nici o teama muncitorul de la tara, pentru ca Dumnezeu l-a parasit, pentru cine stie ce pacate, in mina acestei administratii, compusa, in cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din strengarii si necapatatii de prin tirguri.(Eminescu, Opere, X, p.277.). Eminescu nu scria, toate acestea, pentru ca era redactor la Timpul, ziar conservator, adversar al liberalilor, deci din partizanat politic. (Si conservatorismul scriitorului a devenit un cliseu, o problema controversata, care tebuie lamurita, nuantat, de catre istorici, avand in vedere independenta de gandire a poetului, chiar fata de conservatori). Eminescu arata crudul adevar despre starea taranimii nu din motive politice, conjuncturale, ci din omenie, din virtualitatile umanitare ale sufletului sau, inscrise in aria adevarului, cinstei, intelegerii oamenilor napastuiti. La fel ca si in cazul ostasilor (de fapt tot tarani), care si-au varsat sangele pentru obtinerea Independentei Romaniei. In articolul Dorobantii (in Timpul din 30 decembrie 1877), Eminescu scria: Au sosit in Bucuresti dorobantii de pe cimpul de razboi. Acesti eroi, cu care gazetele radicale se lauda atita, sint, multumita guvernului, goi si bolnavi. Mantalele lor sint bucati, iar sub manta camasa pe piele, si nici cojoc, nici flanela, nici nimic. Incaltati sint tot atit de rau, unul c-un papuc s-o opinca, altul c-o bucata de manta infasurata imprejurul piciorului, toti intr-o stare de plins, intr-o stare care te revolta in adincul inimii. (Ibidem, p.33). Si, intr-adevar, revolta editorialistului se revarsa, in continuare, intr-o cascada de invinuiri, cuvinte si expresii tari la adresa puterii, ca intr-un violent pamflet.
Omenia scriitorului imbratiseaza, deopotriva, concetatenii sai, indiferent de rasa (etnia), sau de religia careia-i apartin. Unii critici de ieri si de azi ai poetului, l-au etichetat ca nationalist sovin, antisemit, chiar (culmea !) fascist avant la lettre! Pentru ca l-au judecat superficial, sau pentru ca nu i-au citit opera in integralitatea ei, selectand, ad usum Delphini, anumite fragmente, fara a le analiza, tinand cont de contextul istoric, economic-social si politic, intern si extern, cand au fost scrise. Asa se explica cele spuse, paradoxal, despre poet, de Mite Kremnitz, precum ca in relatiile sale personale era caritabil atit fata de evrei, cit si fata de crestini -; stiam ca el ajutase un student sarac, evreu, si-l primise la el -; insa teoretic era un dusman al evreilor. (I.E.Toroutiu, Op.cit., vol. IV, p.36), sau etichetarile de astazi, precum cele mentionate.
Eminescu, asa cum l-au cunoscut cei mai apropiati contemporani ai sai, asa cum singur a marturisit si asa cum reiese din cele scrise (poezie, proza artistica, publicistica) de insasi mana sa, a fost un roman care s-a identificat, integral, cu felul de a fi al poporului din care a iesit. Iar o caracteristica dominanta a felului de a fi al romanilor a fost, dintotdeauna, spiritul de toleranta. Sa lasam si de data asta textele sa vorbeasca. Referindu-se, intr-un articol din Timpul (din 1 martie 1879) la faptul suprasolicitat de demagogia liberala, precum ca intoleranta religioasa n-a existat niciodata in Romania, Eminescu scria ca e de prisos a-l mai discuta, pentru ca-l stiu nu numai copiii, ci si Alianta izraelita, careia nu-i place a-l sti. Si continua astfel: E dar curat zadarnic de-a repeta acest adevar