Ion Heliade Radulescu m3k2kk

Aceasta poezie, aparuta pentru prima data in Curierul romanesc nr. , din februarie , este o capodopera a genului. Balada se distinge printr-o excep\ional de bine inspirata preluare a mitului folcloric al Zburatorului, cu scopul de a
infa\i=a poetic, suav, ivirea sentimentului dragostei la fetele de varsta pubera. Eminescu insu=i, intuind valoarea poetica a acestui mit, urmeaza pe Heliade, atunci cand in Calin — file din poveste
il folose=te pentru a idealiza dragostea fetei de imparat. Cauza dragostei ramane un mister de nepatruns, o boala a carei pricina e greu de in\eles =i ale carei efecte fizio-psihologice sperie fetele ajunse in pragul feminita\ii: pieptul se bate, pe san apar vine\ele, un foc interior alterneaza cu fiori reci, buzele ard, obrajii devin palizi, ochii se invapaiaza de lacrimi =i plang fara motiv aparent, inima cere un nu =tiu ce, bra\ele simt nevoia unei
imbra\i=ari. Nu analiza psihologica, a=a cum s-ar parea, da valoarea poeziei, ci nota\ia in stil direct, tanguirea infiorata =i naiva a fetei care se adreseaza mamei:
Vezi, mama, ce ma doare! =i pieptul mi se bate,
Mul\imi de vine\ele pe san mi se ivesc;
Un foc se-aprinde-n mine, racori ma iau la spate,
Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc!
Ah! inima-mi zvacne=te!... =i zboara de la mine!
Imi cere... nu-= ce-mi cere! =i nu =tiu ce i-a= da:
Si cald =i rece, uite, ca-mi furnica prin vine;
In bra\e n-am nimica =i parca am ceva:
Ca uite, ma vezi, mama? a=a se-ncruci=eaza,
Si nici nu prinz de veste cand singura ma strang,
Si tremur de nesa\iu, =i ochii-mi vapaiaza,
Pornesc dintr-in=ii lacrami =i plang, maicu\a, plang.
Atat prin modul cum este introdus mitul folcloric in poezia culta, dar =i, in genere, prin cantarea idilicului rural in in\elesul superior al cuvantului, Heliade precede nu numai pe Eminescu, dar mai ales pe Co=buc. Cu toate acestea, lirismul eliadesc este mai pu\in obiectiv fa\a de cel co=bucian. Romantic, ca si Victor

Hugo, care intr-una din baladele sale canta de asemenea Silful
(tot un fel de Zburator), Heliade desfa=oara un lirism mai cuprinzator =i mai profund decat acela al lui Co=buc, pentru ca e filtrat prin prisma subiectiva a artistului, e mai romantic.
Formula eliadesca a baladei se apropie — de altfel, ca =i a lui
Co=buc — de aceea configurata de poe\ii germani Goethe =i mai ales Uhland, de=i punctul de plecare se afla in Victor Hugo, pentru ca insu=i Victor Hugo modificase — influen\at de germani
— conceptul de balada in sens de poem cu subiect mai mult sau mai pu\in fantastic =i mitologic.
Ritmul de balada culta vine de acolo ca propozi\iile capata
— chiar in stilul direct — o curgere melopeica, prin revenirea
in chip de refren a cate unui vers sau a cate unei strofe intregi.
Acest cantabile baladesc (realizat perfect in planul artei noastre muzicale de Ciprian Porumbescu), care accentueaza lirismul, este apoi contrapunctat, in a doua secven\a a poemului, de cadrul naturii, una dintre cele mai frumoase evocari descrip tive ale inserarii rustice, Heliade anticipand, cu stralucire, pe
Eminescu din Sara pe deal =i pe Co=buc din Noapte de vara.
