Viata v7s10si
• 20 septembrie 1866 - Se naste George Cosbuc, in satul Hordou (azi George Cosbuc), in casa preotului greco-catolic Sebastian Cosbuc. septembrie
• 1871 - urmeaza cursurile clasei I primare in satul Hordou.
• 1873 - Isi continua scoala primara, clasele a II-a si a III-a, la Telciu.
• 1876 - 1884 - Elev al Liceului romanesc din Nasaud; este gazduit de invatatorul Teodor Rotari, in biblioteca acestuia gasind pentru lectura operele scriitorilor romani si lucrari ale unor autor straini. In anii liceului, Cosbuc desfasoara o bogata activitate literara in cadrul Societatii de lectura a elevilor „Virtus Romana Rediviva“. In clasa a VII-a, Cosbuc este ales vicepresedinte al societatii, iar din 1883 devine presedinte.
• 1884 - Publica in paginile revistei Musa someseana primele sale poezii.
• mai - isi sustine examenul de bacalaureat.
• septembrie - Se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere din Cluj. Devine tot mai interesat de folclor si fata de trecutul de lupta al poporului nostru.
• decembrie - Publica la ziarul Tribuna din Sibiu, mai intai sub pseudonimul C. Boscu, apoi cu numele adevarat, versuri originale, basme versificate, traduceri.
• 1885 - 1886 - Colaborare sustinuta la Tribuna si la Familia lui Iosif Vulcan. Se retrage de la facultate, frecventand sporadic doar anumite cursuri unviersitare. Continua colaborarea cu Tribuna, cateva dintre creatii fiindu-i publicate sub forma de plachete in „Biblioteca poporala a Tribunei“.
• 1886 - 1887 - Traduce intens poezii din autorii greci, cu intentia de a le publica intr-o antologie.
• 1887 - Colaboreaza la Tribuna, corespondeaza cu Slavici, care-l cheama la Sibiu, unde de prin august incepe sa lucreze ca redactor. Experienta de aici s-a dovedit foarte rodnica pentru viitoarea sa desavarsire intelectuala.
• 1888 - Publica tot mai intens la Tribuna; isi orienteaza scrisul spre o specie literara in care a ramas neintrecut: idila.
• 1889 - Publica Nunta Zamfirei, una din capodoperele creatiei sale; succes rasunator. Pleaca in toamna la Bucuresti, unde se va stabili definitiv.
• 1890 - 1891 - Indeplineste un timp functia de „desemnator ajutator“ la serviciul arhitecturii, din cadrul Ministerului Cultelor. Colaboreaza la diverse reviste si ziare (Amicul Familiei, Constitutionalul). Publica in Convorbiri literare (1 aprilie 1890) poezia La oglinda. Elaboreaza cu mai multi profesori manualul de scoala Carte romaneasca de cetire.
• 1891 - 1892 - Publica in Tribuna poezii remarcabile. Devine redactor al revistei magazin Lumea ilustrata (unde apar Fatma, Vestitorii primaverii, Noapte de vara, Vara, Vantul).
• 1893 - Isi incepe colaborarea la revista Vieata, de sub directia lui Vlahuta si V.A. Urechia. Apare Balade si idile, la Editura Librariei „Socec“ din Bucuresti, volum de debut. Evenimentul va fi consemnat in revistele Convorbiri literare, Minerva, Tribuna, Familia, Moftul roman.
• 1894 - 1895 - Apare revista Vatra, in editura lui C. Stefea, sub redactia lui Slavici, Caragiale si Cosbuc. In Vatra, Cosbuc incepe sa publice, la rubrica Vorba aluia, ghicitori explicate. In paginile revistei apar si poeziile: Noi vrem pamant, Mama, Lupta vietii, In opressores, Pasa Hassan, Doina.
• 1895 - Se casatoreste cu Elena, sora editorului C. Sfetea. Se naste, la Craiova, unicul fiu al poetului, Alexandru.
• 1896 - Publica volumul Fire de tort. Se tipareste, in traducerea lui Cosbuc Eneida de Vergiliu. Traduce poema byroniana - Mazepa.
• 1897 - La 1 ianuarie apare la Bucuresti revista Foaie interesanta, a carei conducere o va prelua G. Cosbuc de la 1 iunie, dupa disparitia Vetrei. Colaboreaza la Tribuna poporului (Arad), Albina, Revista ilustrata (Bucuresti). Colaboreaza la revista de literatura Povestea vorbei. I se tipareste, la Caransebes, volumul Versuri si proza. Traduce din Terentiu (comedia in cinci acte Parmeno). Publica la Craiova Antologia sanscrita, care cuprinde fragmente din Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana. La Bucuresti apare, tot in traducerea sa, Sacontala lui Calidasa. C. D. Gherea publica amplul studiu despre Cosbuc: Poetul taranimii. Pentru traducerea Eneidei, Cosbuc primeste Premiul Academiei „Nasturel Herescu“.