pentru a suta oara. Catolici, protestanti, calvini, armeni, lipoveni, turci si in fine evrei, toate confesiile crestine si necrestine, posibile si imposibile, s-au bucurat pururea de cea mai mare toleranta religioasa pe pamintul nostru. Stravechile biserici armenesti din Botosani si din Suceava, bisericele catolice intemeiate de principi romani chiar, templele sectarilor alungati din Rusia si, asupra tuturora sinagogele evreiesti sint tot atitea semne de piatra ca persecutiunea religioasa a fost si este un neadevar, necalificabil neadevar; ba faptul insusi ca evreii, de la 1848 si pina astazi, din 30000 s-au inmultit prin imigratiune la 550000, e o dovada vie si strigatoare la cer contra acestei nedemne calomnii. Cu aceeasi staruinta cu cari romanii au tinut legea lor, ei au respectat credinta altora. (Ibidem, p.201). Fiind roman, deci parte a unui organism etnic, Eminescu ilustreaza atributele tolerantei poporului sau. El nu a fost un dusman al evreilor, asa cum scrie Mite Kremnitz. Eminescu era impotriva invaziei, a imigratiei in masa a evreilor galitieni (chazani) -; esantion de rit mozaic, deosebit, antropologic, de ramura askenazilor si sefarzilor. Acestia, persecutati, din motive economice, in tarile din care plecau (Polonia, Rusia, Ucraina), gaseau camp liber pentru indeletniciunile lor preponderat camataresti, mai ales in Moldova. Deci adversitatea manifestata de Eminescu fata de acesti evrei, judecata in contextul epocii, cand, situatia economica a tarii era foarte grea, intr-o perioada de tranzitie de la structurile semifeudale la cele capitaliste, se explica prin cauze economice. O asemenea conjunctura, specifica de fapt tuturor perioadelor de tranzitie de la un tip de economie la altul, favoriza manifestarea unor aspecte de veritabil capitalism salbatic, cand cei ce detineau capital (si acestia erau in majoritatea cazurilor evrei), se imbogateau fara munca, prin practicarea camatariei (imprumuturilor cu dobanzi exorbitante). Cei ce se imprumutau erau, in majoritatea lor, tarani, care, datorita conditiilor impuse de camatari si a legislatiei in vigoare pe atunci (asa cum arata, documentat, Eminescu, intr-o lunga serie de articole), nu puteau sa-si achite dobanzile si creditorul intra in posesia bunurilor celor ce se imprumutau. Si asa se produce fenomenul grav de saracire in masa a taranimii si de imbogatire a unei paturi suprapuse. Or, Eminescu era un partizan infocat al muncii, ca factor de progres si detesta negustoria cu bani (camataria). Iata adevarata cauza a aversiunii lui Eminescu fata de evreii imigranti. Fata de evreii stabiliti de-a lungul secolelor, in Tarile Romane, si care se integrau in organismul societatii romanesti, exercitand munci utile, s-a manifestat in spiritul omeniei recunoscute a poporului sau. Drama, in posteritate, a lui Eminescu consta in faptul ca extremistii de orice etnie (si evreii au extremistii lor!) i-au denaturat gandirea, preluand din opera sa ce le convenea, pentru a-l omagia sau denigra. Dar ce vina poarta, oare, poetul ca toate aceste mistificari ale creatiei sale sunt determinate de tendinte rau intentionate ?! Pasiunea cu care, uneori, s-a exprimat, folosindu-se de limbajul virulent al pamfletului, foarte rar in poezie, mai ales in publicistica sa, cu evident caracter polemic, a fost, deliberat, gresit interpretata ca expresie a unui nationalism retrograd, sau ca antisemitism.
