Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 


Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
Vasile VOICULESCU 1884 - 1963 - proiect intreaga opera literara
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

o1x19xt
O mare surpriza a produs apari\ia in 1964, la un an dupa moartea poetului, a Ultimelor sonete inchipuite ale lui Shakespeare
in traducere imaginara de V. Voiculescu. Perpessicius considera in prefa\a volumului ca e vorba de „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan“, Vladimir Streinu, fac`nd o ana liza a intregii opere, este de parere ca Sonetele constituie o „doc trina a iubirii, o erozofie“, nascuta dintr-un mimetism liric su perior. Al\i comentatori (Al. Piru, Ov. S. Crohmalniceanu, Aurel
Martin, l. Negoi\escu, M. Tomu=) indeparteaza ideea de mime tism creator, insist`nd asupra originalita\ii de fond. Sn analiza textelor au ie=it la iveala elemente de renascentism, petrarchism, puse in acord (crede Vladimir Streinu) cu o con=tiin\a de „ortodox manicheist“. Nu au fost ignorate nici notele de demonie roman tica, in timp ce impulsul ascensional =i solemnitatea formei au
indrepta\it pe interpre\i sa apropie poezia lui Voiculescu de stilul baroc. Toate acestea sunt sau pot fi adevarate, insa intrebarea ce se pune, dincolo de straturile, izvoarele spirituale ale sonetelor, este ce spun ele la lectura =i in ce masura satisfac gustul cititoru lui modern, suspicios fa\a de orice retorica =i pu\in amator, in fond, de maniheism, petrarchism, cultism, barochism etc. Poezia, indife rent de structura ei, este expresia unui mod individual de a g`ndi existen\a, in orice schema trebuie sa existe o experien\a, reala sau imaginara. V. Voiculescu este un poet de concep\ie =i in ver surile mai vechi (Urcu=, Destin) impaca un vitalism pag`n, dezechi librat, cu un puternic sentiment religios. Limbajul poemului e as pru, cu multe elemente dialectale. Voiculescu vrea sa fie „surugiu de cuvinte“ =i trece versul, in scopul de a-l regenera, prin urcu=urile bolovanoase ale limbii, pe carari de piatra „abia slemnite“ (Urcu=).
Cuvintele (observa G. Calinescu) tind sa iasa de sub tirania ideii, devenind „obiecte de contempla\ie“. Sn Sonete, dimpotriva, cuvin tele se supun in intregime ideii, culoarea lor scade, reliefurile i=i pierd din agresiunea formelor, poezia se abstractizeaza. Tema este, acum, iubirea vazuta ca un concept deschis spre semnifica\iile universului. Modul acesta de a trata un sentiment e vechi, de la
Dante incoace literatura ne-a obi=nuit cu ideea ca prin dragoste se deschide o poarta spre cosmos =i divinitate. Voiculescu reia aceasta retorica strecur`nd in versuri solemne =i reci nelini=tea moderna provenita din con=tiin\a blestemului =i a izbavirii prin arta. Sunt 90 de sonete, in continuarea celor 154 ramase de la
Shakespeare, cu elemente formale asemanatoare (triunghiul pa sional, luciditatea disperata, lamenta\ii suave etc.), insa indepen dente fa\a de model prin tensiunea spiritului. Sn primul inveli= al poemelor dam peste alegorii solemne cu idei existente in toata lirica Rena=terii, inaintea tuturor ideea plenitudinii, eliberarii spi rituale prin mijlocirea unei pasiuni. Cel care iube=te are un \el mai sus de sim\uri, idealul lui e desav`r=irea, in preajma senti mentului sta totdeauna, ca factor amplificator =i ordonator, ra\iunea („puterea g`nditoare“). Iubirea este in aceasta viziune un uragan disciplinat, inmarmurit (expresia este a lui Valéry) care
inal\a, nu strive=te fiin\a umana. Faptul ca Voiculescu asociaza acestei idei in chip frecvent motivul luminii sau pe acela, mai ab stract, al esen\ei nu e fara semnifica\ie. Iubirea este o cunoa=tere de sine =i o deschidere spre necunoscutele universului, printr-o pasiune traita ra\ional ajungem la esen\a. Iubirea e, a=adar, o lu mina =i chiar o esen\a a luminii care permite ascensiunea spre tiparele perfecte =i eterne (mitologie platoniciana):
„Alaturi de lumina creata-n empireu,
Iubirea fu o noua lumina pentru lume,
De-atuncea fiecare-n opai\u-i de hume
O poate-aprinde singur, el sie=i Dumnezeu.
Sn inima mea arde acest launtric soare.
Din haosul vie\i-mi te-a dezvaluit
Pe tine, frumuse\e atotcotropitoare,
Vast cosmos, ce-n orbite-\i m-ai prins, biet satelit;
+i-n juru-\i cu alaiul de a=tri ma av`nt,
Pe muzica din sfere de-a pururi sa te c`nt“.
Sau:
„Pornisem din ob`r=ii potrivnice unirii,
Dar ne chema lumina aceluia=i vazduh;
Cu v`rfuri deopotriva in slavile g`ndirii.
Ne-am int`lnit acolo, in pur azur de duh!
Sus, cre=tete-mpletite in arta =i visare,
Zv`rlisem orice-amestec cu lumea de sub noi,
C`nd din seninul aprig suit, p`n’la pierzare,
Larg fulgerul iubirii izbi in am`ndoi:
De-atunci ma zbat =i suflu, vapaia sa-i sporesc
Sa ardem impreuna de-acela=i foc ceresc“.
Toate imaginile de aici =i din alte sonete arata o dorin\a de purificare =i depa=ire, inc`t se poate vorbi la V. Voiculescu de un simbolism ascensional ca in pictura lui El Greco. Iubirea e un arhe tip, imbra\i=area transforma carnea in duh (CCV), privirea celui adorat deschide misterioase ceruri, suferin\a e o for\a propulsoare spre inal\imi. Un sonet (CCXIII) concentreaza aceste idei, in fond comune, in ni=te versuri reci =i transparente ca flacarile de alcool:
„Vrei sa te smulgi din mine? Smulg`ndu-mi ochii poate...
+i nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei?
Sn tot ce este-n mine duh de eternitate,
Sn insa=i nemurirea in care-am sa ma-nchei.
Ce-mi pasa ca iubirea, ca luna, are faze,
...............
Talazuind, lunatic, se umfla spre-nal\ime:
Ce m`ndra limpezime-n zenitul suferin\ei!
Deodata-n mii de valuri ma sparg sa te rasfr`ng...
Ne-atragem unul pe-altul cu for\a nazuin\ei,
Dar cumpana ei fixa — pam`nt =i cer — n-o-nfr`ng,
+i totu=i, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
Sn orice vers se scalda, de sus, splendoarea ta“.
Lumina este la Voiculescu =i o metafora a intensita\ii. Puritatea nu diminueaza for\a combustiunii, amplitudinii pasionale. Dra gostea e un foc care nu se stinge, un iad de flacari care innobileaza metalele inferioare ale sim\urilor =i da clipei, accidentalului di mensiunea eternita\ii. Sn ni=te versuri ce amintesc de Blaga este dezvoltat cu o imagistica arborescenta simbolul focului originar:
„De la crearea lumii, cu a=trii to\i deodata,
Nu se mai stinge-n mine originarul foc.
E c`t un bob, dar \ine virtu\ile esen\ei;
E diamant, ce roade o\el =i mun\i de stei...
Cu el i\i tai fereastra-n pere\ii existen\ei,
Sa intre nemurirea cu tot vazduhul ei“...
Iubirea este definita =i prin raportare la alte no\iuni (sonetele sunt, in fond, ni=te repetate defini\ii ale unui sentiment greu de definit), unele din domeniul eticii, altele ale filozofiei pure. Voi culescu se straduie=te sa traduca in metafore savant lucrate acel
„nu =tiu ce“ al romanticilor, neav`nd teama de a fi discursiv =i didactic. Destin, Nemurire, Esen\a, Arhetip pur sunt no\iuni-sim boluri ce trec deseori prin Sonete. Uneori ele sunt inlocuite cu imagini mai complicate, cum e aceea a cerului platonician, laca= al arhetipurilor („tar`mul eternelor idei“). Sonetul al CLXXIX-lea propune un fel de cod al dragostei spiritualizate. No\iunile di nainte, la care se adauga: dorul, a=teptarea, extazul, cugetul, incer cuiesc ca puncte de referin\a iubirea, definita in cele din urma ca un „dor lung“ =i „taina impletita cu a=teptarea“. Sn alta parte se fac trimiteri la Eterna arta =i Suverana Moarte (CLXXXII), la Timp
=i chiar la Geniu, Voiculescu zic`nd ca „iubirea este geniu“. Nu sunt uitate no\iunile cre=tine de virtute =i pacat, am`ndoua, in concep\ia poetului, radioase, caci puterea iubirii este de a face
„ceresc“ veninul =i a innobila viciul:
„Transfigura\i de-un fulger de vi\ii, dam lumina,
+i dintr-o curtezana croim u=or o sf`nta;
Iubirea-i scurta noapte in care totul c`nta.