• 1899 - 1902 - Sustine aparitia revistei Romania juna (Bucuresti). Apare revista Semanatorul (Bucuresti), sub conducerea lui G. Cosbuc si Al. Vlahuta. In afara unor poezii originale, Cosbuc publica aici primele traduceri din Odiseea. Colaboreaza la Universul literar.
• 1902 - Tipareste volumul de versuri Ziarul unui pierde vara. In colaborare cu Vlahuta, Cosbuc publica la Bucuresti Carte de cetire pentru scolile secundare si profesionale, partea I.
• 1904 - Publica volumul Cantece de vitejie, elogiat de N. Iorga in Semanatorul (29 august). Tipareste traducerea din Georgicele lui Vergiliu.
• 1906 - De la 1 ianuarie Cosbuc, I. Gorun si Ilarie Chendi editeaza revista artistica Viata literara si artistica.
• 1907 - Termina traducerea integrala a Divinei Comedii de Dante Aligheri (publicata postum intre 1925 - 1932, sub ingrijirea lui Ramiro Ortiz). Incepe colaborarea cu Viata Romaneasca.
• 1908 - Poetul se reintoarce in Ardeal, spre locurile de nastere, intalnindu-se cu fostii sai profesori si colegi. La Prislop il cunoaste pe Liviu Rebreanu.
• 1910 - 1914 - Apare, in traducerea poetului, drama Don Carlos de Schiller. Publica in Tribuna (Arad) si Romanul, Flacara (Bucuresti); tipareste o culegere de balade populare si din diferiti autori romani.
• 1915 - In august moare, in urma unui accident de automobil, fiul poetului - Alexandru. „Pierderea aceasta in niste imprejurari atat de naprasnice i-a zdrobit orice incredere in viata“ - (L. Rebreanu).
• 1916 - Poetul este ales membru activ al Academiei Romane.
• 1917 - Continua lucrul la definitivarea traducerii Divinei Comedii si a unui amplu si original comentariu despre capodopera lui Dante Aligheri.
• 1918 - In revista Scena apare Vulturul, ultima poezie pe care Cosbuc o publica in timpul vietii.
• 9 mai 1918 - Poetul inceteaza din viata, la Bucuresti; a fost inmormantat la cimitirul Bellu. „Aceasta glorie a neamului nostru a inchis ochii pe veci.“ (G. Bogdan - Duica, 18 mai 1918).

Suflet in sufletul neamului:
GEORGE COSBUC
(1866-1918)

Consemnind golul ce se formase in poezie dupa disparitia marelui Eminescu, un poet al timpului , Alexandru Vlahuta, se plingea de lipsa unor adevarate talente, atit de necesare pentru continuarea idealurilor la care visase predecesorul sau.
Unde ni-s entuziastii, visatorii, trubadurii,
Sa ne cinte rostul lumii si splendorile naturii?
Unde ni-s semanatorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiti de stele, mergatorii inainte,
Sub credintele sfarimate si sub pravilele sterse
Ingropaind vechea durere, cu-al cintec sa reverse
Peste inimile noastre mingiiere si iubire, -;
Si cuvintul lor profetic, inspirata lor privire
Valurile de-ntunereic despicindu-le in doua,
Splendida-naintea noastra sa ne-arate-o lume noua.
(A.Vlahuta. «Unde ne sint visatorii?»)
Raspunsul la intrebarea poetului ingrijorat de soarta poeziei de atunci nu se lasa mult asteptat. Un an dupa publicarea acestei poezii-manifest, in 1893 vede lumina tiparului volumul de versuri «Balade si Idile» semnat de un nou si talentat poet, George Cosbuc. Apoi, rind pe rind, publica si alte volume de poezii: «File de tort», «Ziarul unui pierde-vara », «Cintece de vitejie» s.a.
Format la scoala poezieie populare si cea a marilor clasici universali, Cosbuc a fost trubadurul minunateleor obiceiuri nationale, autorul unor vehemente versuri de revolta si critica sociala, creaqtorul unor pasteluri originale ,de o frumusete aparte.