Eminescu a sustinut modificarea articolului 7 din Constitutia vremii, care continea restrictii in acordarea cetateniei romane evreilor masiv imigrati in a doua jumatate a secolului trecut. In articolele consacrate acestei probleme, el era iritat si de faptul ca puterile occidentale, iesite, victorioase din razboiul de la 1877, se amestecau in treburile interne ale tarii, legand recunoasterea independentei Romaniei, prin tratatul de la Berlin de modificarea articolului cu pricina, in sensul acordarii cetateniei evreilor, in mod neconditionat, puteri care, in tarile lor, mai ales Germania, impuneau unele restrictii in acest sens. Se intampla atunci, ceea ce se petrece si in vremurile noastre, in plina campanie de integrare europeana, cand anumite tari din Uniunea Europeana impun restrictii de tot felul intrarii in tarile lor a unor imigranti indezirabili, dar cer, imperios, ca alte tari sa respecte drepturile omului, implicit acela de a emigra. Cu toate acestea, Eminescu a pledat pentru modificarea articolului mentionat. Stim prea bine -; scria publicistul in editorialul Daca aparentele nu amagesc... in Timpul din 29 iunie 1879 -; ca art. 7 al Constitutiei cuprinde o piedica absoluta si ca multi izraeliti din cei care ar fi meritat drepturi, au fost loviti de acel articol; recunoaatem ca legile noastre viitoare trebuie sa dea posibilitatea de a se sterge rinduri-rinduri si inegalitatea acestora, formuland observatia: Daca izraelitii se simt intr-adevar fii ai Romaniei si sint devotati ei, daca tara noastra e singura lor patrie, daca toate sentimentele lor sint legate de acest pamint sfint pentru ei ca si pentru noi pentru ca acopera osemintele parintilor lor, daca isi iubesc patria ca si ceilalti, daca inima lor se intristeaza cind ea se afla in nevoi, daca toate acestea sint, precum sintem si noi bucurosi a crede ca sint, atuncea: Hic Rhodus, hic salta ! (Ibidem, p. 285). Apoi, in incheierea textului mentionat, Eminescu scria: Despre o prea mare durere sufleteasca, despre injosire si amarire nu poate fi dar vorba.
Fiti drepti si cunoasteti-va, se adresa el, patetic, evreilor. Cei mai multi dintre coregionalii vostri -; exceptiunile sint atit de neinsemnate incit mai numara aproape totalitatea voastra nu vorbrste romaneste in familie; multi, foarte multi nici nu cunosc limba romaneasca.
Oare o conditie pentru a fi fiu al Romaniei si o dovada de iubire de patrie nu este a vorbi limba patriei?
Noi nu sintem -; izraelitii o stiu bine -; inamicii cauzei izraelite, dar amici incit sa renegam singele nostru si sa periclitam interesele poporului, care de sute de ani au aparat si tinut aceste tari, asa amici nu sintem. Noi credem ca interesele reciproce sint armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunavointa si abnegatie reciproca. (subl. ne apartine, C.P.).
Si lasam ca tot textele poetului sa marturiseasca. In articolul din Timpul 7 octombrie 1879, in preajma votarii modificarii articolului 7 al Constitutiei, Eminescu scria: In aceasta ora de apropiere generala, cind Romania da intr-adevar din toata inima posibilitatea ca izraelitii sa devina cetateni ai ei, ne simtim datori a vorbi in spiritul pacii si a reaminti ca nu ura contra rasei izraelite, nu patima, nu preventiuni religioase ne-au silit a mentine un atit strict punct de vedere, ci mai cu seama natura ocupatiunilor economice ale evreilor, precum si persistarea lor intru a vorbi in familie si piata un dialect polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru. (Prin termenul neasimilabili, Eminescu intelegea, neintegrabili in societatea romaneasca, n.n.- C.P.)
Daca, in locul muncii actuale - continua scriitorul -, care nu consta in mult mai mult decat in precupetirea de munca straina, evreii se vor deda ei insisi cu ocupatiunile productive, daca scolile noastre, in care oricind au fost primiti si tratati pe picior de perfecta egalitate cu romanii, vor avea de rezultat a-i face sa vorbeasca si sa scrie romaneste, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi o piedica pentru ei, caci nimeni nu va contesta unui roman adevarat, de orice rit ar fi, dreptul de cetatean roman.
Fie zis intr-un ceas bun si implineasca-se binele cu prisosinta! ( Ibidem, p. 330)
Pozitia lui Eminescu, determinata de situatia de atunci a tarii, invadata de zeci de mii de evrei, care treceau cand intr-o tara cand in alta, era pentru acordarea de drepturi evreilor stabiliti in tara de multa vreme si celor care practicau indeletniciri productive, nu speculative.