Dar demonul e-alaturi =i r`de in surdina.
Mocirla carnii noastre rasfr`nge cer =i stele.
Pleca\i sa le culegem, in ea ne scufundam.
Smperechea\i porniram s-ajungem p`n’ la ele,
+i-n loc sa fim scafandri, pentru namoluri grele
Ne-am prins aripi... Iubite, da-mi gura... ne-necam
Necontenit via\a are nevoie-n noi
De negre-ngra=aminte, ca plante, de gunoi“.
Staruitoare este la Voiculescu referin\a la arta. Ea intra in acest somptuos tratat despre dragoste ca un vehicol al duratei. Poezia asigura eternitatea sentimentului, versul scris cu patima =i cuget
(un cuplu lexical care revine in text) nemure=te. Ea se opune,
in ordine etica, vanita\ii gloriei lume=ti. Un sonet inspirat va loreaza mai mult dec`t o coroana de rege. Paralela, in fond veche
=i banala, este dezvoltata meticulos de Voiculescu intr-un limbaj fara culoare, cu un aer de vechime care vine din sintaxa compli cata a frazei:
„Smi spui zaraf? Schimbi versuri pe-o dragoste de aur?
Pentru-ai iubirii tale duca\i i\i dau sonete?
Viclean, i\i iau aleanul =i dorul amanete,
Cu camata inchise-n avarul meu tezaur?
De-ai =ti! fiece slova ce-\i scriu \i-ar fi mai scumpa
Ca mii de nestemate din frun\ile rege=ti;
Cutezator scafandru-n oceanele cere=ti,
Zv`rl duhul meu din duhul etern sa \i le rumpa...
+i nu ma pl`ng ca poate iubirea ta ma-n=ala.
Nu cat de-i mincinoasa moneda ce-mi strecori,
Ca simt ce grea =i seaca imi suna uneori,
+i nici nu zg`rii plumbul sub calpa poleiala,
Ci smulg tariei verbul de dincolo de fire,
+i orice vers ce-\i darui i-un fir de nemurire“.
Sa se remarce ca in versurile maiestuoase ale lui Voiculescu, taiate totdeauna intr-un material de pre\, exista — sa-i spunem astfel — un epic de referin\a. Sonetul are un subiect care con cretizeaza emo\ia. Sn jurul unei metafore-pivot se str`ng altele ca re\eaua de fire intr-o dantela. Tema centrala este reluata, dez voltata intr-un =ir de nuan\e care spa\ializeaza =i dau un cadru narativ poeziei. Sonetul CLXV dezvolta, de exemplu, ideea de sursa petrarchista a durerii placute in dragoste. Voiculescu imagineaza un mic scenariu, apel`nd la elemente de mitologie elina. Sufletul iubitei e intortocheat, imprevizibil, el poate fi comparat, deci, cu un palat dedalic. Imaginea odata definita e reluata sub alte forme, urm`nd firul mitologic: minotaurul neindurator, feciorii eroici da\i prada fiarei crude etc., cu incheierea ca indragostitul se instalea za de bunavoie =i cu un sentiment de fericire grava in vastul la birint al sufletului:
„Dedalicul tau suflet laca= mi l-am ales
+i jur ca niciodata din el n-am sa mai ies...“
Nu mi se pare int`mplatoare figura labirintului la V. Voicules cu. Ea sugereaza, am impresia, o mi=care mai profunda a spiritu lui sau fa\a de obiectul crea\iei. Sa revedem elementele: poetul reia o veche compara\ie pentru a exprima o idee, nici ea noua: caracterul tiranic, subjugator al sentimentului. Iubirea e un labi rint in care indragostitul aspira sa patrunda. Momentul de extaz ar fi recluziunea voluntara intr-o pasiune unica, devoratoare. Insa obiectul nu se lasa u=or cucerit. Poezia da indicii numeroase de spre incercarile repetate de a pune stap`nire pe ceva ce nu se lasa stap`nit. El trece ca fumul printre degete, =i demersul dramatic al poetului este de a-l incercui, de a-i da o consisten\a. Sntr-un loc, Voiculescu, d`nd poeziei un ton mai senzual, scrie:
„Trupul in saruturi \i-l prind ca-ntr-un navod“.
Sn alta parte, mai abstract, reia ideea:
„|i-am faurit o-nalta =i grea demiurgie,
Un univers de patimi ad`nc pus sub zavor:
Aicea orice vorba inchide o urgie
+i fiece silaba e un ciclon de dor“.
(CCXXXIV)
Navod, trup de saruturi, patimi sub zavor, urgie inchisa arata
in planul despre care este vorba o tentativa repetata de inchidere, o dorin\a apriga de posesiune neindeplinita. Universul se popu leaza cu temple, st`lpi puternici, cicloanele inghea\a, lucrurile sunt atrase, ca anticele obiecte de fier de la corabiile du=mane, de un magnetism cosmic. Este un mod ingenios livresc de a imagina ceea ce am putea numi la Voiculescu figura consisten\ei =i a pasiunii e=uate. Tonul care inso\e=te acest demers este totdeauna grav, de un dramatism supravegheat. Ironia nu intervine niciodata, identi fic`nd iubirea cu divinitatea poetul nu-=i ingaduie sa se deta=eze de obiectul inconsistent, fugar.
* * *
Suferin\a, ca „justificare a iubirii“, o c`nta =i Ienachi\a Vaca rescu. Chinul fericit, „dulcea zv`rcolire“, „cruzimea alintatoare“ vin de la Eminescu. Ruga nostalgica aminte=te, iara=i, de roman \ele eminesciene:
„Pe aripile uitarii, insingurat ma-ntomn.
Sndura-te, coboara =i vino sa ma vezi
P`n’nu s-a=tern pe mine solemnele zapezi“...
Snsa emo\ia simpla capata de regula la Voiculescu bogate referin\e livre=ti. Sn simbolistica baroca a sonetelor domina meta fora orgoliului =i mare\iei. Vulturii, leii (pasari, animale imperiale) intra in poem pentru a figura o pasiune care, chiar =i in umilin\a tradarii, pastreaza un aer de seme\ie. Iubirea este „leonina“ (CCII), din \andarile decep\iei \`=ne=te „vulturul ranit“ (CLXX), vulturul simte aripile ca o povara (CLX), leul nu v`neaza g`ndaci, cru zimea lui cere jertfe de pre\; cuv`ntul trecut in poemul erotic de vine un condor care spinteca vremea =i spa\iile cu geniul dragostei
in gheare (CCXX), in fine, indivizii din jur sunt jalnici „bure\i de umbra“, singur cel ales se inal\a glorios ca cedrii Libanului etc.
Din mitologie sunt cita\i Prometeu =i Zeus, simboluri ale d`rzeniei
=i seme\iei, transpuse ca =i cele dinainte in decoruri grandioase.
Ideea intra modesta, cenu=ie in acest mecanism enorm =i intor tocheat =i iese sub forma unei metafore infa=urate in purpura =i lumina. Limbajul poetic nu trece, cu toate acestea, peste un anu mit grad de abstrac\iune. A spune „curcubeul singur al impacarii“ sau „gerul volupta\ii“ este a dubla abstrac\iunea, a privi rotocoa lele de fum in oglinda.
Pentru spiritul modern, educat in sensul unui lirism scos de sub tirania poeticului, versurile acestea pot parea vechi =i sofisti cate. Unele =i sunt in realitate prea didactice, de un formalism patetic. Discursul ucide emo\ia, aluziile mitologice deviaza fluxul liric. Imaginea unui indragostit injugat la carul lui Bachus
(CLXXXVI) alaturi de tigri =i lei e fastidios baroca. C`nd nota existen\iala este mai puternica =i limbajul mai direct, rama batuta
in sidefuri rare se intuneca =i privirea se concentreaza asupra tabloului. Iata sugestia de prabu=ire a universului, de moarte cos mica pe care o provoaca tradarea in dragoste:
„Ma sprijin pe amintire-acum... =i-apoi pe moarte;
To\i ceilal\i st`lpi cu lumea deodata s-au surpat,
Iubirea putreze=te pe undeva, departe
Eternitatea-i inca un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, ma-nchid de-o grija sumbra,
Mi-e sufletul zadarnic =i cere sa se culce;
Prin slavi amurgul trece misterios de dulce
+i-n umedul lui giulgiu ma-nfa=ura cu umbre...
Nici stea, nici c`ntec: vine alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca ghea\a... =i rece tot ca ea“.
Sau in alt sonet (CCVII), ideea purificarii suferin\ei erotice prin arta:
„Mai tragic ca un \ipat din mine a \`=nit,
Sf`=ietor, sonetul ce \i-am trimis aseara.