Bucolicul de nuan\a neoclasica se imbina — de asta data in chip armonios — cu romantismul evocator de imagini vesperale
intr-un tablou de gen, de o solemnitate grava: soarele asfin\e=te, cumpenele fantanilor cheama „a satului cireada“, „vitele muginde“ pa=esc la „jgheab intins“, aerul serii vibreaza „de tauri grea murmura“, vi\eii alearga la ugerul vacilor, care, sub
„fecioreasca mana“ (imagine deosebit de gra\ioasa, in stil pastoralist), face sa se auza susurul laptelui in =i=tar. In sfar=it, zgomotele se pierd in noapte =i stelele apar una cate una:
Incep a luci stele rand una cate una
Si focuri in tot satul incep a se vedea;
Tarzie asta-seara rasare-acum =i luna,
Si, cobe, cateodata, tot cade cate-o stea.
Dar campul =i argeaua campeanul ostene=te
Si dupa-o cina scurta =i somnul a sosit.
Tacere pretutindeni acuma stapane=te
Si latratorii numai s-aud necontenit.
E noapte nalta, nalta; din mijlocul tariei
Ve=mantul sau cel negru, de stele semanat,
Destins coprinde lumea, ce-n bra\ele somniei
Viseaza cate-aievea de=teapta n-a visat.
Tacere este totul =i nemi=care plina;
Incantec sau descantec pe lume s-a lasat;
Nici frunza nu se mi=ca, nici vantul nu suspina,
Si apele dorm duse, =i morile au stat.
Impresia de solemnitate =i vraja provine din cateva imbinari de cuvinte, epitete =i metafore gandite mai mult dupa metoda clasica decat dupa cea romantica: stelele lucesc rand una cate una, luna rasare tarzie; noaptea este nalta =i ve=mantul ei negru, semanat cu stele, cuprinde ca o mantie imensa lumea in bra\ele somniei. Construc\ia sintactica fara pe la acuzativ aminte=te, de asemenea, clasicismul:
Dar campul =i argeaua campeanul ostene=te, ca =i metonimia din versul:
Si latratorii numai s-aud necontenit.
Cate un vers suna senten\ios:
Tacere este totul =i nemi=care plina.
Altul, prin repeti\ii de cuvinte din aceea=i radacina, creeaza armonii =i produce farmecul in\elesurilor prime, etimologice:
Incantec sau descantec pe lume s-a lasat.
Personificarile chiar, in acest context, sunt pline de sugestii
=i prospe\ime: frunza nu mi=ca, vantul nu suspina, apele dorm duse, morile au stat.
Este evident ca elementele de clasicism intarziat, pe care
Heliade le imprumuta din poezia, cam conven\ionala, de la sfar=itul secolului al XVIII-lea, sunt reintegrate =i facute fertile prin ancorarea lor in peisajul romanesc. Motivul ini\ial al zburatorului revine in cea de-a treia parte a poemului, tot a=a,
in stilul direct al sufletelor care =u=otesc despre spiritele ce bantuie nop\ile:
Tot zmeu a fost, surato. Vazu=i, impeli\atul!
Ca \inta l-alde Floarea in clipa strabatu!
Si drept pe co=, leicu\a! ce n-ai gandi, spurcatul!
Inchina-te, surato! — vazutu-l-ai =i tu?
Balaur de lumina cu coada-nflacarata,
Si pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curata,
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc.
Fata mare trebuie sa fuga de iubit ca de foc, pentru ca incepe sa viseze, visul se preface apoi in lipitura =i lipitura-n zmeu:
Si ce-i mai faci pe urma? ca nici descantatura,
Nici rugi nu te mai scapa. Fereasca Dumnezeu!
Urmand lui Iancu Vacarescu din Primavara amorului, Peaza buna, Peaza rea, Ielele, dar =i poe\ilor din genera\ia sa —
Bolintineanu (cu Mihnea =i baba), Alecsandri (Baba Cloan\a,
Andrii Popa, Strunga etc.), Costache Stamati =i al\ii — , specia baladei, ilustrata de Heliade, va straluci, la Eminescu, la Co=buc, la Goga, apoi =i la Ion Barbu (Riga Crypto =i lapona Enigel),
Miron Radu Paraschivescu, Radu Stanca =i la mul\i al\ii din genera\ia de dupa Nicolae Labi=.