Bastina lui George Cosbuc este satul Hordou (astazi Cosbuc), asezat intr-o regiune pitoreasca imprejmuit de dealuri impadurite din apropierea orasului Nasaud. De la tatal sau el a mostenit pasiunea lecturii, iar de la mama -; arta povestirii. Desi fecior de preot, Cosbuc se considera taran, si-i placea sa i se spuna taraneste «Bade». Intr-o povestire autobiografica viitorul poet mentiona: «Doisprezece dintre patrusprezece, citi urma clasa a opta a liceului din Nasaud, eram baieti de tarani oieri, purtam caciuli si itari. Vacantele ni le petreceam prin paduri si prin munti, caci nuami la scoala eram „domnisori”, iar acasa eram „ciobani”». Copilul a capatat in familie o educatie sanatoasa, intr-o atmosferea de armonie, caldura sufleteasca si intelegere deplina. Avbea sentimente gingase fata de maica-sa pe care o adora si de care era adorat. Mai tirziu, in tinerete, isi amintea de ea in versuri duioase, ce-l purtau spre anii copilariei:
De ce sa-mi fie frica?
Te pleci si ma dezmierzi,
De drag, o draga mama, ma afli si ma pierzi
Din ochi; imi iei o mina si-n mina ta o stringi
Si-mi faci cu dinsa cruce pe piept, si parca plingi.
E un motiv de iubire si respect adinc pentru mama, pe care-l va relua mai tirziu in poezia «Mama».
Debutul poetic ca atare a fost anticipat de improvizatii prozodice de circulatie locala sateasca. «Cind traim acasa la Nasaud, eu eram un fel de «arta poetica» ambulanta a satului. Invatam pe fete doine, sa le cinte la sezatoare. Improvizam pe atunci foarte lesne versuri poporale». Elevului Cosbuc ii placea sa citeasca. Stia pe de rost sute de versuri. Rostul poetului in lume Cosbuc il vedea in slujirea cu devotament oamenilor, neamului de care isi lega soarta, fibrele inimii si constiinta de cetatean.

Sint suflet in sufletul neamului meu
Si-i simt bucuria si-amarul -;
In ranele tale durutul sint eu,
Si-otrava de-odata cu tine o beu
Cind soartqa-siu intinde paharul
(«Poetul»)
De aceea:
Copila, tu crede poetii ce scriu,
Caci lor li s-a dat o putere
Sa-auda mai bine, sa simta mai viu
Intreaga a lumii durere.
George Cosbuc a pledat penrtu o literatura apropaiata de viata poporului, o literaturai care sa exprime «felul de a vedea si de a simti, firea lui». El chema pe confratii de condei sa lucreze pentru luminarea poporului, sa valorifice traditiile frumoase ale stramosilor: «sa nu risipim ce au adunat parintii nostri, daca nu putem spori lumina, sa nazuim a raspindi in popor tot mai mult pe aceea pe care o avem».
Dotat cu har poetic, sustinut de o cultura aleasa dobindita la liceu si la universitate, dar si din lectura neintrerupta a literaturii clasice si universale, Cosbuc se afirma in literatura de timpuriu. Insa poezia care a trezit un interes exceptional, asigurindu-i definitiv titlul de glorie a unui poet national, a fost «Nunta Zamfirei» (1889). Firul de basm din acest splendid poem nu este altceva decit o modalitate de a zugravi in culori pioresti o nunta taraneasca de pe meleagurile poetului, cum este de exemplu, tabloul jocului la nunta:
Trei pasi la stinga linisor
Si alti trei pasi la dreapta lor;
Se prind de miini si se desprind,
S-aduna-n cerc si iar se-ntind,
Si bat pamintul tropotind
In tact usor.
Seducatoare sint poeziile de dragoste, o parte din ele devenind romante populare cintate si astazi: «La oglinda», «Numai una», «Pe linga boi» s.a. Poeziile erotice sint un elogiu al statornicie in dragoste, un imn al sentimentului dragostei. Ea vrea sa fie frumoasa, si in lipsa mamei, se impodobeste si se rasfateaza, admirindu-se in oglinda:
Asta-s eu! Si sint voinica!
Cine-a zis ca-s inca mica?
Uite, zau acum iau seama
Ca-mi sta bine-n cap naframa,
Si ce fata frumusica
Are mama!
George Cosbuc s-a manifestat ca un activ participant la cele mai insemnate evenimente contemporane: rascoalele taranesti, lupta poporului impotriva oprimatorilor interni si externi, miscarea maselor pentru libertati democratice si nationale, pentru adevar si dreptate. Poezia «Pentru libertate» exprima ideea demnitatii omului, credinta intr-un viitor luminos pentru care vor lupta si contemporanii, si generatiile urmatoare: «ca-i multa viata-n noi, si-n cei ce vin».
Dar cea mai impunatoare creatie consacrata luptei poporului pentru libertatea sociala si nationala este poemul «Noi vrem pamint!» ce i-a dus reputatia si dincolo de hotareletarii. Reflectind stari de lucru amare pentru taranimea truditoare adusa, in urma exploatarii crunte, in pragul disperarii, poemul se incheie cu o apostrofa violenta:
Sa nu dea Dumnezeu cel sfint
Sa vrem noi singe, nu pamint!