Ocari, blesteme, imnuri acolo s-au ciocnit,
Sn iure=, ingeri, demoni, val ma cutreierara.
Ca lebada ce moare =i c`ntecul i=i \ipa,
Sn spasmul destramarii \i-am scris, inabu=it
De-un g`lg`it de suflet agonic, pe sf`r=it...
+i m`na cu condeiul cazu ca o aripa.
Culcai pe masa t`mpla =i, a=tept`nd pieirea,
Crezui ca este moarte... era, vai, tot iubirea“.
Sonetele inchipuite ale lui V. Voiculescu ascund =i un al doilea plan, plin de obscurita\i voite. Critica a remarcat imprecizia obiectului, ezitarea intre un el =i o ea. Cui se adreseaza aceste patetice versuri? Chestiunea ram`ne, ca =i la Shakespeare, in stu diu. Voiculescu vorbe=te intr-un loc de „puternicul meu domn“, de „prin\ hermetic“, dar =i de „scumpa mea“, „iubita mea“, de ro chii =i dantele etc., intre\in`nd deliberat echivocul. C`nd in sonete apare, cu oarecare insisten\a, =i ideea de pacat, echivocul cre=te.
Se pot face multe specula\ii pe seama acestui obiect androgin in ni=te versuri clare =i didactice. Ce intereseaza e nota de mister care incepe, de la un punct, sa intovara=easca discursul liric =i sa-i dea acel inveli= de obscuritate reclamat de toata poezia moderna.
Snsa, inca o data, obscuritatea nu e a formulei, de o precizie rar
int`lnita, obscuritatea vine, ca =i la Arghezi, din imprecizia obiectu lui. S-a vorbit de un roman patetic cu trei personaje in sonete: doi barba\i =i „oache=a aceea fa\arnica =i rece“. Romanul i=i con funda insa deliberat personajele. Amintim ca androginul e un sim bol cu larga circula\ie in literatura romantica. El sugereaza faza prima a crea\iei, aceea in care genurile nu exista. Poe\ii au facut din el un simbol al unita\ii =i plenitudinii universului. Sl int`lnim, sub forme mai profane, =i la Eminescu (in proza). La Voiculescu faptele pot avea =i un substrat spiritualist. Sn versuri este mereu vorba de virtute =i pacat, de legi sumbre calcate, de „iadul in flacari“ al iubirii, de iubire =i credin\a etc. Sntr-un sonet citim:
„Iubirea =i credin\a pe dos sunt blestemate“. Exista, deci, o con =tiin\a a culpei, exprimata printr-o terminologie biblica. Aceasta ne duce la g`ndul ca, in dualitatea ra\iunii, virtutea este femi nina, iar pacatul masculin, ca triunghiul (cei doi barba\i =i femeia) este nu numai simbolul complicita\ii =i al tradarii, dar =i acela al ochiului divin etc.
Interpretarile pot merge =i in alta direc\ie. Poezia sonetelor imi pare a sta deasupra acestor specula\ii, =i anume in patetismul rece
=i solemn, in ardoarea de care Voiculescu o pune in a exprima formele unei iubiri spiritualizate. Sn literatura rom`na experien\a lui este unica.
* * *
Surpriza a fost =i mai mare c`nd au aparut Povestirile, mai
int`i intr-o edi\ie in doua volume (1966), prefa\ata de un impor tant studiu al lui Vladimir Streinu, apoi, cu un sumar sporit, in
„Biblioteca pentru to\i“ (Minerva, 1972). Ele au fost scrise dupa al doilea razboi mondial, majoritatea intre 1946 =i 1949. Ultimele datate (Ciobanila, Ispitele parintelui Evtichie) sunt din 1957. Ma teria lor epica este veche (opera\ii magice, scene de v`natoare =i pescuit, moravuri calugare=ti etc.), ca =i stilul direct =i colorat, lipsit de complexitatea =i psihologia moderna.
Vladimir Streinu le clasifica, din punct de vedere formal, in patru categorii: l) anecdota simpla (Proba), 2) anecdota ilustra tiv-ideologica (Fata din Java), 3) nuvela care semnifica realita\i primordiale (Sezon mort, Pescarul Amin etc.) =i 4) basmul scurt
(Iubire magica, Schimnicul, Sn mijlocul lupilor etc.). Clasificarea e discutabila ca oricare alta. Diferen\a dintre anecdota simpla =i anecdota ilustrativ-ideologica nu este esen\iala; nuvelele, povesti rile care se bazeaza pe un epic pur pot intra, daca gruparea lor este necesara, in acela=i compartiment. Sn categoria basmului scurt sunt unele povestiri (Iubire magica, Sn mijlocul lupilor) care semni fica o realitate primordiala, locul lor ar fi, deci, in cel de al treilea capitol =.a.m.d. Tehnica nara\iunii e, in fond, aceea=i, numai tema difera din c`nd in c`nd. Voiculescu, se vede limpede, este intere sat de eresuri, simboluri magice, de partea, intr-un cuv`nt, ocul ta a existen\ei. Nuvelele se ating mai superficial sau mai profund de aceasta realitate nevazuta a lucrurilor. Chiar =i atunci c`nd epicul se deta=eaza de simboluri =i se desfa=oara liber dupa meca nisme proprii, exista suficiente elemente care trimit la un sub strat magic. Alcyon sau diavolul alb e o povestire in stilul realist fabulos al lui Panait Istrati, cu subiect din via\a ho\ilor de cai.
Culoare, intriga ingenioasa, desfa=urare rapida de fapte senza \ionale, dar de la un punct intervin int`mplari cu strigoi, practici vrajitore=ti (m`na de mort folosita in adormirea paznicilor, c`ntecul care de=teapta in animale deprinderi vechi etc.), semne, pe scurt, care tulbura desfa=urarea realista.
Snsa oric`t de puternica ar fi invazia acestor semne in reali tatea obi=nuita a vie\ii, V. Voiculescu se fere=te sa imbra\i=eze pe de-a-ntregul solu\ia fantastica. El incepe povestirea cu ceva ce am putea numi o punere in tema (o discu\ie, de pilda, intre oameni cultiva\i despre semnifica\ia behaviorismului sau a existen\ialis mului), dupa care urmeaza nara\iunea propriu-zisa, ca argument la premisa avansata =i, la sf`r=it, o incercare de a explica in chip ra\ional faptele ira\ionale din cuprinsul povestirii. Explica\ia de cide, de regula, neputin\a de a explica. Final deschis, las`nd citi torului posibilitatea sa dea singur o interpretare. Prin aceasta, povestirea lui Voiculescu se indeparteaza de stilul tradi\ional care cere totdeauna o incheiere =i o semnifica\ie precisa, apropiin du-se de ambiguitatea prozei moderne. Ciocnirea dintre elemen tul magic =i cel ra\ional aminte=te de Sadoveanu, dar =i (prin su blinierea factorului scientist) de nuvelele lui Mircea Eliade.
Tema centrala a prozei lui Voiculescu este, in fapt, moartea lumii magice in bra\ele civiliza\iei ra\ionale. Pentru a o ilustra, el recurge mai int`i la alegorie =i parabola (Revolta dobitoacelor, Cior ba de bolovan), cu slabe efecte epice. Adevarata lui putere de inven\ie se vede in povestirile in care observa cu mijloace realiste miticul, miraculosul in genul lui Sadoveanu. Pe acesta il continua,
in orice caz, in ideea de a opune civiliza\iei tehnice distrugatoare un mod de via\a primitiv. Un chinotehnician, insarcinat sa faca un film propagandistic despre coco=ii de munte (Misiune de incre dere), descopera o realitate fabuloasa: oamenii vorbesc cu fiarele
=i pasarile, cunosc dinainte vremea dupa anumite semne oculte etc. Un padurar, Bujor, om slobod care „vacuie=te“ in mun\i, =tie multe despre misterele codrilor, dar ce =tie \ine „sub lacata =i pece\i“. Spirit religios, el se inchina copacilor =i folose=te pe=terile drept biserici. C`nd un urs ataca o vaca, el ucide ursul pentru a restabili o justi\ie. Acest nou Peceneaga =tie sa opreasca vremea rea, apoi s-o dezlege, spre mirarea chinotehnicianului, care nu
in\elege astfel de lucruri. C`nd pentru a-i mul\umi de ajutor, ora=eanul vrea sa dea padurarului un ceas, acesta nu-l prime=te, socotindu-l nefolositor. „R`nduiala vremii se facea dupa alte semne
=i invoieli“ noteaza, cu interes de etnograf, povestitorul. Prezen\a lui se simte de mai multe ori in text, ca =i aceea a ascultatorului
(spectatorului), de regula un ra\ionalist sceptic. E modul lui Voi culescu de a sugera existen\a celor doua planuri: miticul =i realul, sacrul =i profanul, intr-o incordata p`nda.