Poetul a fost prieten cu evrei de inalta tinuta intelectuala, precum lingvistul Tiktin sau cu Moses Gaster, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai poporului roman si ai creatiei sale folclorice. In corespondenta savantului evreu, gasim pasaje precum: Am devenit foarte intim cu Eminescu si l-am vizitat adesea. Imi aduc aminte ca intr-o zi - cred ca era acolo cu Slavici -, cind a fost adus un numar al ziarului (Timpul, n.n.), iar povestea era luata din Anton Pann, Povestea celor trei cocosati, el a ris in hohote; Odata mi-a daruit unul (din manuscrisele romanesti), continind toate minunile Fecioarei Maria si altele. Se zicea ca era antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarte raspindit, dar el n-a fost contaminat de acest virus (Subl. n., C.P.), foarte rar a abordat chestiunea evreiasca in ziar si numai o data sau de doua ori in poemele sale, unde i-a satirizat pe greci si a adaugat, de asemenea, un cuvint despre evrei.(Apud M. Gaster in corespondenta. Editie ingijita, prefata, note, indice de Virgiliu Florea, Bucuresti, Minerva, 1985, p.27). Sint marturii care exclud orice tentativa de a-l anexa politicii rasiste, scrie Dumitriu Vatamaniuc ( (Eminescu, Opere, X, p.569) si cu asta, credem ca se poate pune punct, galagiei sionist-extremiste, urmarind a nu stim cata „sacrificare” a poetului nostru, in fond, a contributiei spiritualitatii romanesti la imbogatirea culturii universale, caci, in ultima vreme, si asta se pune sub semnul intrebarii, vehiculandu-se ideea ca romanii n-ar fi creat nimic substantial pe parcursul istoriei lor culturale, ca unele valori, daca sunt, ar proveni din surse alogene. Este si aceasta o forma de manifestare a unui soi de neoimperialism xenofob.
Omenia lui Eminescu, are la baza cum spuneam, zestrea ancestrala lasata sufletului si caracterului sau, prin codul genetic, modelat de existenta generatiilor anterioare al caror urmas el insusi se revendica a fi. Dar aceasta omenie are si un substrat reflexiv, filosofic si chiar unul crestin. In articolul Pastele (la care ne-am mai referit), Eminescu scrie despre semnificatia crestina a acestei sarbatori a invierii, care inseamna, de fapt, o metanoia, intru adevar si iubire intre oameni. Dar tot in acest text, publicistul Eminescu emite si interesante reflectii filosofice, privind statutul ontologic al fiintei umane, care ar avea un dublu aspect: marginit de limitele fenomenale, materiale, dar si unul spiritual, prin care aspira la cunoastere, la inaltare in zonele idealitatii, ale binelui si frumosului. El invoca personajul Faust, din opera goetheeana, in care se intrupeaza omenirea cu poftele, ambitia si desartaciunea ei, dar si cu geniul si setea ei de stiinta. In fata ultimei probleme, scrie Eminescu, Faust vrea sa bea otrava dintr-un pahar, cind iata ca suna incet clopotele si urmeaza cintecele de Inviere... si paharul ii cade din mina...el e recistigat pentru viata.
Inviere-renastere? Urmeaza comentariul poetului, cuprinzand aspectul filosofic al intrebarii, implicit, si substratul disponibilitatii omului fata de toleranta. Iata textul: Paralel cu istoria reala a faptei, razboiului, cruzimii si rautatii, paralel cu acea tesatura de egoism, viclesug, tiranie de ulita si tiranie personala, alaturi (...) traieste creierul omenirii o mica parte din viata deosebita, nesupus nici politicei, nici diplomatiei, nici razboaielor si in acele putine momente ale lui proprii, el masura departarea stelelor si adincul marei, greutatea pamintului si usurinta eterului, aude florile crescind, intrupeaza in marmura frumusetea liniilor si in pictura a culorilor, discompune lumina soarelui, afla limba ce au vorbit-o asirienii, numara biblioteca lui Ptolemeu si desleaga un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene. ( M. Eminescu, Opere, X, p.78). Asadar, in acele momente intime de constiinta, cand omul isi regaseste eul pur, frantura, poate, dintr-o spiritualitate absoluta, el isi da seama de nimicnicia tuturor vanitatilor si se deschide, cu ce are mai bun in fiinta sa, spre semeni, indiferent de etnie, religie, pentru a ne primi unul pe altul si zicem frati celor ce ne urasc pe noi si iertam pe toti, pentru a savarsi o digenie, intru adevar, bine, frumos si iubire intre oameni. Si cu tot scepticismul manifestat, adeseori, in creatia sa, Eminescu a aspirat spre aceasta infratire umana si a cautat sa o si infaptuiasca, in scurta lui existenta.
Scriitorul a dat dovada de omenie nu numai fata de categorii profesionale in suferinta (tarani, ostasi, muncitori), ci si fata de persoane aflate in dificultate. Mite Kremnitz spunea ca stie ca poetul a ajutat un tanar evreu sarac, oferindu-i adapost. Iata si alte cazuri, in care Eminescu a cautat sa-si ajute semenii. In corespondenta Convorbirilor literare (1870, III, p.416), Iacob Negruzzi respingea niste poezii ale unui poet, semnate V. Dem. In scrisoarea catre redactorul revistei mentionate, trimisa din Viena, la data de 17/6 1870, Eminescu, dupa ce se refera la poezia sa Epigonii, atinge si cazul poetului respins: Daca e Vasile Dumitrescu acela caruia i-ati raspuns, as ave a ve aduce aminte ca o respingere prea aspra il poate face sa se indoieasca de sine insusi, si ca poate e rar un om, care sa se descurajeze mai lesne ca Dumitrescu. Alt-fel veti fi bagat de seama, cum ca are mult talent, de si fantasia, inneca reflectiunea si, dupa cateva randuri in care teoretizeaza putin pe tema relatiei fantesie-reflectiune, Eminescu mai scrie: Dumitrescu nu e un geniu, desi e poet. Poate ca mi-o veti tine de rau, ca V-am facut observatiunea asta, dar am cumpanit respectul ce Vi-l datorez, cu iubirea ce-o am pentru descuragiatul meu amic. Daca e rau ca sa predomine iubire, imi retrag cuvimtul si Va rog a crede ca n-am spus nimica. (Din I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, vol. I, Bucuresti, 1931, p.312). Eminescu il cunoscuse pe Vasile Dumitrescu (=V.D. Paun) in cercul literar Orientul, infiintat in Bucuresti, la 1 aprilie 1869. Cercul era condus de Gr. H. Grandea. Dupa informatiile date de G. Bogdan-Duica, V. Dumitrescu a publicat versuri in Albina Pindului (vezi Ibidem, p.325.) Un alt caz in care Eminescu arata atitudine omenoasa, intelegatoare, este acela al poetului bucovinean Dimitrie Petrino. Cu prilejul decesului acestui poet (29 aprilie, 1878), Eminescu publica in Timpul, din 4 mai 1878 un necrolog, in care ii mentioneaza volume de poezii, precum Florile de mormint, Lumini si umbre, La gura sobei si le apreciaza ca bune si conchide ca: Talent a avut, poet era! Inmormantarea poetului a fost simpla si trista, scrie Eminescu si se arata revoltat ca N. Ionescu, in cuvantul sau, a fost declamatoriu, fara a mentiona activitatea de poet a lui Dimitrie Petrino. In incheierea necrologului, scrie: Cit de trist e a vedea un poet mort si a-i asculta panegiricul, in care numai despre poet nu se vorbeste!? In o viata atit de bogata si atit de zbuciumata, d. N. Ionescu nu a gasit decit un hirb democratic ! (Ibidem, p.85)
Un impresionant text despre omenia lui Eminescu scrie Leon Gheorghe Nicoleanu, in 1906. (Se afla publicat in volumul Omagiu lui Mihai Eminescu, aparut cu prilejul implinirii a 20 de ani de la moartea poetului, Bucuresti, 1909, p. 202-203.) Pentru ca, in acest text evocator, Eminescu apare intr-o lumina plina de nostalgica poezie, proiectand un suflet de aur si un comportament omenos, fermecator prin ingenuitatea sa, il vom reproduce in intregime.