Cum nu vom mai putea rabda,
Cind foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormint!
Poetul cheama la acte de inalt patriotism chiar cu pretul jertfei personale, atunci cind interesele vitale sint puse in primejdie.
Din zei de-am fi scoboritori,
C-o moarte tot sintem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos ingirbovit;
Dar nu-i totuna leu sa mori
Ori ciine-ntantuit.
(«Decebal catre popor»)
George Cosbuc a creat si pasteluri. Tablourile pitoresti insufletite de prezenta omului reflecta sentimentele si atitudinile poetului fata de natura in diferite ipostaze ale anotimpurilor, ale zilei si noptii, ca de pilda si in versurile:

Prin visini vintul in gradina,

Calcind culcus, mai bate-abia
Din aripi si-n curind s-alina,
Iar rosul mac inchide floarea,
Din ochi clipeste-ncet cicoarea
Si-adoarme-apoi si ea.

Eu cred c-a obosit padurea,
Caci ziua-ntreag-a tot cintat,
Si tace-acum gindind aiurea.
Sub dealuri amurgeste zarea
Se-ntuneca prin vai cararea
Si-i umbra peste sat.
(«Pastel»)
Diverse sint motivele creatiei poetice a lui George Cosbuc. Ca sa le cunosti si sa gusti farmecul poeziei sale, nu cere nimic peste puterte: e de ajuns sa le citesti si te vei afla, transfigurat, intr-o lume noua, in nebanuita si inexplitabila taina a cuvintului poetic. Cunoscindu-l pe Cosbuc, ne vom cunoaste mai bine pe noi insine, vom fi alaturi de acel ce a fost «Suflet in sufletul neamului meu». Ne vom imbogati viziunea artistica si cu o noua tehnica prozodica, frapanta, melodica. Caci cum isi scria versurile? «Poeziile mele le compun cintindu-le si am atitea melodii in cap, cite poezii am scris».
Sa mai retinem, in fine, ca George Cosbuc se numara printre cei mai buni traducatori din literatura universala. A lasat posteritati capodopere transpuse in limba noastra, precum: «Sacontala» de Kalidasa,«Eneida» si «Georgicele» de Vergiliu, «Mazepa» de Byron, «Don Carlos» de Schiller, «Divina comedie» a lui Dante s.a.
Poet al omului de la tara, al naturii si al iubirii, George Cosbuc a inscris o pagina vie in literatura clasica, asigurindu-i un loc statornic intre marii clasici: Eminescu, Alecsandri si Creanga.
Desi a activat dupa Eminescu, George Cosbuc a cultivat versul de o vitalitate activa, regenerator al poeziei posteminesciene dominate de nostalgie si pesimism. El este departe de Hegel, Schopenhauer, Nietzche si in genere de filoyofia culta, insusindu-si din tinerete filozofia robusta a taranului roman, al folclorului autohton. Preluind motive din folclor si din lecturi, Cosbuc le gaseste acestor motive o expresie profund personala de o enorma putere de influenta asupra cititorului. El se identifica in mare masura cu expresivitatea desavirsita a vorbirii romanesti neaose, inainte de toate -; a celei taranesti. Prin intreaga sa creatie el e tins spre o mitologie poetica nationala, marcata de o fantezie bogata, de sorginte populara. Nu fara un anumit temei Constantin Dobrogeanu-Gherea l-a numit “poetul taranimii”.

„Cel ce vrea sa se dumireasca asupra formelor gramaticale ale limbii romane are sa citeasca cu toata luarea-aminte poeziile lui George Cosbuc. Poeziile lui George Cosbuc are sa le citeasca cel ce tine sa stie cum aleg, se-ntrebuinteaza si s-asaza vorbele-n romaneste.
Tot poeziile lui are sa le citeasca cel ce vrea sa se dumireasca asupra prozodiei, asupra rimarii si-n ceea ce priveste stilul si compozitiunea, arta poetica, in genere.”
Ioan Slavici

„Cosbuc nu este numai un desavirsit tehnician, dar nu rareori si un poet mare, profund original, un vizionar al miscarilor sufletesti sempiterne cu un accent ardelean numaidecit evident, inimitabil si tocmai pentru aceea asa de des imitat. El a izbutit, ca si Eminescu de altfel, sa faca poezie inalta care sa fie sau macar sa para priceputa poporului si sa educe astfel la marlele lirism o categorie de oameni straini in chip obisnuit de literatura.”