Sn Pescarul Amin, tema este dusa mai departe. Realitatea ma gica nu mai este privita dinafara, cu tagaduin\a =i curiozitatea unui cercetator deta=at, ci din interiorul ei. Amin, „domn peste pustieta\ile intristate“, vegheaza peste balta imprejmuita =i are sentimentul ca numeroase fire il leaga de pe=tii pe care se prega te=te sa-i prinda. C`nd brigadierul Fistic =i delegatul vor sa folo seasca dinamita pentru a ucide morunul ce s-a strecurat in balta,
Amin se opune =i sparge barajul pierind in larg odata cu valul de pe=ti, luat in piept de morunul fabulos. Acesta este scenariul rea list al nuvelei, subiectul profan. Sn al doilea plan este sugerata rela\ia totemica dintre pescarul Amin =i morunul ratacit in bul boana. C`teva semne anticipeaza aceasta legatura posibila in lumea magicului. Amin are ceva de amfibie in alcatuirea lui, ie=it din apa trupul lui fara par se zv`nta imediat, pielea tabacita de soare =i apa are incrustaturi de forma solzilor, talpile =i palmele sunt late, ca ni=te lope\i. El vede, in plus, prin apa =i, pus sa ve gheze deasupra barajului, poate distinge p`na la fundul bal\ii mi=carea pe=tilor. Sn clipa in care descopera morunul, pescarul intra intr-o stare de agita\ie. Amin crede ca morunul ratacit e stra mo=ul sau („legendarul“) de care i se povestise =i se simte atras irezistibil de „duhul ob`r=iei ve=nice“, de „cotloanele zamislirilor dint`i“. El traie=te acum numai pe planul inchipuirii („celalalt mare izvor al vie\ii“ — noteaza prozatorul), abandon`nd fapta, „lucra rea“ (realul). Explica\iile care inso\esc aceasta prefacere sunt de un ermetism solemn, ca transcrierea unui ritual in limbajul sarac al prozei: „Se scruta singur: sim\ea ca trece intr-o alta ad`nca prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea... De acum se inchina cugetelor, odihnei in g`nduri... Ca bunicul... Oare
imbatr`nise a=a, dintr-o data? Se cerceta: poate! Dar, oricum, aceasta batr`ne\e se arata cu totul noua, un alt chip al vie\ii... O
imboga\ire a ei cu nemasurate largimi inapoi =i inainte, o scumpa atotin\elegere, o dezinteresare imparateasca, o nepasare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Batr`ne\e grea de har =i puteri, dezbarate de carne, str`nse, incordate in ele insele ca pentru o
inal\are. Cum putea fi batr`ne\e, c`nd se sim\ea g`lg`ind in el ca sucul uria= a mii =i mii de alte vie\i stoarse intr-o clipa de tot ce aveau mai tare =i mai pre\ios in ele ca sa i se daruiasca lui. Acum
in\elegea deplin: via\a nu este nici ziua de azi, nici m`ine, nici anul intreg. Vie\ii adevarate ii este de-ajuns clipa, clipa plina in care pumnul destinului tescuie=te timpul intr-o lacrima, ca de spi rit. Clipa c`nd, copil, a scos singur int`iul pe=te, un crap de doua ori mai mare dec`t el. Clipa c`nd, intr-o noapte, aplecat pe gura bunicului sa-i auda =oaptele, acesta, cu un oftat ce a incremenit vremile, =i-a dat sufletul chiar in sufletul lui. Clipele astea nu sunt timp, n-au sa moara niciodata...“
Frazele acestea oraculare vor sa spuna ca in prezen\a morunu lui, semn al unei inrudiri ce urca la radacinile fiin\ei, pescarul trece printr-o criza magica: dintr-un om al faptei, el devine un om al cugetului. Fundul bulboanei se transforma atunci intr-un paradis in care Amin reintra las`nd afara timpul. Finalul apoteotic sugereaza aceasta intoarcere a pescarului in mediul stramo=ilor sai (solu\ie fantastica, creata pe un echivoc):
„+i alaiul fabulos al pe=tilor se desfa=ura triumfal, la mijloc cu morunul fantastic inconjurat de cetele genunilor, duc`nd la piept pe stranepotul sau, pescarul Amin, intr-o uria=a apoteoza catre ne pieritoarea legenda cosmica de unde a purces dintotdeauna, omul.“
Echivocul este premeditat. Autorul nu vrea sa precizeze daca
Amin, fac`nd o spartura in gard, a fost surprins de =uvoi sau n-a vrut sa se dea la o parte din calea pe=tilor condu=i de teribilul morun. Mai mult, insista asupra neputin\ei lui de a da o explica\ie
(„Amin nu putu sau nu mai vru sa aiba timp?“), fugind de-o jus tificare care sa stinga misterul acestei int`mplari. Nuvela se men\ine, prin aceasta, in linia fantasticului, de=i sunt numeroase detaliile care o situau p`na aici, c`nd in planul realismului, c`nd
in acela al miraculosului. O scena tipica pentru aceasta indecizie calculata este aceea care aduce vestea preschimbarii somnului in morun. La inceput, pescarii cred ca „namestia“, „jigadina“ care s-a pripa=it in balta este un somn, pe=te pradator. Amin recurge la toate vicle=ugurile pentru a-l prinde =i, neput`nd, se intristeaza.
Un fel de nebunie il impinge p`na acolo inc`t sa-=i bage un picior
in apa, ca momeala. Dedulcit la carne de om, somnul ar putea sa iasa la suprafa\a. O ultima incercare de a-l prinde cu navodul duce la concluzia ca „dihania“ e, in fapt, un morun, lucru neverosimil pentru mul\i, intruc`t morunul nu sta niciodata in bal\i. O prima explica\ie (realista ) este ca pe=tele a fost prins de zapoare =i im pins in balta. Explica\ia mul\ume=te pe to\i, in afara lui Amin.
Pentru el morunul inseamna altceva =i apari\ia lui ii pare o neno rocire: „Nici el nu =tie de ce. Poate dintr-o amintire uitata? Sn legatura cu ce-i povestise bunica-sa? Nu cauta sa se dumereasca.
La ce bun? +i se intoarse la paza lui...“
Amin (=i prin el povestitorul) respinge solu\ia realista. Nu se grabe=te insa sa accepte nici justificarea supranaturala. Sn aceasta clipa de indecizie, de ezitare intre doua planuri, patrunde (dupa teoria lui Tzvetan Todorov) fantasticul. Semnele lui sunt, deocam data, inconsistente (o amintire uitata, o poveste spusa demult de bunica), urmate de refuzul protagonistului de a le talmaci („nu cauta sa se dumereasca“). Personajele traiesc in registre diferite.
Brigadierul (cel care da explica\ia ra\ionala, verosimila) repre zinta glasul lucidita\ii =i al realismului (nesatisfacator pentru po vestitor prin simplismul =i duritatea lui). Amin este pe punctul de a se deta=a de acest plan comun, in el s-a produs o imperceptibila ruptura: „schimbarea din somn in morun — noteaza nuvelistul
— ii at`rna din ce in ce mai greu pe suflet“. E primul semn al prefacerii prin care va trece. Amin va urma, daca \inem discu\ia pe plan simbolic, drumul de la somn la morun, din sfera faptei el va intra in aceea tulbure, vrajita a mitului. Excelent acest joc de nuan\e in povestirea lui Voiculescu, tehnician desav`r=it al fan tasticului.
Interesul estetic pentru aceasta povestire pescareasca vine =i din extraordinara sugestie a forfotei acvatice, din via senza\ie de fecunditate salbatica. Preocupat de lucruri at`t de subtile ca tre cerea dintr-o realitate spirituala in alta, traind spiritual in preaj ma miturilor naucitoare, Voiculescu nu-=i pierde placerea de a
infa\i=a via\a in elementaritatea ei sublima. Compara\ia cu Sado veanu nu-i zdrobitoare. Pescarul Amin poate fi socotit o varianta munteneasca a Nop\ilor de S`nziene, de un fantastic ce vine =i din concentrarea extraordinara de specii in lumea materiei:
„Inunda\ia se trasese... |inutul i=i lua din nou infa\i=area lui obi=nuita. G`ndurile se scuturau din volbura spumelor. Ie=eau plaure inflorite. Rasareau ostroave cu la\ele salcii=urilor zbicite.