Leon Gheorghe Nicolescu, care l-a cunoscut pe Eminescu indeaproape, scrie:
Iarna grea ca in 1888, cam arare s-a vazut. Troienele de cu vreme au pus pe ginduri pe aceia cari n-aveau lemne sau paltoane.
Era un frig umed, cam pe la inceputul lui octombrie. Intr-o seara, alergam spre casa, pe bulevardul Elisaveta, in Bucuresti, neprivind nici in dreapta, nici in stinga, de teama ca nu cumva sa ma opreasca un prieten cu palton in drum. Mi-era frig de tot, intr-o haina foarte compromisa de vara.
Deodata un om inalt, spatos, mi se pune in cale:
- Niculene, stai!
Ma uit bine: Eminescu.
- Ce faci, coane Mihalache?
- Ma duc sa beau bere la Gheorghe.
- Ai dat de capital?
- Am doi franci. Fixule, mincam un crenvust?
Apoi privi mai bine la mine.
- Dar de ce tremuri asa? O sa racesti. Copil mai esti sa-ti lasi paltonul acasa!
- N-am avut ce lasa, caci n-am palton. Si apoi, mestere, e drept ca n-a venit vremea. Dumnezeu si-a pierdut contabilitatea.
- Pacat ca nu esti acolo, ca ai incurca-o si mai rau.
- Brrr! Tremuram al dracului.
- Hai la o bere!
Intram. Acolo Eminescu ma face mai intii sa-i admir paltonul. O culoare cafenie spalacita; ii venea pina la picioare si larg de-ar mai fi incaput unul comod intr-insul.
- N-ai parale ca sa-ti cumperi un palton, vad eu, Fixule, sau le cheltuiesti pe drumul negustorului de haine... Ia asculta, fa ca mine. Vezi ce palton bun?
- Nu prea prea!
- Ba e bun, ca-mi tine cald. L-am luat pe 13 franci de la hala vechiturilor. Te duc si pe tine sa-ti iei. Sa vii mine cu parale...
Cei doi franci ai lui Eminescu si vreo 70 de bani ai mei platisera cheful de bere si de crenvursti cu hrean.
Cind sa iesim, Eminescu, vazindu-ma tremurind ca varga:
- Unde stai Niculene?
- Departe, in Tirchilesti, cu Magion.
- O sa ingheti pina acolo.
- Nu! Merg repede.
- Nu se poate. Nu vezi cum ploua de subtire si de rece? Te duc eu pina acasa. Te invelesc cu prisosul paltonului meu!
- Lasa-ma, cucoane Mihalache. Cum o sa mergi pina la dracu cu mine?
Eminescu suferea de picioare in vremea aceea, asa ca mergea foarte greu.
Vrind-nevrind, m-a invelit in paltonul de 13 lei si m-a dus, incet- incet, pina acasa, cu toate protestarile mele.
Despartindu-ne, imi zise:
- Am dat 13 lei pe palton. Ne-a invelit pe amindoi. Prin urmare ma costa numai 6 lei si jumatate!

Despre simpatia lui Eminescu manifestata fata de oameni si despre altruismul lui au mai scris si altii. Ne mai referim, in fine, doar la opiniile lui Eduard Gruber, intalnite in Eminescu comemorativ. Album artistic-literar, Iasi, 1914, p.16. Gruber il considera pe Eminescu un pesimist prin altruism, formula aparent paradoxala, dar care confirma, implicit, ideea ca poetul nu era un pesimist structural, ci un metafizician al melencoliei. Opera lui - scrie Gruber - o vecie intreaga de durere, este o opera de simpatie, o opera de infratire si induiosare a inimilor!

Lectia ilustrata de personalitatea si opera poetului, in integralitatea ei privita, este ca omenia omenie cere si cinstea cinste!, cum nota el in manuscrisul 2264, iritat de necuviinta si insolenta unor imigranti de-a dicta legi poporului romanesc. De aici si nota de pamflet virulent a textului (Eminescu, Opere, IX, p. 677), pe care dupa depasirea momentului de indignare, revazandu-l Eminescu hotareste sa-l lase in manuscrise (cum comenteaza D.Vatamaniuc, Ibidem, p.704).