George Calinescu

„Acolo unde Cosbuc ne ofera versuri agreabile, temeiul lor estetic e in general muzica, o muzicalitate specifica acestui «bard», transmisibila poeziei noastre celei mai «moderne» (Ion Barbu, Eugen Jebeleanu).
Virtuos al prozodiei romanesti, confruntind tonurile limbii noastre cu rigoarea versurilor latine sau melodia celor germane, Cosbuc ne-a dat o admirabila versiune a Cintarii cintarilor - model de versificare cosbuciana. Dar contributia lui cea mare a fost desigur, talmacirea Divinei Comedii.
Impatimita munca o dovedesc si comentariile la aceasta opera, elaborate de el pe spatii intense.”
I. Negoitescu

Priveam fara de tinta-n sus -;
Intr-o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare,
De paza tarii noastre pus.
Si ca o taina calatoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sa mai zboare!
Si tot vazduhul era plin
De cintece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am intors catre pamint -;
Iar spicele jucau in vint,
Ca-n hora dup-un vesel cint
Copilele cu blonde plete,
Cind salta largul lor vestmint.

In lan erau feciori si fete,
Si ei cintau o doina-n cor.
Juca viata-n ochii lor,
Si vintul le juca plin plete.
Miei albi fugeau catre izvor
Si grauri suri zburau in cete,
Cit de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu! Ca o virgina
Cu umblet drag, cu chip iubit!
As vrea sa pling de fericit,
Ca simt suflarea ta divina,
Ca pot sa vad ce-ai plasmuit!
Mi-e inima de lacrimi plina,
Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei, si-o sa ma-ngrop si eu!
O, mare e, dar mare lina -;
Natura, in mormintul meu,
E totul cald, ca e lumina!

Vara face parte din volumul Balade si idile, aparut in 1893. Ea ocupa un loc aparte in opera lui George Cosbuc, fiind o admirabila sinteza a lirismului poetului ardelean. Temele lui predilecte: extazierea in fata naturii, idealizarea vietii campenesti, seninatatea orgolioasa in fata mortii, cul­tul pentru neamul sau, pentru stramosi alcatuiesc in poezie un tot inchegat.
Criticul literar Garabet Ibraileanu a consacrat acestei poezii o analiza clasica, apreciind-o drept "cea mai lirica din toata opera tui Cosbuc" si, in acelasi timp, "cea mai frumoasa".
Vara este un imn inchinat naturii, frumusetii, bogatiei si trainiciei ei, o descriere (tablou) in versuri, cu elemente de pastel si de filosofie populara (moartea si viata sunt intelese ca doua etape ale integrarii in natura), G. Cosbuc alege, din diversitatea aspectelor naturii, descrierea unui moment al verii, anotimp care declanseaza in sufletul sau sentimentul sublimului, al echilibrului, al eternitatii in spatiu si in timp (lucru firesc la poetul care tradusese im­nuri din marile epopei indiene: Ramayana, Mahabharata sau Rig-Veda - cantand lumina si soarele ca• principiu al vietii). Garabet Ibraileanu definea, de altfel, atmosfera acestei poezii drept "optimismul unui om care se simte o parte din natura". intreaga poezie este o metafora-simbol a frumusetilor naturii si ale vietii, o adevarata oda inchinata bucuriei de a trai. Titlul Vara, prin semificatiile referitoare la anotimp, sugereaza tocmai aceasta atmosfera de frumusete, bogatie, caldura, incantare si fecunditate.
Poezia este alcatuita, din punct de vedere structural, din trei parti, care prezinta, in strofe de mare respiratie (cate 12 versuri fiecare), trei aspecte fundamentale ale lumii. Atitudinea poetului este contemplativa, in primele doua strofe. El urmareste intai planul cosmic, pentru ca, in strofa urmatoare , sa descopere maretia planului teluric; iar in cea de-a treia strofa, contemplatia se transforma in meditatie, intrucat poetul coboara in lumea consideratiilor filosofice, declansate de sentimentul comuniunii om-natura.
Opozitia dintre planul cosmic si cel teluric (pamantesc) se oglindeste, in poezie, prin antiteza dintre static si di­namic. Poetul ne ofera ocazia de a exemplifica descoperi­rea unitatii in diversitate: solemnitatea (in prima strofa), exuberanta (in a doua strofa) si meditatia grava asupra conditiei umane (in a treia strofa).
Prima parte a poeziei este consacrata spatiului cosmic. Poetul vede Ceahlaul nu din zona Nasaudului, ci din valea Moldovei, "la apus" Pe fondul unei solemne seninatati, al unei bucurii care invaluie intregul univers, spatiul ceresc apare fix, grav, etern:
"Priveam fara de tinta-n sus-intr-o salbatica splendoare, Vedeam Ceahlaul la apus, Departe-n zari albastre dus, Un urias cu. fruntea-n soare, De paza tarii noastre pus".