Sntre ramurile g`rlelor ast`mparate inverzisera plavii... Uscatul se despar\ise de ape =i i=i ridica \armurile dintre bra\ele fluviului, care i=i parasea prada. Satele ridicate pe podmoluri albeau din tre gradinile cu pometuri. Holde de stuf m`lit i=i sculau din palanci mo\urile inspicate. Cuci int`rzia\i i=i ispraveau popasul in padurile dobrogene =i urcau, c`nt`ndu-=i numele, spre \ara, pe urma ce lorlalte pasari calatoare. Dimpotriva, c`rduri de st`rci =i roate de berze se intorceau la loc pe meleagurile lor obi=nuite, la sm`rcurile
=i mla=tinile ramase pe urma scaderii apelor, =i o unda de placere m`ng`ie sufletul impovarat al paznicului. Delta rena=tea la via\a, cu visteriile doldora de pe=te.“
Sn alta parte (Amintiri despre pescuit), el face un recensam`nt al pe=tilor de balta =i al mijloacelor de a-i prinde. Un popa lepros, care =tie totul despre cegi, este priceput la me=te=ugul setcilor. La
Greaca se prind crapi, lini, platici, =alai, bibani, somotei, =tiuci,
\ipari, chefali, guvizi, lufari etc. uneori cu mijloace interzise cum este acela de a folosi gogoa=e de pe=te cu sucuri veninoase. Pe malul Buzaului se prinde „cu ostic“, un fel de furculi\a mare. Sn navod apar uneori =i sirene, cum este o t`nara vaduva de pescar care =tie sa arunce prostovolul =i care suce=te capul doftorului de plasa. Peste c`tva timp, pescari\a se ineca in Dunare impreuna cu un flacau care voia s-o duca in Bulgaria, iar doctorul i=i continua cercetarile lui asupra feluritelor metode de a pescui.
Din seria povestirilor care dau roata miturilor, eresurilor, mi raculosului pag`n fac parte =i Sezon mort, Lostri\a, Iubire magica,
Lacul rau, Lipitoarea, Ultimul Berevoi, unele substan\iale, altele fara sa depa=easca relatarea unui caz ie=it din comun (Lacul rau).
Sezon mort este o nuvela excep\ionala prin sugestia comuniunii
intre regnuri =i ideea unei naturi in prada unei excita\ii colosale.
Voiculescu i=i define=te mai bine dec`t in alte nara\iuni tehnica lui epica. Un prolog, int`i, care demareaza greu ( o discu\ie — in cazul de fa\a — l`ncezitoare, intre v`natori plictisi\i de pove=ti v`natore=ti). Locul cr`=mei =i al cur\ilor de han, unde se aduna oamenii singuratici =i vorbare\i (Sadoveanu) il ia aici salonul ora=enesc plin de oameni imbraca\i in jiletci =i nevroza\i de inac tivitate. Povestirea este pentru ei o ie=ire din starea de spleen. Un erou cineget marturise=te a fi fost in pragul sinuciderii c`nd...
Deschiderea s-a facut, pregatirea ascultatorilor este incheiata. Po vestirea poate, deci, incepe. Omul cu g`nduri sinuciga=e este smuls din plictiseala ora=ului =i dus de amicul sau Charles la o fazane rie situata nu departe de capitala, in inima unei paduri batr`ne.
Fazaneria este un magnet teribil, pasarile =i animalele padurii sunt a\`\ate, o lacomie disperata impinge =obolanii, ciufii, huhurezii, vulpile, ere\ii etc. spre gardurile pazite de Simion =i de c`inele acestuia, Azor. Printr-o in=iruire lunga de specii, Voiculescu da senza\ia de forfota, =iretenie =i cruzime naturala. De la =erpii verzi de livezi p`na la cloncanii hoitari cu spinarile albastre, toate soiu rile de jivine =i zburatoare sunt concentrate in aceste pagini. Cu rios, poezia lor vine din absen\a poeziei obi=nuite la naratorii in zestra\i cu darul descrip\iei. Totul e rece =i calculat in prezentarea valurilor de jivine tulburate de mirosurile fazaneriei. C`inele Azor dispare =i, pe o noapte cu luna, Charles, naratorul, =i paznicul
Simion descopera pe fugar imperecheat cu o vulpe intr-o poiana.
Primul gest al p`ndarului este sa-l impu=te (gest semnificativ),
insa ceilal\i il opresc. C`inele este adus la fazanerie =i legat cu lan\, dar dupa un timp dispare cu lan\ cu tot. Sn strategia povestirii aceasta este o scena anticipativa. Ea anun\a drama adevarata ce va urma. Pentru a o cunoa=te, trebuie semnalata intrarea in scena a unui alt personaj, nevasta p`ndarului Simion, femeie sprintena
=i atragatoare. Charles, stap`nul fazaneriei, o dispre\uie=te la
inceput, socotind-o hoa\a =i murdara, dar intr-o noapte el dispare
=i peste oarecare vreme este descoperit in aceea=i poiana cu t`nara
\aranca. Paznicul repeta gestul de a trage, dar este impiedicat =i, peste c`teva zile, c`nd naratorul se duce in sat la casa lui Simion ca sa cumpere de la acesta femeia, descopera pielea ro=cata a vulpii intinsa pe gard =i pe nevasta cu obrajii invine\i\i. Charles, bolnav de inluna\ie, se ridica din pat, iar Azor se intoarce, lini=tit, la fazanerie. Acestea sunt elementele povestirii. Voiculescu pune la urma pe ascultatori sa discute int`mplarea =i sa dea o explica\ie.
Doctorul X (cel ce nareaza faptele) da o justificare ra\ionala, dar poate fi ea cea adevarata? „Nu sunt psiholog =i mai pu\in freu dian, se scuza povestitorul. N-am cautat nici o explica\ie omenes cului izbucnit in el =i debord`nd peste artificialul ce-=i impusese.
Ca a fost pilda c`inelui care il indemnase la mezalian\a cu o
\aranca dispre\uita p`na atunci, sau influen\a lunii, ori prea lun ga abstinen\a la care se constr`nsese, nu vreau sa =tiu. Aventura lui era pentru mine fireasca, =i orice om mai u=uratic, adica nor mal, ar fi sav`r=it-o de la inceput. Numai caracterul =i ideile lui
Charles au dat intorsatura ciudata pe care o luase int`mplarii, foarte banala altfel. Cu asta, amicul n-a pierdut nimic in ochii mei. Ca =i
Azor, care a urmat apoi sa fie rece, distant =i serios ca =i inainte de morganatica lui casatorie, sf`r=i doctorul X... povestirea.“
Sn realitate povestirea nu se sf`r=e=te aici. Explica\ia nu este convingatoare, solu\ia pozitivista impu\ineaza semnifica\ia int`m plarii. Paralelismul Azor-vulpe, Charles-\aranca ram`ne tulburator.
Substratul psihanalitic, indepartat din comentariu, nu e totu=i de ignorat. Nici ideea de vraja avansata pentru un moment; po vestirea se incarca de semnifica\ii pe masura ce deschide mai multe posibilita\i de interpretare. Unii comentatori au luat in serios fi nalul justificativ al nara\iunii zic`nd ca, prin asemenea interven\ii,
Voiculescu vrea sa discrediteze obscurantismul =i sa descurajeze pe cei care vor sa dea o interpretare mistica acestor int`mplari senza\ionale. Eroare. Voiculescu nu pune problema obscurantis mului, misticii populare, interesul lui merge spre un substrat magic
in spiritualitatea \araneasca pe care nu se grabe=te sa-l aprobe sau sa-l condamne. Mai important pentru el — =i desigur pentru cititor — este felul in care se delimiteaza o anumita condi\ie uma na in raport cu aceste credin\e vechi. Men\ine, cu alte cuvinte, literatura intr-o zona de rela\ii care intereseaza oric`nd, pentru ca acesta este, in fond, obiectul =i scopul ei.
Lostri\a, din aceea=i sfera de preocupari, este mai aproape de formula fabulosului popular. Voiculescu cerceteaza aici mitul cu noscut al Sirenei sau al Ondinei, existent =i in folclorul rom`nesc.
Un flacau de pe Bistri\a, Aliman, se indragoste=te de o lostri\a care naluce=te prin bulboane. Vrajit, flacaul t`nje=te, se tope=te ca de boala =i, dupa ce reu=e=te odata s-o prinda, o scapa pastr`nd
in carne „o dezmierdare, ca un gust de departe“. Exasperat, merge la un vraci =i vraciul ii da o lostri\a lucrata in lemn (tema dublu lui). Pusa in apa, papu=a produce minuni: apa Bistri\ei vine mare
=i, provoc`nd inunda\ii, aduce de sus de la munte o pluta pe care se afla o fata care nu =tie cum o cheama, un fel de salbatica pica ta intr-o comunitate omeneasca. Sntre Aliman =i frumoasa salbatica izbucne=te o mare dragoste, intrerupta de apari\ia mamei, o vrajitoare de pe Bistri\a de sus, despre care, iara=i, nimeni nu =tie nimic. Bistri\eanca =opte=te fetei vorbe adormitoare =i, in transa hipnotica, fata =i mama pleaca las`nd pe flacau intristat. O pam`nteanca din sat pune ochii pe el =i, cum treburile merg repe de, se hotara=te nunta. Sn ziua cununiei, un baie\a= aduce vestea ca a reaparut lostri\a =i Aliman, trezit dintr-un somn ciudat, vrea s-o prinda =i s-o man`nce la nunta lui. Apa este mare =i, ispitit de lostri\a care-l prive=te fix in ochi, flacaul se afunda in bulboana =i dispare... Potrivit obiceiului sau, Voiculescu plaseaza inaintea po vestirii un prolog despre diavol (inutil, dealtfel) =i un epilog pri vitor la rasp`ndirea sub forma de basm a int`mplarii. Adaosurile
=i scorniturile cu care impodobesc localnicii povestea lui Aliman
=i a lostri\ei ar porni dintr-o acuta „jinduire de int`mplari dinco lo de fire“. Foamea de fabulos na=te, deci, povestirea. Voiculescu o trateaza, in orice caz, in modul lui Creanga, pun`nd miraculo sul in condi\iuni omene=ti. Sn interiorul acestui basm repovestit realistic exista un s`mbure fantastic care introduce in nara\iune un al treilea plan, tulbur`nd pe cele dinainte (planul real =i cel supranatural). E vorba de apari\ia fetei (intruparea dorin\ei ero tice) =i banuiala, neexprimata, ca ea ar putea fi lostri\a insa=i.
