Drama intelectualului intr-o societate bazata pe inegalitati este o tema frecventa in literatura romana si universala si cunoaste o tratare deosebit de complexa in opera lui Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” si in opera lui Liviu Rebreanu “Padurea Spanzuratilor”, amandoi ilustrand evenimente tragice ale existentei lor. Iar Rebreanu precizeaza ca “subiectul -; o constructie cerebrala la inceput -; s-a umanizat numai cand a intervenit contactul cu viata reala si cu pamantul. Fara tragedia fratelui meu “Padurea spanzuratilor” n-ar fi iesit de loc sau ar fi avut o infatisare anemica, livreasca precum au toate cartile ticluite in cap, la birou, lipsite se seva vie si inovatoare pe care numai experienta vietii o zamisleste in sufletul creatorului lui”. De cealalta parte Camil Petrescu pentru a reda evenimentele sangeroase foloseste insemanari din jurnalul lui de front, fragmente din ordine de razboi, titluri si ordine, fragmente semnificative legate de desfasurarea evenimentelor. p7q23qn
Romanul lui Camil Petrescu constituie un moment important in tratarea temei pe plan filozofic si pe plan literar. Formula aleasa, aceea a unei confesiuni a personajului principal reprezinta o indepartare de la traditia romanului realist obiectiv (fapt ce deosebeste lucrarea de romanul lui Rebreanu), scris la persoana aIII a. In felul acesta romanul devine un monolog interior, fapt care ofera personajului posibilitatea de a evolua permanent intre planul interior, sentimental si planul exterior (societatea, razboiul). Consecinta unei asemena perspective este o evaluare unitara a unei realitati complexe, dintr-o perspectiva unica, subiectiva. Stefan Gherghidiu cauta adevarul dovedind o constiinta lucida, care aspira catre esenta.
Rebreanu insa :”In Apostol a vrut sa sintetizeze prototipul propriei sale generatii. Sovairile lui Bologa sunt sovairile noastre ale tuturora, ca si zbuciumarile lui”. Caci Apostol Bologa este prototipul generatiei de intelectuali ardeleni siliti intr-un anumit context social-politic sa lupte sub steag dusman, intregul roman reliefand de fapt conditia tragica a omului aflat in situatie limita , care cautandu-se pe sine parcurge un destin tragic.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”se deschide cu o scena de la popota ofiterilor, din timpul primului razboi mondial, cu o conversatie despre familie si in special rolul sotiei in cadrul acestei institutii, pe vremuri respectabila. Controversa iscata, ce-i impartea in doua tabere pe cei prezenti la discutie, acuzatorii si aparatorii ai unei cauze fictive, ii provoaca sublocotenentului Stefan Gheorghidiu revenirea in memorie a propriei sale casnicii distruse, din punctul sau de vedere de o nevasta devenia prea mondena sub influenta unei mosteniri neasteptate venita sa schimbe un rost fixat al lucrurilor. Cu toate ca tanarul sublocotent este macinat de o gelozie chinuitoare din primele pagini s-ar putea trage concluzia ca dragostea fata de sotia sa este atat de puternica incat el este in stare chiar sa dezerteze pentru a o putea revedea: ”…peste cateva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca impotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o incalzire si iritatie a pietii pe tot corpul. Nu asteptam decat sa izbucnesc…pandeam un prilej, o cotitura de fraza sau de gest, ca sa intervin cu o aruncatura de grenada”
Toate aceste sentimente, aparent contradictorii care se izbesc de sufletul lui Stefan Gheorghidiu se invart in jurul a doua axe: gelozia si iubirea excesiva pentru o femeie care, odata obisnuita cu mondenitatea, a capatat o oarecare (mare) independenta ce i-a permis indepartarea treptata, dar constanta de sotul sau. Toate aceste concluzii sunt concretizate prin vocea lui Orisan care in mod just observa: ” o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie… Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti, greu la inceput, sa-ti placa femeia, fara de care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca sti ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial sa o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si cu vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trbuieste prezenta ei zilnica”.
Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat in primul rand numai de probleme de constinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Liniile de gandire trasate in campul istoriei filozofice ii sunt cunoscute cu de-amanuntul si gandirea lui proprie aluneca spre ele cu abilitate si subtilitate. Faptul ii provoaca o placere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este defapt o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de o gandi o noua randuiala. In aceasta lume vrea sa o ridice si pe sotia sa pentru a trai impreuna o dragoste eliberata de contingentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, sau numai a lui. Pasiunea lui Stefan Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute. De aceea ii este necesara Ella careia i se subjuga si pe care n-o poate rupe din sufletul sau. Acesta este si izvorul geloziei sale, cand comportarea sotiei ii infiltreaza in constiinta semne de intrebare, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli.

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” cuprinde atitudinea autorului in fata razboiului, o preocupare teoretica si practica esentiala pentru el, eveniment de o covarsitoare importanta pe plan istoric si moral. Razboiul a dus la rasturanarea planului constiintelor, a impus necesitatea revizuirilor de tot felul. Sunt imagini realiste scuturate de artificii, sub care ramane intreaga si nealterata spaima primara a omului in fata mortii, constiinta sacrificiului, eroismul, hotararea de a invinge ramanand niste reflexe pornite dintr-o constiinta biologica in primejdie, care se apara cu orice pret. Episodul “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” este o ilustrare exceptionala, de o inalta realizare artistica a unei psihologii a groazei, a panicii:”cadem cu sufletele rupte, in genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi alergam, coboram speriati, imprastiati…deasupra intaia explozie iti sparge urechile, te nauceste, a doua te baga in pamant. Dar prin faptul ca le-ai auzit pe amandoua nu esti mort…am rasucit gatul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocator. N-a fost nici de data astaPamantul farmitat, tasnit in sus cade acum cu intarziere, in ploaie, pe noi… Abia mai inteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adancul adancurilor parca: Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”.
Cu aceasta experienta tragica, la care se adauga altele, ulterior, Stefan Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a razboiului si a realitatii in general, incat constiinta lui se limpezeste de framantarile minore care ii umplusera sufletul de veninul geloziei. Gheorghidiu intelege in final ca experienta razboiului, tot ceea ce a vazut micsoreaza drama si framantarile lui individuale, fiindca razboiul zguduie din temelii constiinta intregi colectivitati, in fata careia drama sa personala I se pare cu totul insignifianta.

Iar “Padurea spanzuratilor” prezinta de fapt drama dezechilibrului si prabusirii sufletesti a unui om cu constiinta zguduita in imprejurari vitrege ale vietii in timp de razboi. Romanul incepe cu un element hotarator pentru pierderea echilibrului interior, cu scena executiei prin streang a soldatului ceh Svoboda si se incheie identic cu omorarea locotenentului Bologa, ambii dezertori din armata austro-ungara. Numele personajelor se schimba, conflictele sufletesti raman insa aceleasi. Este surprinzator cata deosebire exterioara aparenta exista intre Apostol si Svoboda, si cata comuniune ascunsa. Locotenentul Bologa acuza “o vina” pe care vocea interioara a tatalui o sopteste necontenit si o infiltreaza in constiinta fiului “Ca barbat sa-ti faci datoria”. Insa in timpul executiei comportarea neinteleasa si reactiile involuntare tradeaza intelegerea celei de-a doua parti a sfatului parintesc “sa nu uiti niciodata ca esti roman”. Constientul lui Svoboda si inconstientul lui Bologa sunt de o tulburatoare identitate, de aici decurgand similitudinile neasteptate de situatii, in final de destine.
Caci initial Apostol Bologa are un temperament robust, cu instincte puternice, dar bine strunite, linistit ca apele unui lac adanc, neproblematic, desi extrem de sovaielnic. Este nevoie de un impuls extrem de puternic, de o intamplare nefericita care sa activeze contradictii sufletesti latente nebanuite, pentru a-I dezvalui intrega complexitate a fiintei. Razboiul, ucigator de energii, avand totodata o puternica forta demascatoare sparge ca o piatra suprafata aparent neteda si echilibrul precar al vietii si constiintei locotenentului Bologa. Insa firul evolutiei si metamorfozelor sale sufletesti este foarte incurcat, cu sinuozitati si contorsiuni derutante. In numele unor idei pur teoretice , abstracte de patrie, lege, datorie si stat Apostol Bologa are constiinta impacata ca votand pentru executarea dezertorului si-a facut datoria. Insa realitatile brutale ale vietii concrete ii dovedesc contrarul, (iar) simultan in sufletul sau se acumuleaza progresiv obsesii si angoase, care culmineaza cu vestea mutarii pe frontul roamnesc. Caci Bologa ajuns in Ardeal trce din ipostaza de soldat in cea de roman aceasta din urma excluzand orice acte de bravura militara ce I-ar fi adus medalii si punandu-l in final in situatia lui Svoboda, evidentiindu-i asfel latura umana.
Ciudat este faptul ca desi avand o harta a pozitiilor inamice in buzunar Bologa nu vrea sa dezerteze, cel putin nu in adevaratul sens al cuvantului. El vrea sa scape de fapt de o conjunctura care l-a sufocat pana cu putin timp inaintea luarii deciziei finale. Asa se explica si putina pregatire cat si refuzul sistematic al oricarui ajutor din partea Ilonei sau a lui Vidor, dar si eliberearea stranie pe care o simte cand este gasit de Varga. Referitor la acel moment chiar Rebreanu nota ”apoi fasia de lumina muri in potopul de intuneric”. O eventuala interpretare a acestei fraze ar fi ca Apostol nu gasise inca lumina revelatoare a iubirii de (moarte) absolut, dar primul pas fusese deja facut iar celelalte optiuni devenisera nule, pierzandu-se in “intuneric”.
Iar cartea a patra se deschide (chiar) cu infatisarea starii de sprit a lui Bologa care spre deosebire de inchistarea si apasarea pe care le simtea inainte “acum mergea linistit de parca ar fi scapat de toate grijile. Sudorile I se uscasera pe fata si…ii trecu prin minte c-ar putea raci si isi puse casca pe cap”. Ori acestea nu sunt ganduri de om cu constiinta vinovata, ci mai degraba sunt ale unei persoane ce depasit primul stadiu, acela al soldatului pus sa ucida, trecand la o faza superioara, aceea de intelegere a apartenentei la un neam. Caci, in mod indirect, odata prins, el poate sa declare nestingherit ca este roman,. in acelasi timp debarasandu-se de perceptia falsa a ideilor de patrie, datorie, onoare ce-l insotise pana atunci inlocuindu-le cu adevarata datorie de care tatal sau ii vorbise cand era mic.
Pe drumul ce-l duce la inchisoarea provizorie Apostol are o revelatie de alta natura decat cea pe care avut-o cand ea mic. De aceasta data “il cutremura o spaima ciudata si, ca o rugaciune, incepu sa mumure din buze : Dumnezeu, Dumnezeu… Repetand acelasi cuvant cu nadejde fierbinte, I se cobora in suflet increderea si zise, ridicand capul spre cerul albastru insorit al vazduhului ”De ce sa mor?…nu vreau sa mor! Viata e doar…Viata”” . Prin aceste ganduri se face usor trecerea de la ipostaza de roman la cea de om, mai profunda decat toate celelalte dar cel mai greu de atins. Prin modul in care o descrie, autorul sugereaza clar ca acea intelegere divina nu poate salaslui in mintea oricarui om ci a celui care pe de o parte a incercat sa-si inteleaga destinul prin latura religioasa preferata de mama sa, apoi prin perspectiva morala a tatalui sau pentru ca in final sa ajunga singur, in drum spre esafod sa descopere ceea ce cauta de mult. Desigur copilaria si mai ales facultatea de filozofie au avut o influenta capitala in intelegerea aceasta dar in momentul disperarii, si al renuntarii la cautare ea a ajuns in sufletul sau.
Ceea ce a descoperit Bologa nu este, cum s-ar putea crede, vreo taina ce ar fi oprit razboiul sau ar fi unit in mod miraculos Transilvania cu Romannia implinind astfel dorinta postuma a tatalui sau, nu… Bologa a inteles ca destinul sau a fost implinit. Numele profetic pe care-l purta prevestise numai sacrificiul sau in numele iubirii dintre oameni, iar viata sa este semnificativa nu din punct de vedere evolutiv, ci prin prisma finalului cand ”in fata lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui”.
Prin acesta imagine Rebreanu sugereaza poate distrugerea intunericului si a atmosferei apasatoare de la inceputul romanului, si inceperea unei perioade de soare si bucurie, cel putin din punctul de vedere al sufletului lui Apostol. La sfarsitul cartii numele ii este repetat de trei ori marcand exact cele trei faze ale evolutiei sale de la un simplu soldat la un roman si apoi un om ce si-a inteles viata si menirea in randul semenilor sai.

Din ambele opere se desprinde o concluzie tragica: razboiul nu are nimic spcatculos, reprezinta o permanenta amenintare la adresa valorilor materiale, dar mai ales a celor spirituale, a existentei insesi, reduce individul la cateva reactii primare singurul sau gand fiind sa-si salveze viata. Atitudinea generale este aceea de condamnare, razboiul avand insa rolul de a fortifica oamenii, de a-I clarifica sufleteste, de a le limpezi constiintele.

Insa prin deciziile luate in final atat Stefan Gherghidiu, cat si Bologa nu se plaseaza in categoria celor invinsi, Gherghidiu avand posibilitatea unui nou inceput, iat Apostol Bologa gasind, in sfarsit, linistea mult cautata.(atitudinea fata de moarte si razboi este aceeasi, doar mijloacele de a impune aceasta atitudine fiind, in buna masura, diferite).