Aceasta prima parte este mai putin picturala si mai mult sugestiva; domina imaginile vizuale, statice, poetul adresandu-se parca celui care a vazut, candva, privelistea si a indragit-o. Muntele este privit vara, intr-o "salbatica splendoare". Prin cei doi termeni abstracti folositi, "salba­tica" si "splendoare", se evoca maretia Ceahlaului, lasand libera imaginatia cititorului sa-si inchipuie, in infinitul albastru al cerului, stancile prapastioase ale muntelui, reflexiile lor in lumina solara, salbaticia unui peisaj grandios.
Ceahlaureste plasat "in zari albastre", poetul sugerand acel sentiment al indepartarii, care face muntele mai maret, mai misterios. La aceasta contribuie atat ritmul, cat si rima. Observam ca in versul "Departe-n zari albastre dus", cele patru accente sunt principale si aproape coincid cu sfarsitul cuvintelor. Aceste accente, ca si rima masculina (pe ultima silaba a versului), sugereaza impingerea imaginii Ceahlaului in zona marilor departari.
Eternul este static, solemnitatea sa incremeneste imen­sitatea spatiului si covarseste infinitul timpului. Gravitatea cereasca domina si influenteaza spatiul teluric. Impresioneaza, in aceasta parte, simpla numire a elementelor ma­sive ce apartin cosmosului:
"Si ca o taina calatoare, Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Si n-avea aripi sa mai zboare!"
Comparatia... "ca o taina calatoare/ Un nor... / Plutea"... are menirea de-a recepta maretia cosmica - "c/ taina" ce sta gata sa se dezvaluie, dar care dispare (fiind "calatoare") din fata ochilor omului (pentru ca omul nu e pregatit totdeauna sa o primeasca). E semnificativ termenul de com­parat: "norul" (element ceresc).
Tabloul a devenit acum mai complet, lasand impresia unei naturi amortite de canicula verii. Senzatia de ireal e creata de epitetele "taina calatoare" si "imens senin" Aceasta impresie este sporita de moliciunea miscarii noru lui si sugerata de ritmul versului: "Plutea-ntr-acest imens senin", (Toate accentele sunt principale si cad spre sfarsitul cuvintelor).
Epitetul, folosit cu zgarcenie in aceasta strofa, uneori antepus ("salbatica splendoare", "imens senin"), are rolul sa creeze imaginea infinitului, prin dilatarea nesfarsita a dimensiunilor.
Metafora "Ceahlaul..,/ Un urias cu fruntea-n soare" este folosita intr-un moment de mare importanta pentru mesaj, cand se cauta liantul dintre planul cosmic si cel teluric, intre cele doua planuri exista elemente care le asigura coeziunea, in ciuda opozitiei fundamentale dintre ele. Unul dintre aceste elemente de legatura este chiar Ceahlaul, vazut de poet ca o axa a lumii, "urias" ale carui inaltimi se pierd in profunzimile ceresti, asigurand, in acelasi timp, stabilitatea si echilibrul pamantului.
Alte elemente care mijlocesc comunicarea dintre cele doua spatii sunt "Un nor cu muntele vecin" si vazduhul "plin de cantece ciripitoare": norul si pasarile sunt elemente cu dublu statut - ele apartin, in acelasi timp, ambelor lumi.
Domina, in versurile primei strofe, propozitiile principale, coordonate prin juxtapunere sau conjunctii O singura propozitie subordonata este intalnita in versul exclamativ: "Si n-avea aripi sa mai zboare!", ce sporeste impresia de miscare lenta, molatica, a norului.
Cel de-al doilea tablou, cel teluric, e dinamic si deplaseaza atentia de Ia maretia Ceahlaului la natura ime­diat inconjuratoare, pe care G, Cosbuc "o concepe materna", dupa expresia lui G. Ibraileanu.
Aceasta strofa, infatisand polul opus -. cel al jocului, al exuberantei plenare, 1-a determinat pe criticul amintit sa afirme ca "Vara este triumful soarelui in poezia lui Cosbuc si in poezia romaneasca."
Prin contrast cu planul cosmic," efemerul, viata teluri­ca reprezinta o desfasurare totala de energie . Intensitatea acestei trairi are aceeasi inraurire asupra sensibilitatii poetu­lui ca si sublimul cosmic, din prima strofa. Legati prin nevazutele fire ale dansului, "spicele", "feciorii si fetele", "mieii albi", "graurii suri" alcatuiesc o admirabila unitate in diversitate, un simbol al celuilalt fel de infinit si eter­nitate, cel interior, propriu vietii, propriu spatiului paman­tesc:
"Privirile de farmec bete Mi le-am intors catra pamant Iar spicele jucau in vant, Ca-n hora dup-un vesel cant Copilele cu blonde plete, Cand salta largul lor vesmant, in lan erau feciori si fete, Si ei cantau o doina-n cor, Juca viata-n ochii lor. Si vantul le juca prin plete Miei albi fugeau catra izvor Si grauri suri zburau in cete".
Observam, in acest al doilea tablou, predominanta ima­ginilor motorii, sugerate prin verbe la imperfect, indicand o actiune durativa. Bucuria vietii este generata de un leis-tovit ritm vital: spicele "jucau", feciorii si fetele "cantau", mieii albi "fugeau", graurii suri "zburau". Viata esie o desfasurare plenara de energie. Verbele de miscare folosite aici creeaza sentimentul ca pamantul este un caleidoscop in rotire neintrerupta, aratand mereu o alta imagine, compusa dintr-un numar infinit de elemente, care sunt simboluri ale spatiului vitaL
Picturalul domina in aceasta parte. El este put in evidenta de epitetul caracterizator sau cromatic, de com­paratie si inversiune ("vesel cant", "blonde plete", "largul lor vesmant").
Asa cum s-a precizat, atitudinea poetului este contemplativa in primele doua strofe. Ea este intarita si de ver­bul "a privi", cu care incepe strofa intai, folosit apoi, prin transformare, ca substantiv, in strofa a doua: "privirile... mi le-am intors catra pamant". Dimensiunilor obiective ale naturii (Ceahlaul, norul, seninul, cantecele, spicele, vantul, copilele, mieii, feciorii, fetele, graurii) li se adauga dimensiunea subiectiva, conferita naturii de legatura indestruc­tibila dintre om si mediul in care traieste.
Ultimul tablou al poeziei este incarcat de profunde semnificatii: indepartandu-se de peisajul concret, poetul trece la confesiunea lirica, marturisind sentimentul unei depline comuniuni cu natura:
"Cat de frumoasa te-ai gatit, Naturo, tu! Ca o virgina Cu umblet drag, cu chip iubit! As vrea sa plang de fericit Ca simt suflarea ta divina, Ca pot sa vad ce-ai plasmuit!".
Maiestria poetului G. Cosbuc isi gaseste aici o forma convingatoare de manifestare. Natura este personificata, este o divinitate in fata careia poetul ramane extaziat. De aceea exclamatia abunda. Aici, in a treia strofa, are loc revelarea "tainei", prin participarea egala "la hora" a sufletului uman si a frumusetii lumii inconjuratoare: natura este "o fecioara" de care omul este vesnic indragostit. Per­sonificarea naturii implica ideea ca in sinteza dintre ceresc si-pamantesc intra si omul, „socialul (termenul cu care se realizeaza comparatia denumeste o fiinta umana).
Deplinul acord intre sufletul omenesc si frumusetea universala nu este numai o stare momentana, ea prelungindu-se dincolo de moartea fiecarui individ in parte. Ca si in Miorita, natnra mijloceste individului uman integrarea in armonia, in calmul, in stabilitatea eterna a" universului. Integrat in natura, sufletul, insetat de perfectiune, isi rea­lizeaza aspiratiile intrand in armonie cu sine, cu stramosii, cu universul intreg:
"Mi-e inima de lacrimi plina, Ca-n ea s-au ingropat mereu Ai mei si-o sa ma-ngrop si eu! O mare e, dar mare lina -Natura, in mormantul meu E totul cald, ca e lumina!".
Aceste versuri, care vorbesc despre sfarsitul inexorabil al fiecarui om, xespira seninatatea superioara in fata mortii a ciobanului din Miorita. Impresionanta este, intre figurile de stil, metafora folosita acum (pentru a doua oara), cand se descopera liantul dintre entitatea cer-pamant si sufletul uman; acest liant este "inima" - "o mare" - "de lacrimi plina", adica straduinta si suferinta umana indreptate catre caldura si lumina, catre armonia absoluta a lumii, catre calmul si stabilitatea intregului univers. in aceasta strofa, nu intamplator, epitetele au o puter­nica nuanta afectiva, psihologica, pentru ca exprima reactia poetului fata de cele vazute: "Cat de frumoasa te-ai gatit,/ Naturo, tu!", "umblet drag", "chip iubit", "suflarea ta divina", "inima de lacrimi plina", "mare lina", "e totul cald".

Observam ca, de-a lungul celor trei strofe, cea mai frecventa figura de stil este cea mai putin pretentidasa -epitetul. Folosit cu zgarcenie in strofa intai, el este pus, in strofa a doua, sa creeze spectacolul diversitatii lumii pamantene, mereu in miscare, pentru ca, in ultima strofa, folosirea epitetului sa sublinieze ideea centrala a poemului: unitatea universala, dincolo de infinitele forme de manifes­tare ale naturii.
Seninatatea poetului in fata mortii este comuna, in­tr-un fel, pastorului din Miorita si lui Mihai Eminescu, in Mai am un singur dor. Aceasta seninatate este generata, la poetul ardelean, si de sentimentul ca moartea ii da posibilitatea reintalrfkii strabunilor. De aceea i se pare ca in mormant "E totul cald, ca e lumina". Spre deo­sebire de versurile care incheie elegia eminesciana ("Ci eu voi fi pamant/ in singuratate-mi"), ultimele versuri din Vara sunt inspirate din filosofia populara, care nu vede moartea ca pe un moment al sfarsitului, ci ca pe unul de bilant, in care jalea este atenuata de bucuria de a fi trait toate implinirile vietii. Sentimentul comuniunii cu natura, - in viata si in moarte - imprima finalului o nota de optimism.
Multi critici literari l-au apropiat, pe Cosbuc de Mihai Eminescu, avand in vedere indeosebi vibratia acestei poezii, desi cei doi scriitori se deosebesc structural. Pastelul lui G. Cosbuc are unele puncte de asemanare, dar si de esentiala deosebire fata de creatii de aceeasi natura ale lui Alecsandri sau Eminescu. La AIecsandri predominanta este picturalitatea, de pilda, de unde si titlul ciclului de poezii - Pasteluri. Bardul de la Mircesti este un privitor din exte­rior al tabloului descris. G. Cosbuc este, in lirica descrip­tiva, mai subiectiv, face parte din peisajul insusi, este un element al marelui tot al naturii. El se infatiseaza ca un realist robust, sanatos, care vede viata in activitate, in lupta si,plina de energie, elemente care genereaza o stare de permanent optimism in poeziile sale. Natura lui Emines­cu devine paradis in poezia erotica, "personaj" care face teoria spatiilor vesnice in Revedere, realitate metafizica in Mai am un singur dor. G. Cosbuc vede unitatea universala dincolo de infinitele forme de manifestare ale naturii si se confunda cu ea, ca un element esential al acestui univers.
Sobrietatea si simplitatea formei sporesc maretia si profunzimea celor exprimate. Structura sintactica a ultimei strofe este mai complexa decat a celorlalte doua. Com­plexitatea este impusa de necesitatea trecerii de la extazul in fata naturii la sentimentul comuniunii in vesnicie cu aceasta. Nevoia subordonatelor este stringenta acum (inainte predominau principalele coordonate copulativ); poetul se vede obligat sa precizeze motivele atitudinii sale fata de moarte si de aceea domina cauzalele.
Poetul alege iambul, o structura ritmica in stare sa se muleze pe o gama extrem de variata de sentimente si de idei. Solemnitatea primei strofe, exuberanta celei de-a doua si meditatia grava asupra conditiei umane dintr-a treia fuzio­neaza perfect in tesatura delicata, dar solida a iambului.
Rima este completa. Schema ei este, pentru fiecare dintre cele trei strofe : aba, aba, ace, beb, sugerand parca, printr-un complex de relatii, ideea nenumaratelor fire care unesc intre ele existentele particulare, creand o entitate universala.
Prin toate acestea, poezia Vara ramane una dintre cele mai frumoase creatii ale lui G. Cosbuc si totodata o capo­dopera a literaturii romane.
Octav Sulutiu, unul dintre criticii romani care s-a ocu­pat si de opera lui George Cosbuc, remarca atmosfera de sanatate si de optimism, de vigoare si de vitalitate a poe­ziei acestuia, in contrast cu cea bacoviana sau cu cea emi­nesciana: "Pe cand la Eminescu natura, distanta si eterna, este opusa efemeritatii si zadarniciei, omului, la Cosbuc na­tura participa la toate bucuriile si durerile omului, ea fi-indu-i refugiu si mangaiere. Pe cand la Eminescu natura capata tonalitatea de deznadejde a sufletului poetului, ea nefiind decat un pretext pentru ca poetul sa se refugieze si sa se afunde tot mai mult in propriul sau (sic!) eu, la Cosbuc poetul soarbe din realitatea vietii aer si tarie si risipeste asupra naturii exuberanta lui vitala. in poezia lui Cosbuc, natura nu-i decat o alta personalitate, pe masura omului. in tovarasia ei, omul se simte bine, vesel, fericit. Natura insasi nu poarta decat atribute de sanatate, veselie si dinamism.