Faptul ca fata apare dupa ce dublul lostri\ei (papu=a de lemn desc`ntata) este aruncat in apa mare=te echivocul. Venirea, in fine, a mamei =i reapari\ia lostri\ei sporesc aceasta nehotar`re. Sn con tinuare povestirea capata o desfa=urare realista. Etapele ei ar putea fi astfel figurate, daca lasam deoparte prologul: real (fascina\ia pentru un pe=te rar) — miraculos (iubirea dintre Aliman =i fata salbatica) — real cu slabe elemente de miraculos (reapare fasci na\ia pentru lostri\a sub forma hotar`rii de a o distruge). Momen tul capital, acela care da povestirii profunzimea cea mai mare, este momentul fantastic, situat la confluen\a dintre doua drumuri. Unul duce spre lumea neverosimila a basmului, altul spre determina rea, cauzalitatea vie\ii obi=nuite. Fantasticul reprezinta, aici, un popas, nu un capat, ca dealtfel in toata nuvelistica lui Voiculescu.
Sncercarea de a explica sacrul, magicul in chip profan ra\io nalist, cu ocolirea indeciziei fantasticului, se vede limpede in alte povestiri, Sn mijlocul lupilor, de pilda, unde e vorba de un batr`n, numit Luparu, care in noaptea Sf`ntului Anton da naratorului o proba de vrajitorie elementara. Luparu poarta un cojoc cu miros usturoiat, arsenical, striga intr-o oala imit`nd urletul lupilor =i din ochi varsa un fluid care paralizeaza haita infometata. Singu rul fragment care ridica povestirea deasupra unei corecte relatari etnografice este acela care infa\i=eaza camera vrajitorului, zugra vita cu chipuri de lupi, mistre\i, vulpi, cerbi =i in mijlocul lor un om uria= cu o b`ta in m`na. Vr`nd sa cerceteze desenele, nara torul este impiedicat, sugestie ca taina vrajitoriei este interzisa individului profan, sceptic. Povestirea nu este rea, dar nu mai atinge profunzimea din Pescarul Amin, Sezon mort =i Lostri\a.
Voiculescu da =i o lamurire coerenta a fenomenului, zic`nd in final ca vapaia din ochii Luparului (fluidul magic) reprezinta puterea de concentrare a omului, formidabila „activitate de duh“:
„magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea caruia haiticul de r`nd se trage
infiorat, ca oamenii la apari\ia unui inger“.
Un caz tragic de magie ni se arata in Ultimul Berevoi, povestire cu valoare simbolica, intruc`t ea sugereaza moartea miturilor. Un sat de munte este terorizat de un urs =i, epuiz`nd mijloacele obi=nuite de represiune, \aranii apeleaza la un batr`n solomonar,
Caciula-impletita, cobor`tor din tata in fiu dintr-o renumita familie de vrajitori. Voiculescu face aici o descrip\ie amanun\ita a ritua lului magic. Batr`nul aduna obiectele de fier din sat (simboluri ale civiliza\iei opresoare) =i, intorc`nd pe oameni in epoca de lemn
=i de piatra, organizeaza o repeti\ie in vederea spectacolului final.
Actul decisiv ar fi reinvierea duhului marelui taur al muntelui (ar hitaurul) care sa dea taria lui urma=ilor mole=i\i de necredin\a =i civiliza\ie. Au loc jocuri, lupte, un fel de carnaval salbatic cu scene de erotism pag`n: taurul biruitor (un om deghizat) se impreuna cu juncana m`ntuita (o femeie mascata cu o piele de vita) pentru a zamisli pruncul ucigator de fiare. Se in\elege ca impreunarea ram`ne o taina pentru to\i. Dupa repeti\ia cu oamenii, are loc alta, cu cireada de vite. Vraciul anina de un pom pielea unui urs pentru a trezi instinctul razboinic al animalelor, insa animalele sunt placide, ochii lor nu arata m`nie =i hotar`re de lupta. Atins
in orgoliu, vraciul cerceteaza duhurile altor Berevoi, inainta=ii,
=i, edificat, imbraca pielea ursului fac`nd gesturi amenin\atoare spre cireada. Sn fine, taurul (nu arhitaurul) se agita =i, pornind in galop, trage dupa el turma de vaci care zdrobe=te pe omul-urs.
Moarte simbolica, fierul (civiliza\ia) reintra in drepturi, ultimul
Berevoi se sacrifica pentru a salva prestigiul =tiin\ei magice.
Sn alt loc (Schimnicul) e vorba de un lycantrop, parintele So fronie, paznic care dijmuie=te turma manastirii. Desfa=urarea epica este buna, cu intriga inteligent poli\ieneasca. Cu Iubire magica ne
intoarcem in lumea oierilor =i ciubararilor, traitori intr-o saracie
„de preistorie“. Un Oni=or str`nge aur arunc`nd o piele de ber bec in r`u („o taina straveche care s-a pierdut“), un batr`n aduna pe un v`rf de cu\it puricii care nu lasa sa doarma pe ora=eanul ratacit in acest col\ vechi de lume. Apare =i o Margareta, nora gazdei, de care omul civiliza\iei se indragoste=te fulgerator („rascol sexual“), dar inutil, pentru ca femeia e =ireata, apare =i dispare, ispite=te =i fuge. Smbolnavit, omul se duce la o vrajitoare =i aceas ta ii destainuie ca Margareta e in realitate o vrajitoare primejdi oasa. Ni se descrie din nou o scena de magie, din care nu lipse=te scuiparea de trei ori in ochi. Alte trei insuflari, taioase =i reci, sunt plasate sub vintre, dupa care solicitantul e afumat cu buruieni rau mirositoare amestecate cu par smuls de la fiare, in fine, vrajitoarea ii face cu cu\itul semnul unei stele in dreptul inimii =i-i da la urma dintr-o oala ascunsa in pam`nt un os. Desc`ntecul cere ca osul sa fie aruncat pe femeia vicleana, lucru pe care
indragostitul il face =i, atunci, minune: „Dar in clipa aceea se pe trecu ceva cumplit. Sn fa\a mea sta o strigoaica ou ochii de albu= de ou rascopt, plesnit de dogoare: nasul m`ncat de ulcer; obrajii scof`lci\i se sugeau ad`nc intre gingiile =tirbe =i puruiate. S`nii tescui\i ii at`rnau ca doua pungi goale, uscate =i incre\ite. Coas tele ii jucau ca cercurile pe un butoi dogit, =i in bazinul =oldiu, pe cracanele oaselor picioarelor, maruntaiele spurcate clocoteau ca ni=te =erpi venino=i =i duhoarea mor\ii umplu deodata lumea. Am racnit ca un nebun. +i am smucit-o deodata la fuga, fara sa ma mai uit indarat, parasind toate acolo...“
Explica\ia finala este necru\atoare in acest caz: „o psihoza ex cito-maniacala cu delir sistematizat“. Misterul povestirii se pier de, ram`ne doar faptul epic ca atare, bine narat de autor. Mai stranie, de un straniu ra\ional ce aminte=te de Edgar Poe (a carei tema o =i reia Voiculescu) este Lipitoarea. Un adolescent cu fante zia infierb`ntata este condus de o pasare intr-un loc unde afla un cadavru. Anun\`nd autorita\ile =i revenind la locul dinainte, nu mai gase=te nimic. Vedenie? Adolescentul retraie=te o int`mplare petrecuta aidoma cu 100 de ani in urma: bunicul sau fusese omor`t in locul unde el descoperise cadavrul. Locurile sunt b`ntuite de stafii (justificarea normala a unui fapt anormal), insa adolescentul g`nde=te altceva =i anume ca, intr-un fel pe care nu-l lamure=te, a trait pentru o clipa in afara de timp. Voiculescu nu ad`nce=te filozofic asemenea cazuri =i nici nu cauta o explica\ie psihologica. El se limiteaza sa arate cum miturile tulbura existen\a indivizilor simpli, provoc`nd uneori incurcaturi pe care mintea ra\ionala nu poate sa le descurce.
Un numar de povestiri pot intra in categoria eseului. Epica este chemata sa ilustreze (ca la Odobescu) un subiect abordat int`i
=tiin\ific. Visul =i v`natoarea sunt temele tratate in Caprioara din vis, unde divanul de in\elep\i discuta despre puterea prevestitoare a visului =i manifestarile artei cinegetice in arta propriu-zisa. Se citeaza poemul despre Ghilgame=, Platon =i, in completare, se poveste=te o int`mplare (prologul domina aici epica propriu-zisa), unde se vede cum un sculptor este salvat de la inghe\ de catre c`inii imprumuta\i de femeia pe care o iubea fara speran\a, domni\a Irina. Raportul dintre existen\a =i literatura devine tema adevarata a altei povestiri, Taina gorunului, cu multe note semana toriste (dor de foc in vatra, de \uica fiarta, nadi=anca, pipe din care se pufaie), dar =i o intriga ce aminte=te din nou de Poe. Cara bu=ul de aur este chiar citat in text, =i ce urmeaza este o varianta la mitul norocului. Sn loc de comori, cautatorul descopera in scor bura unui copac un schelet care se dovede=te a fi rama=i\ele unui t`lhar celebru, Gogolea. E de apreciat, in cazul acestor povestiri, ingeniozitatea epica, mai pu\in simbolurile din subtext.
Simbolurile dispar cu totul sau imbraca haina morala in ulti ma categorie a Povestirilor lui Voiculescu, aceea in care naratorul tinde sa iasa din umbra miturilor, fara a reu=i cu totul. Proba, Capul de zimbru, apoi un intreg ciclu calugaresc arata calita\i excep\ionale de nascocitor epic. Un grec v`rstnic, suspect de a fi incornorat de mai t`nara lui so\ie, se expune in vitrina unui magazin din cen trul ora=ului impreuna cu cele patru fete ale sale, d`nd celor neincrezatori in virtutea nevestei o proba irefutabila: copiii au, ca =i tatal lor, =ase degete la un picior (Proba). O piesa excep\ionala este Capul de zimbru, pe o tema ce a fost tratata =i in proza ruseas ca (Kuprin). E in discu\ie int`i (cunoa=tem deja schema narativa) existen\ialismul, cu referin\e la Kirkegaard, Heidegger =i existen\a tragica, ananké etc., cam fara rost in text. Epica este insa excep \ionala. La cartierul general al unui regiment rom`n sose=te in vizita un general german inso\it de colaboratorii lui. Din discu\iile ce urmeaza unei mese copioase reiese ca un ofi\er, contele K., pa sionat filatelist, are o piesa rara: un cap de zimbru de 27 parale.
Timbrul se afla asupra lui =i-l arata celor de fa\a, apoi timbrul dispare fara urma. Banuiala este ca cineva l-a ascuns. To\i, afara de un ofi\er rom`n, sunt dispu=i sa se lase a fi controla\i. Recalci trantul este amenin\at, dar el prefera sa fie mai bine impu=cat de comandantul sau dec`t sa fie perchezi\ionat. Sn fine, faptul nu se
impline=te, in clipa in care comandantul ridica pistolul, apare chel nerul care striga, salvator: „s-a gasit, s-a gasit“. Capul de zimbru se lipise pe fundul unei farfurii =i pu\in lipsise ca el sa fie oparit cu apa =i aruncat la gunoi. Ofi\erii, inclusiv cei straini, cred ca la mijloc a fost m`ndria ofi\erului =i-l felicita, insa capitanul Tomu\, care preferase sa moara, da alta explica\ie, stupefianta: in portofel el are un cap de zimbru asemanator, mo=tenire de la o mama descinsa din boierimea moldoveana. Calm, cel care trecuse prin dura proba existen\ialista, arunca timbrul in foc strig`nd: „Ter tium non datur“.
Nara\iunea este desav`r=ita ca tehnica =i arata la Voiculescu un gust al povestirii pe care prozatorii mai noi l-au pierdut. Din seria nuvelelor calugare=ti, doua sunt substan\iale: Chef la mana stire =i Ispitele parintelui Evtichie. E vorba, in continuarea unei tradi\ii bogate a prozei noastre, de fanatism ortodox, misticism primitiv, de calugari care, vr`nd sa scuipe diavolii, se umplu de bale etc. Ispitele parintelui Evtichie are o verva boccacciana, la care se adauga nota autohtona de erezie =i corup\ie. Cea de a doua povestire e mai in sensul lui Hoga= =i Sadoveanu, cu defilari de soiuri de m`ncaruri aromate =i pofte biserice=ti nesa\ioase. Voi culescu face =i aluzii mai licen\ioase vorbind de un „feti=can“, aju tor nedefinit al stare\ului. Subiectele de acest fel vor fi dezvoltate
in Zahei orbul. Povestirile aduc adesea solu\ii neprevazute =i
inc`nta la lectura printr-un mod ingenios de a evita solemnitatea frazei, de=i culoarea re\inuta =i fluen\a propozi\iilor dau un sen timent de demnitate stilistica. Nu toate Povestirile sunt la acela=i nivel estetic. Sn afara celor citate ca fiind fara interes estetic, mai pot fi amintite Limanul, Moarte am`nata (proza semanatorista in stil G`rleanu) =i chiar Fata din Java =i Sakuntala despre care s-a spus ca ar fi capodopere. Teza morala mi se pare aici mai puter nica dec`t epica, amenin\ata (intr-un caz) =i de un pitoresc prea livresc. Snsa, in ansamblu, proza este extraordinara, fac`nd inca o data inutila discu\ia despre temele urbane sau rurale, moderne sau tradi\ionale. V. Voiculescu recurge la un sincretism folcloric care-i permite sa reactualizeze miturile fara a parea invechit =i a sugera moartea lor sociala, fara a face sociologism =i etnografie.
Interesul ce se observa in ultimii ani pentru proza fantastica nu este fara legatura cu apari\ia acestor Povestiri tulburatoare.
* * *
La operele postume dinainte se adauga =i romanul Zahei or bul, publicat in 1970 (Ed. Dacia), socotit de unii un e=ec, de al\ii o capodopera. Adevarul este ca romanul nu-i o scriere fara cusur, dar nici o scriere ce merita a fi ignorata. Tema este inedita in proza noastra =i unele scene (mai ales acelea privitoare la via\a ocna =ilor) sunt memorabile. E drept ca Zahei orbul nu debuteaza sub cele mai bune auspicii. Istoria unui infirm care suporta nedrepta\i peste nedrepta\i a fost scrisa de mai multe ori. Noutatea ar fi la
V. Voiculescu substratul simbolic, vizibil mai ales in ultima parte a nara\iunii, aceea care arata infra\irea dintre orbul Zahei =i ologul popa Fulga (romanul are patru par\i), amintind de un proverb rom`nesc, dar =i de cunoscuta int`mplare biblica a lui Tobie care
=i-a rec`=tigat vederea prin credin\a. Personajul lui Voiculescu este un uria= care a orbit din cauza spirtului baut la c`rciuma unui
Stavrache, in \inuturile Brailei. Ideea lui fixa este de a ajunge la schitul Dervent, in Dobrogea, pentru a se tamadui, dar ajunge la spital =i, de aici, iese nevindecat pentru a trece, ca un veritabil erou picaresc, printr-un =ir de int`mplari mai degraba fioroase dec`t pitore=ti. Condus de Pantera, un borfa= cu pielea tarcata,
Zahei ajunge in „groapa gunoaielor“ unde stap`ne=te barosanul
Paraipan, batr`n ho\ pocait. Orbul e pus sa cer=easca, dar se dovede=te a fi pagubos, apoi e v`r`t zilnic cu picioarele in balta ca sa prinda lipitori. Un popa vaduv, Ciosv`rta, i=i alege \iitoare dintre fetele din groapa, dar acestea fug dupa oarecare vreme fur`ndu-i popii lucruri din casa. Popa se ocupa =i cu nego\ul, rev`nz`nd lucrurile furate de \igani. Orbul Zahei e dus la b`lci =i pus sa impinga comedia, apoi ajunge gradinar pe mo=ia arenda =ului Lagradora, zis Logodeala, om rau, zbir oriental. Snsurat cu o femeie mai t`nara cu 32 de ani dec`t el, femeia se sp`nzura, aceea care ii urmeaza, Caliopi, „femeie de iatac“, e arzoaie =i vi cleana. Vaz`nd pe uria=ul Zahei, arenda=oaia intra in calduri =i,
intr-o noapte c`nd Lagradora e plecat la ora=, se strecoara in cul cu=ul orbului. Orbul crede ca viseaza, scena se repeta, cu inche ierea ca arenda=oaia e prinsa =i omor`ta de grecul bolnav de gelozie. Vina cade pe Zahei care, din iubire pentru moarta, nu se apara =i ajunge la ocna pentru 15 ani. De aici romanul incepe sa intereseze. Voiculescu, cobor`nd in lumea subterana, int`lne=te concuren\a unei mari literaturi. El insista asupra formelor abe rante pe care le iau, in stare de recluziune indelungata, viciile umane. Lipse=te din descrierile lui Voiculescu sentimentul de mila cre=tina, lipse=te =i accentul satiric. Ocna=ii sai sunt m`na\i ca =i
in lumea libera de vanitatea puterii =i cad prada instinctelor oarbe.
O regula de via\a exista =i aici, dar regula este anormalitatea. Boe ru, capetenia ocna=ilor, are trei \iitoare dintre de\inu\i, ceilal\i se
imperecheaza intre ei form`nd, cu excep\ia unora (muercile), mici familii. Voiculescu face loc in text c`torva scene de sodomie colec tiva (in nuvela Vaca blestemata prezentase imperecherea dintre un rudar =i o vaca!) =i infa\i=eaza chiar o nunta intre barba\i:
„Giugiuc pa=ea palid cu ochii umezi\i parca de lacrimi, la bra\ul lui Boeru, inzorzonat =i el peste hainele vargate, cu panglicu\e =i alte \ar\amuri. Pe h`rdaul de apa, slujind acum drept masa, luceau doua cercuri, in chip de cununi, taiate din tinichea de acoperi= frecata p`na ajunsese argintie. Alaturi un paharel cu vin =i un pes met ros de =oareci. Sn loc de lum`nari, Zahei =i Alexandru le-au
\inut aprinse doua felinare din ocna. Numaidec`t in spate strajuiau
Sperie-Pe=te =i Gagiul cu cele doua state majore ale lor amesteca\i cu so\ii =i prietenii ginerelui, impopo\ona\i in loc de beteala cu felurite gateli marunte. Apoi, paznicii, doroban\ii de garda, dor nici de priveli=tea noua =i seto=i de bautura. Pe urma gloata, pros timea, cu gura cascata la at`ta splendoare =i boga\ie. Popa |urca,
inve=m`ntat intr-o larga rochie albastra, descusuta din cingatoare, capatata pentru imprejurarea asta tot dinafara, a spus din toata inima rugaciuni, a rostit pe dinafara c`t s-a mai priceput =i =i-a mai adus aminte fr`nturi de slujba, le-a schimbat inelele, i-a ada pat din acela=i paharel =i i-a hranit din acela=i pesmecior solda\esc din care au ciugulit ca doi huluba=i. Le-a c`ntat Isaia dan\uie=te,
inv`rtindu-se in jurul h`rdaului cu orbul b`jb`ind dupa ei. Apoi i-a blagoslovit =i dupa o scurta cuv`ntare de urare a dat drumul nun\ii.
Boeru a pl`ns, Sperie-Pe=te a hohotit de r`s, Zahei a ramas ad`nc zguduit de puterea duhovniceasca a tainei slujite =i sim\ea nevoia sa se apropie de popa pentru toata durerea =i obida lui.“
Giugiuc, mireasa, este scos dupa oarecare timp din ocna =i so\ul, Boeru, trece prin chinurile iadului. Sncearca o evadare =i
incercarea ii va fi fatala. Paginile acestea crude amintesc de proza lui Jean Génet. L`nga simbolul sodomiei, Voiculescu a=eaza =i un simbol religios. Sn lumea blestemata a ocnei, Zahei in\elege ca
„orbenia este =coala lui Dumnezeu“. El nu vede mizeria existen\ei, ochiul min\ii se deschide in interior, in lumea spiritului. Acolo sunt legi =i reguli ce pot salva omul de intunericul dinafara. Dus de
M`nza (un fost ucenic-sculptor care, intr-un moment de demen\a erotica, ucisese pe patronul =i nevasta lui), Zahei ajunge la o bise rica cioplita de ocna=i in sare. Curiozitatea e ca in loc de sfin\i biserica este populata cu statui de femei goale in pozi\ii impu dice, rod al unei obsesii desfr`nate. Biserica este, in fapt, un trac tir unde prizonierii se refugiaza noaptea pentru a-=i in=ela, prin tr-o substituire monstruoasa, sim\urile. Simbol al sfin\irii viciului sau simbol al trivializarii, umilirii ideii de credin\a? Neavertizat, orbul Zahei ia loca=ul spurcat drept loc de inchinaciune =i inge nunche in fa\a fal=ilor sfin\i, innobil`nd prin cura\enia credin\ei lui faptele ru=inoase ale ocna=ilor. Paginile care infa\i=eaza toate acestea arata o fantezie asiatica:
„Femei goale, unele lucrate cu migala, altele strujite grosolan, cu staruin\a numai asupra unor par\i =i organe. Toate mai mari dec`t marimea fireasca, in goliciuni desfr`nate, pulpe=e, p`nte coase, cu \`\e naprasnice boldite catre privitori, unele cu coapse ra=chirate sa li se vada sexurile cascate, altele cu =ale incordate de spasme, c`teva incremenite pe br`nci cu =ezuturi bucalate
intoarse la indem`na inchinatorilor, multe rasturnate cu genunchii da\i in laturi parca ahtiate sa-=i primeasca aman\ii, sau tr`ntite de-a-dreptul pe pam`nt cu picioarele in sus. Nu se vedeau bine in bezna; facute numai pentru noapte, ele slujeau doar pipaitului =i
imbra\i=arilor pe intuneric. Dar acum scaparau din toate tainele lor neru=inate picurate cu diamante stralucitoare.
Era tractirul, la care cioplise genera\ie dupa genera\ie toate
=irurile de ocna=i de-a lungul anilor, fiecare cu r`vnele =i poftele ei, de c`nd se deschisese ocna. Maghereanu sculptase in cinstea lui Boeru pe cea mai m`r=ava, o m`ndra idoli\a de-o moliciune a tot cutezatoare cu patru \`\e trufa=e =i doua sexuri invoalte, vam pirice, unul in fa\a =i celalalt in dos. Aici in capi=tea neagra aler gau chinui\i de pofte, infierb`nta\i de dorin\e, sa m`ng`ie, sa
imbra\i=eze, sa sarute nurii pietro=i de care sa-=i sleiasca clocotul sim\urilor innebunite de infr`nari nasilnice =i sa-=i molcomeasca aprinderile in umeda lor raceala.
— Unde e Maica Domnului?
— Aci, =opti t`narul sugrumat.
Zahei se desfacu, pipai cu sfiala, dete de pulpe goale =i nu-=i urca m`inile mai sus. Cazu in genunchi =i se ruga mu\e=te, inde lung in \ar`na sarata prinsa de spr`ncene.
— Sa ma aju\i sa-mi insemnez drumul p`na aici, spuse el ridic`ndu-se. Vreau sa viu in fiecare diminea\a =i seara.“
Deten\iunea incheindu-se, Zahei e pus in libertate =i primul lui g`nd e sa ajunga la Dervent, simbolul m`ntuirii sale. Ajutat de o femeie, ajunge, dar schitul nu mai exista. Disperat, Zahei vrea sa se inece in Dunare, dar scapa =i-=i reia via\a de ratacitor.
E paznic la Braila la o casa de toleran\a, hamal in port etc., p`na c`nd, auzind de minunile unui popa, Fulga, din satul Cervoiului, pleaca in cautarea lui cu speran\a de a-=i recapata vederea. Popa
insu=i are o biografie fabuloasa (ca aceea a lui Popa Man): setos de femei =i avere, el a facut fapte scandaloase, a furat, de pilda, cai =i i-a ascuns intr-o biserica veche. Snchis pentru razvratire, popa trece printr-o criza morala =i, intors in sat, se arata preocupat nu mai de via\a spiritului. Pun`nd m`inile pe capul lui Zahei, orbul are senza\ia ca vede =i din acea clipa popa-olog =i orbul formeaza un cuplu nedespar\it. Murind popa, orbul leaga m`inile mortului deasupra capului sau =i ram`ne incremenit, pe locul unui vechi pacat, in a=teptarea mor\ii proprii. Sf`r=it simbolic. Fostul ocna= rascumpara printr-o moarte voluntara nelegiuirile vechi ale unui slujitor al bisericii. Romanul se incheie in acest chip apoteotic strecur`nd, intr-o parabola plina de fapte de intuneric, lumina spiritualita\ii cre=tine. Faptul ca personajul central este un orb
in cautarea vederii (m`ntuirii) intare=te ideea unui simbolism evanghelic.
Cartea nu-i, cu toate acestea, peste tot profunda, unele par\i cad in melodrama curata. Nici stilul nu mai are vigoarea din Po vestiri. Unele pagini sunt fara culoare =i, in genere, lipse=te ro manului o idee mare care sa dea un sens mai inalt estetic acestor
int`mplari crude =i patetice.
 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite