Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
NOUA ORIENTARE A TINERETULUI DE LA 1900
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

s7u6um
La sfarsit sa incerc a infatisa aspectele generale ale literaturii romanesti dupa ceea ce am putea numi: generatia intermediara.
Fiindca generatia lui Caragiale, Vlahuta si Delavrancea este desigur o generatie intermediara, si aceasta nu scade deloc valoarea talentelor care s-au manifestat atunci, nici noutatea scrisului lor, dar, deoarece avem a face cu o grupare care nu s-a inchegat — i-a lipsit si un organ de lupta — care nu a satisfacut nici o teorie sau macar un indemn teoretic, o putem numi „inter mediara“, intre doua generatii organizate. „Junimea“, oricare ar fi fost originea celor scrise la Convorbiri, a ispravit printr-o organizare, care a decazut, fara indoiala, si a pierdut influenta asupra publicului, facand posibil alt capitol din istoria literaturii romanesti, dar a existat sub un conducator de o inalta valoare doctrinara, chiar daca, intr-un anumit moment, Maiorescu asimila pe Eminescu cu Samson Bodnarescu.1 Acolo se dadeau decrete, se fixau ranguri, si, cu toate ca ele nu au ramas pentru totdeauna, dar organizatia era vizibila si impunatoare. Mai tarziu noua generatie se va afla concentrata in jurul unei reviste cu o oarecare teorie — desi adversarii mai mult au vrut sa vada o teorie acolo unde nu erau decat sfaturi de un caracter, nu parintesc, fiindca nu era deosebire de varsta, dar asa cum putea sa fie de la cineva

care umblase prin mai multe lucruri si mai multe literaturi —
Samanatorul.
Dar, inainte de a atinge generatia aceasta, care inseamna alt mediu si alte influente, o observatie care poate servi si la intele gerea scriitorilor de la 1900. Vechea literatura romaneasca este o literatura unitara, general romaneasca. Din timpurile cele mai vechi, asa este. Incercarile din Maramures si din partile vecine
Maramuresului de a da o literatura sfanta pentru publicul roma nesc au trezit imitatori pretutindeni. Mai tarziu, cand s-a trecut de la cartile acestea bisericesti, prezentate intr-un stil de incepa tori, cu stangacie, la opere de un caracter mai solid, au mers pretutindeni traducerile secolului al XVI-lea. Alexandria, discutata in ceea ce priveste locul in care s-a facut cea dintai traducere a ei: in Ardeal sau partile acestea de dincoace, a avut si ea un caracter general romanesc. Cronicile nu au patruns imediat din
Moldova in Muntenia si in Ardeal, dar, cand a inceput istoriografia in Ardeal, istoriografii au fost influentati de letopisetele moldo venesti. Pana si Dimitrie Cantemir a trecut intr-o forma oarecare, tarzie, in mintea romanilor din toate partile. Cand s-a pornit literatura bisericeasca din secolul al XVII-lea, care se adresa poporului...1, Psaltirea in versuri a lui Dosoftei a fost copiata si am gasit manuscripte in care psalmii lui sunt introdusi foarte departe de marginile Moldovei lui. Mai tarziu, cand a aparut editura de la Buda, si cand Zaharia Carcalechi, un ardelean de origine greceasca, spirit intreprinzator, putintel cam ridicul, incepe a tipari carti romanesti acolo, el s-a adresat boierilor de la noi, si i-a trimis Alexandru Beldiman din Moldova traduceri, care au aparut cu litere cirilice frumoase, acolo, in tipografia din Buda, raspandindu-se in toate partile locuite de romani. Cand a urmat miscarea cea mare de la 1820—40, cand s-a ivit romantismul, acesta a gasit, indiferent de locul unde erau scriitorii, aceeasi primire calda in ce priveste pe principalii reprezentanti ai lui. Sau, cand, sub conducerea lui Baritiu, un creator de foi care aveau caracterul de revista, pe vremea cand intre un ziar si o revista nu se facea deosebire, a aparut Foaia pentru minte, inima si literatura, dupa modelul foilor germane, aceasta a patruns si in Bucuresti, si in Iasi: o rubrica speciala privea Principatele, si aceasta rubrica era facuta numai pentru cititorii de aici; indiferent chiar de scopul practic pe care il urmarea rubrica aceasta, corespondenta, de ton general, a foii de la Brasov, a contribuit sa apropie pe romani intre dansii. Si, dintre scriitorii cei mari ai acestei generatii, daca Eliad nu a fost niciodata prea popular in partile ardelene si daca Asachi nu a trecut dincolo de marginile, nu ale Principatelor, ci ale
Moldovei lui, fiindca la Bucuresti niciodata Asachi nu a gasit cititori mai multi, este din pricina ca Moldova si Muntenia,
Moldova prin Asachi, Muntenia prin Eliad, au stat in vesnice certuri cu privire la limba literara. Cu toate acestea, peste scolile filologice, a stapanit scoala de mandrie latina care, in ultima ei faza, a cucerit atata din cultura, populara, a Ardealului, scoala lui Cipariu. Totusi Ardealul acesta, influentat de ciparism, pana foarte tarziu, pana la 1870, a primit foarte bine pe Alecsandri. Pe vremea cand am inceput intaia oara a cunoaste mai bine Ardealul pana si in bibliotecile lui, mi-a facut o deosebita placere cand am gasit acolo foarte des pe Alecsandri, in frumoasa editie Socec, legata, cu chipul scriitorului deasupra.
In ce priveste Bucovina, o tara romaneasca asa de mica in care era insa, relativ, foarte multa cultura, o cultura falsa, dar o cultura de scoala foarte remarcabila, deci un numar de cititori destul de mare, peste pumnalism, peste stilul marelui reformator ardelean de la Cernauti, peste moda lui de filologie, cu desavarsire neaccep tabila, Alecsandri s-a impus, aparand acolo ca un fel de zeu tanar,



bine primit in cercurile dominante din acea vreme. Am pomenit de acel poet care invatase in Viena, foarte putin cunoscut pe vremea lui, uitat imediat dupa moarte, Vasile Bumbac, care, pe de o parte, se inspira din sufletul vienez, ca si Eminescu, suflet mult mai complicat, de o evidenta noutate si in fond si in forma, dar, pe de alta parte, ia ritmul poeziilor lui Alecsandri pentru o alta parte din opera lui. S-a vorbit de „regalitatea“ lui Alecsandri.
Aceasta regalitate s-a exercitat in Bucovina mult mai multa vreme decat in partile noastre, unde incepea sa para demodat, lanced, imbatranit, pe cand ramanea tot cu aureola de vesnica tinerete in partile bucovinene.
Era prin urmare o literatura generala romaneasca, si litera tura aceasta, trebuie s-o spunem, a fost rupta pe vremea „Junimii“.
Atitudinea de decizie irevocabila si abstracta pe care a avut-o conducatorul „Junimii“, despretul cu care trata omul foarte cult, spiritul critic ascutit, mai mult filosofic si politic decat psihologic si intelegator de suflete, au indepartat fara indoiala si pe bucovi neni, dar, in cea mai mare masura, pe ardeleni, care se simteau jigniti de acele articole, adunate in brosura, impotriva curentului ardelean al lui Cipariu si impotriva curentului ardelean trecut in
Moldova si asezat in Iasi prin Barnutiu. Iata efectul ironiei, care nu era necesara. Greselile de limba, de gust erau o boala care se putea lecui fara sa recurga cineva la aceste mijloace chirurgicale care curatind fac rani ce nu se pot inchide. Dar prin Convorbirile literare, prin felul cum ele au atacat chestiunea deosebirii de limba intre provinciile romanesti, s-a creat fara indoiala o deosebire, si de atuncea in Bucovina, in Ardeal, in Basarabia — aici dupa cazuri cu totul izolate, sporadice ca ale lui Donici sau Stamate — a fost alta literatura, locala, neglijata, descurajata. In special Scoala ardeleana putea fi crutata, caci scriitorii acestia erau oameni de o inalta intelectualitate care se gaseau, e adevarat, pe drumuri gresite, dar nu se judeca omul dupa drumul pe care l-a gresit, ci foarte deseori dupa intentia pe care a avut-o si dupa tintele care l-au calauzit pe drumul acela gresit. Nu a fost pe vremea aceea o singura literatura romaneasca, si urmarile le simtim si acuma, atatate de nenorocitele deosebiri ale politicii din timpurile acestea mai noi. In mare parte vina acestei rupturi a vechii unitati sufletesti intre toate provinciile romanesti, care, atuncea cand se scria cu ortografia cipariana, se ascundea mai mult sub o aparenta de deosebire, pe cand, mai tarziu, cand s-a scris cu aceeasi ortografie, care era aproape ortografia lui Maiorescu si a „Junimii“, vadea si alt spirit, vina o poarta tot „Junimea“.
Sa ne mai oprim un moment asupra lui Eminescu, asa de nou, asa de adanc patrunzator in suflete, asa de capabil de armonie sufleteasca si care, de alta parte, cunoscuse pe Slavici si pe atatia dintre fruntasii generatiei noi ardelene, invatand cu ei la Viena si fiind el insusi, o bucata de vreme, un tanar ardelean din Blaj, care, apoi, se inspira de la literatura romaneasca veche si cunostea si literatura populara, care tocmai atuncea se aduna, cativa ani mai tarziu dupa incercarile gresite ale lui Alecsandri, dupa reprodu cerile partiale din lautari tigani, de prin cafenelele brailene, ale lui G. D. Theodorescu, de un Jarnik si Barseanu. Eminescu, cu toate acestea, nu si-a gasit in partile ardelene cititori. Este o deosebire intre ardeleanul venit in Principate, de felul lui Slavici, ardeleanul, care, trecand prin multe centre romanesti, devine un roman in sensul general, si intre ardeleanul de acasa. Vorbesc de ardeleanul preot de sat, sau invatator sau chiar si avocat, sau profesor prin cutare centre, apartinand unor grupari profesionale deosebite, dar care se aduna la o casina, terenul neutru pentru citiri si discutii reprezentand diferite directii. Ardeleanul acesta, din Ardealul ramas Ardeal, cel cu punct de vedere ardelean, nu l-a primit si nu l-a inteles pe Eminescu in genialitatea lui. Este chiar

o carte rabdator scrisa, a unui canonic blajean, impotriva lui
Eminescu, in care carte, foarte bine intentionat, se denunta marele poet ca fiind cel mai mare stricator de suflete care a existat vreoda ta, infierand directia imorala a lui Eminescu, limba stricata a lui
Eminescu, primejdia pentru sufletul romanesc care sta in Emi nescu. Cand am fost intaia oara la Blaj, am cules intre altele aceasta scriere, care inca se impartea. Prin urmare nici geniul lui
Eminescu nu a fost in stare sa dreaga ceea ce stricase o anumita critica, din punctul de vedere logic foarte indreptatita, dar cu urmari nenorocite.
Cand au venit Vlahuta, Delavrancea, Caragiale, in Ardeal nu au strabatut. Caragiale a strabatut in Ardeal doar prin generatia dlui Goga, ceea ce inseamna cu totul altceva. Era dupa 1906—
1907, si el a patruns acolo mai mult ca un tip foarte curios, a carui arzatoare ironie era privita cu un amestec de spaima si de admiratie, in anumite cercuri de tineri care faceau haz nespus de glumele lui, si bune si rele, si care si-au vazut in parte sufletul stricat de pe urma acestor glume — fiindca gluma, in acel moment, in Ardeal, era intr-adevar o nenorocire, in Ardealul acesta care avea nevoie de toata credinta. In lipsa aceea de caracter care se observa uneori la generatia ardeleana care nu este cea tanara de acum, ce se ridica in scoala, este ceva din ironia bucuresteana, transplantata prin Caragiale. Vechiul ardelean, aspru, darz, acela era cu mult preferabil. Canonicul de la Oradea-Mare, cu parul ras, cu mustati lungi unguresti, cu pipa in gura, vorbind pe jumatate latineste, pe jumatate romaneste, cum l-am apucat eu pe vremuri, este cu mult superior tanarului cu legaturi bune la
Bucuresti, care arunca banii in dreapta si in stanga si considera viata ca un lucru care trebuie sa fie profitabil, in graba, aceluia care se cufunda intr-insa. Dar alaturi de dansii stateau batranii care nu stiau ce sa faca. Sa fuga? Era prea glumet, prea hazliu si spiritual. Sa protesteze? Le era frica de a fi considerati ca niste oameni cu totul demodati. Aprobau, dar, chiar atuncea cand aprobau, simteau oarecare cainta pentru lipsa de curaj.
Glumele lui Caragiale au patruns, dar Caragiale insusi, adeva ratul Caragiale, nu.
In ce priveste pe Delavrancea, stilul acesta, nu numai pitoresc, dar „de pictor“, asa de cautat, asa de artificial, prin care totusi din cand in cand strabatea o inspiratie indigena de un caracter atat de interesant, nu se putea aprecia in lumea patriarhala, dar deosebita, a culturii ardelene. Melancolia, dezgustul de viata, despretul impotriva unei clase dominatoare, bogata si preten tioasa, dar fara merit, nu putea strabate...1 In ce priveste dezgustul de viata, lumea aceasta era religioasa, adanc morala si nu putea sa primeasca nici pesimismul filosofic al lui Eminescu, cu atat mai putin pesimismul acesta mai scazut, de caracter practic paman tean, care se intalneste si in opera lui Vlahuta.



Astfel prapastia a ramas. Si atunci cand incepe in Ardeal literatura noua, literatura lui Gheorghe Cosbuc, literatura aceasta se inspira de la un alt izvor; aceasta literatura, care a ramas multa vreme necunoscuta vechiului regat, ca si toata literatura de la
Tribuna din Ardeal, cea de la Sibiu, nu cea din Arad, literatura creata in directia lui Slavici, de oamenii generatiei lui, e la o parte.
Aparitia Nuntii Zamfirei in fruntea Convorbirilor literare, prin urmare cu decret de la „Junimea“, cu pecetea lui Titu Maiorescu, a fost o revolutie surprinzatoare, si oarecum o jena. Era o poezie cu totul noua, cu care nu eram deprinsi, o poezie care a ramas la poarta pentru toti cei din vechiul regat care apartineau acelei generatii. Pe urma a venit o alta care nu a mers nici la Cosbuc, nici la altul, pentru ca i s-a parut — asa cum i se pare si acum — ca poezia lui Cosbuc este o poezie muncita, smuncita. Fara indoiala ca in partile acelea de catre Nasaud ale lui Cosbuc, in partile acelea

graniceresti, este un alt spirit intre tarani. Iobagul din Ardeal, de pe mosiile nobililor unguri, de pe fundus regius, in legatura cu sasii, are intr-insul ingramadite pasiuni seculare produse de imensa si aproape intolerabila nedreptate care-i era partea, pe cand celalalt, taranul granicer, este mai aspru, mai impaunat cu laude. Ar fi foarte interesant sa se cerceteze in viata Ardealului spiritul graniceresc, care s-a ridicat foarte sus in armata austro ungara.
S-a scris foarte mult, dar nu tot ce trebuie despre Cosbuc, — si de catre Gherea, care era un spirit delicat, un om foarte de treaba, dar in afara de rasa noastra, care habar n-avea de adancu rile vietii romanesti si venea cu anumite tipare de literatura care au impresionat asa de mult generatia lui Caragiale, Vlahuta si
Delavrancea.1
Pe de alta parte, acei din aceasta generatie care erau in legatura cu Eminescu trebuiau sa puna, natural, fata in fata cele doua poezii: fondul fara pereche al lui Eminescu, armonia lui desavar sita, magia aceea a sunetelor cu ceea ce, in acest domeniu, lipseste aproape cu desavarsire lui Cosbuc. Cosbuc era un spirit granice resc, luptator, provocant, sfidator, un spirit brusc si bataios, si asa a ramas pana la sfarsit; cand a tradus pe Dante si cand a tradus pe Virgiliu, a introdus aceeasi nota, care, in ce priveste pe Virgiliu, este gresita, caci el e inainte de toate poetul armoniilor supreme, iar in ce priveste pe Dante, nu poate da acel cor medieval intr-o biserica gotica.
De unde s-a inspirat Cosbuc, am spus. Inainte de toate, din spiritul popular de acolo. Este in scrisul lui o indaratnicie a taranului care lucreaza cu truda asupra unui lemn dur; se vede inversunarea in a face taietura-n materialul rebel. Nu este o poezie care sa izvorasca spontan, ci o poezie de atelier, muncita si dureroasa. Rima este cautata, ritmul este descoperit anume, fondul este scormonit. Dar desigur mai este inca ceva. In Eminescu e ceva romantism, nu numai german, dar de pretutindeni, si asupra romantismului acestuia a venit clasicismul, atitudinea obiectiva a lui Cosbuc, cu inlaturarea oricarui element personal. A reconstitui viata sentimentala a lui Cosbuc dupa operele lui este cu desavar sire imposibil, pe cand fiecare faza din viata sentimentala a lui
Eminescu se intrevede in opera lui. Influenta clasicismului care se ridica din nou in noua generatie, aceasta se intalneste si la dansul, dar poezia aceasta facuta dintr-un amestec de taranism de granita din Ardeal, de influenta clasica germana, patrunsa prin scoala, nu este o poezie de circulatie generala romaneasca, cum nu era o poezie de circulatie generala romaneasca cea de la
Bucuresti. Cosbuc a fost introdus, decretat; societatea noastra a trebuit sa-l accepte, pentru ca asa spusese criticul cu hotarari inca nediscutabile, dar patrunderea in viata insasi a societatii, aceasta nu s-a intamplat. Cosbuc nici n-a avut imitator la noi. Si fondul si forma sunt prea complicate, cer prea multa munca, un devotament de care lumea de aici nu era capabila.
Dar mai tarziu, sub influenta noului romantism, a moder nismului unguresc, hotarata influenta a acestui modernism ungu resc cu tendinte sociale, cu pornire apriga catre lupta, dar in acelasi timp fara ca lupta aceasta sa aiba caracterul precis al luptei

asa cum se infatiseaza in poezia lui Cosbuc, ci cu nemultumiri, cu sfidarea societatii, cu porniri catre un viitor nelamurit, cu iubire pentru clasa de jos inainte de toate, pentru taran, pentru femeia cu copilul infasurat in mintean, cu scene dintre acelea muncite si dureroase din viata celor de jos, apare poezia dlui Goga, care pe urma a rasarit aici si a avut contact cu poezia de la Samanatorul.
Cu toate acestea pornirea luptatoare, bataioasa, care se manifesta in activitatea politica a dlui Goga, in paginile de proza pe care le dadea prin publicatii ardelene, vin iarasi dintr-un alt mediu decat mediul de aici. El a fost primit aici si inteles mai mult decat Cosbuc pentru ca a cazut intr-un moment de criza, si multe din pornirile sale corespundeau pornirilor de dincoace. A cazut in mediul acela de chinuire pentru idealul romanesc, si a fost unul dintre aceia care s-au patruns mai tare de acest zbucium. Dar mai mult tendinta sa decat forma sa, tendinta care a fost la inceput mai limpede, dar si dupa aceea o tendinta generala romaneasca, i-a castigat un loc in literatura de aici.
Cand in Bucovina — pentru a trece la acest mic pamant romanesc — a incercat cineva a scrie, a fost unul pe care o cariera politica, stralucit inceputa, terminata tragic, l-a rupt din domeniul literaturii, desi putea aici, ca si dincolo, sa dea lucruri mari. George
Popovici a fost conducatorul unei intregi generatii, si disparitia-i a fost dureros resimtita de toata vremea lui. Sub pseudonimul
Robeanu el a scris balade. Si ca aspect fizic Popovici era un coborator balan al arcasilor lui Stefan cel Mare. Dar asupra lui a venit falimentul politic, iar dupa asezarea aici, sinuciderea in nu stiu ce hotel pierdut din fundul Maramuresului, pierzandu-se acela care mai mult decat altii ar fi putut da, la el acasa, lucruri mari in literatura romaneasca.
Apoi, cand alt scriitor din Bucovina, Teliman, a incercat ceva, a fost doar un fel de gluma de foileton din Neue Freie Presse adaptat pentru mediul cernautean. Se vede gustul de Viena, fumul gros de tigara al unei cafenele germano-evreiesti din capitala Bucovinei.
Ce nu ar fi putut iesi din viata taraneasca a Bucovinei, din
Campulungul admirabil! Altceva decat numai adunarea de doine si de poezii populare a preotului Simion Florea Marian, membru al Academiei Romane, om foarte merituos, dar care nu era decat un adunator de lucruri pe care i le oferea poporul.




Si, atuncea, era o necesitate ca noua generatie de aici sa indepli neasca doua conditii pentru a inlatura anumite imitatii fara nici o valoare literara, anumite copieri de servi ai literaturii apusene, ceea ce a revenit pe urma, din nenorocire.
Dar Samanatorul a pornit pe calea oficiala de organ al Casei scolilor pentru cultivarea poporului si raspandirea de idei morale, nu ca sa innoiasca literatura romaneasca si sa creeze un curent.
In miscarea aceasta nu se poate vorbi de o revista creata de la inceput, liber, de Vlahuta si de Cosbuc, care, dealtfel, nu se puteau intelege mult timp intre dansii: unul eminescian, iar celalt un tanar ardelean care venea cu ciocanul lui Vulcan ca sa sfarame stanca aspra a limbii romanesti din tinuturile nasaudene; unul bland, fara unghiuri ascutite, sentimental, melancolic, celalt framantat impreuna cu argila si piatra amestecata cu dansa, cu primejdia de a-si zgaria mainile, de a amesteca sangele sau in pasta care ar rezulta din aceasta truda. Nu se putea ca oamenii acestia sa mearga impreuna, catre o tinta comuna. Revista a fost deci la inceput o simpla creatiune de birou pentru a se da premii scolare.
Dupa aceea numai Samanatorul , parasit de fondatori, a trecut in mana lui Ilarie Chendi, un foarte bun polemist, dar care nu avea principii literare, nu avea o estetica a sa, ci se indrepta, din simpatie sau antipatie, catre un scriitor sau catre altul, astfel ca acel care fusese mare scriitor azi putea sa scada mai tarziu din cauza unei schimbari in legaturile sale cu Chendi. Asa incat, cand
Samanatorul a aparut ca organ de lupta, a fost o intamplare faptul

ca poetul, cantaret dulce de vremi noi, Iosif, si Chendi mi s-au adresat mie.
Revista aceasta se impunea de la sine: era o necesitate a societatii romanesti. Si de ce era o necesitate a societatii roma nesti? De o parte fiindca generatia noua, care se iveste pe atunci, pe la 1890, era deosebita, prin toata pregatirea ei, prin toata educatia ei, de generatia precedenta. Cred ca asupra lucrului acestuia nu s-a atras indeajuns atentia. Si motivul acestei deosebiri il arat.
In afara de Caragiale, care nu invatase in strainatate, dar citise multa literatura franceza si cu multa alegere si era influentat de multe ori de alta literatura decat de cea curenta, spiritul sau clasic ducandu-l catre carti care aveau ele insele acest caracter clasic1,
Vlahuta, fara a fi mers in strainatate, era si el sub influenta literaturii franceze din vremea sa, iar, in ceea ce priveste pe
Delavrancea, acesta facuse studii de drept la Paris, asa incat in el este fara indoiala influenta literaturii franceze de atunci. Deci,
Caragiale nu invatase, in intelesul nostru al cuvantului, la nici o scoala. Vlahuta invatase, facuse liceul si cativa ani de drept, mi se pare fara a lua licenta, care dealtfel se capata foarte usor pe vremea aceea, iar Delavrancea fusese trimis de timpuriu in strainatate: nici unul dintr-insii nu era produsul scolii romanesti complete, al scolii romanesti definitive.
Dar liceul vechi a creat un anume tip de spirit. Pe langa foarte multe lucruri inutile, pe langa foarte multa oboseala inainte de vreme, pe langa enciclopedia strivitoare, care sunt defectele acestui invatamant — si cate forte sufletesti nu s-au prapadit din cauza relei organizari care dureaza si pana acum in acest blestemat invatamant secundar! — scoala facuta la noi, intr-o forma care era oarecum definitiva, a dat o generatie care a primit de la acest organism al scolii un anume caracter: ochiul atent asupra vietii de aici, constiinta in randul intai a acestei vieti romanesti, o legatura, cu voie sau fara voie, de o dorea sau nu profesorul, dar o legatura cu realitatile de aici. Literatura cea noua este acuma a absolventilor de liceu.
Dl Mihai Sadoveanu a terminat clasa a VII-a, mi se pare, intr-un liceu din Moldova de Sus, Garleanu, scoala militara din Iasi, Sandu
Aldea o scoala de agricultura: luati pe fiecare din acei care s-au manifestat la Samanatorul si veti vedea ca sunt absolventi ai acestui invatamant integral, aici, in Vechiul Regat.
Se citea si literatura straina, dar literatura aceasta straina nu mai avea, fara indoiala, prin anii in care s-a format aceasta generatie, marea putere de sugestie pe care o avuse pe vremuri.
Erau, in Apus, scriitori la moda, nu mai erau scriitori mari, care sa cucereasca sufletul intreg. Nemteste se stia foarte putin, englezeste, italieneste nici vorba; cultura clasica era atata cata putea s-o aiba un om care invatase sa decline in latineste si in greceste, asa ca, pe vremea aceea, ramane singura putinta influen tei din partea literaturii franceze contemporane. Era insa epoca decaderii naturalismului, si epoca aceasta nu a putut da ceva sa prinda intreg sufletul unei generatii. Oamenii au fost de aceea originali: din cauza invatamantului, cat si din lipsa unei alte literaturi care sa domine.
Dintre toti cei care au fost la Samanatorul, sau, mai tarziu, cu sau fara voia lor, au fost alipiti de aceasta miscare, unul singur a fost influentat de o singura literatura straina, care atunci putea sugera: este dl Sadoveanu, care, la inceputul carierei sale, s-a inspirat din literatura ruseasca tradusa pe vremea aceea, gratie enormei propagande pe care i-o facuse, intr-un stil asa de cuceritor,
Melchior de Voguë. Dupa Le roman russe al acestuia, literatura ruseasca s-a citit foarte mult in strainatate, mai mult, prin traduceri franceze aiurea, decat in Franta insasi. Scenele acelea de cazaci

prin Basarabia ale dlui Sadoveanu, cu oarecare potrivire miste rioasa intre om si natura inconjuratoare, vin fara indoiala din astfel de lecturi.1
In generatia aceasta nu este nici un singur scriitor care sa plece intr-adevar numai de la sat, si, chiar daca unii erau originari de acolo, nu mai este contactul direct cu satul, contact care dureaza in Ardeal, dar dincoace nu.
Daca ar fi fost numai atata, nu s-ar fi simtit insa nevoia de a se deschide un nou capitol in istoria literaturii romanesti, capitol care va ramanea, cu toate acuzarile total neintemeiate si atat de patimase care se indreapta impotriva unei miscari literare de pe urma careia sufletul romanesc a castigat. Dar a mai fost ceva: s-a simtit nevoia ca literatura sa serveasca drept instrument de lupta pentru scopurile supreme ale unui popor. Stiu ca se joaca anume oameni cu „confuzia intre literatura estetica si literatura care nu urmareste nimic decat scopuri care nu sunt estetice“. Orisice literatura, intrebuintata pentru orisice scop, traieste numai cand cuprinde elemente estetice. Nu este cu putinta o alegere pentru ca sa se zica: fac literatura estetica sau nu fac literatura estetica.
Ba se poate intampla ca acela care zice: eu fac literatura culturala sa faca de fapt o literatura estetica si acela care pretinde sa faca literatura estetica sa nu ajunga nici macar la o literatura culturala, fiindca aici totul atarna de la puterile ascunse dinauntru: acelea nu cresc si nu scad dupa socotelile abstracte ale oamenilor care scriu. Este o foarte frumoasa bucata a lui Longfellow, pe care am tradus-o acum vreo patruzeci de ani care se ispraveste asa: „el trebuie sa se supuie, cand ingerul ii zice: scrie!“ Poetul american stia foarte bine de unde porneste adevarata literatura. Si aceasta e o acuzatie a pseudo-criticii interesate si pasionate. De fapt nimeni, la Samanatorul, nu a spus sa se neglijeze literatura estetica, fiindca era inutil s-o spui unui scriitor de chemare, dupa cum ar fi fost inutil sa i-o recomanzi, pentru ca, daca era in adevar un scriitor de chemare, o punea el fara de nici un fel de teorie.



De fapt toti oamenii acestia adunati in jurul revistei, cu temperamente deosebite — calmul temperament visator, simpli citatea atat de atragatoare a lui Iosif, cu temperamentul liric al povestitorului Garleanu, cu firea puternica, epica, necontenit producatoare, a dlui Sadoveanu — toti acestia, pe langa care incepuse a se ralia atat de subtirele observator al lucrurilor, mesterul descoperitor al resorturilor secrete ale fiintei omenesti, delicatul infatisator al partilor celor mai ascunse din sufletul omenesc, care este dl Bartescu-Voinesti, plecat de la Convorbirile literare, pentru a se adaugi, macar lateral, miscarii acesteia noi, nu intelegeau sa sacrifice nimic din chemarea lor in literatura in acelasi timp cand se supuneau chemarii lor sociale si nationale.
Era nevoie de o literatura care sa creeze un suflet unui popor care ajunsese a nu mai avea suflet de pe urma celui mai josnic politicianism. Era nevoie de o adevarata, mare si binecuvantata revolutie, care aceea nu se face cu strigate de revolta, cu arma in mana, ci in sufletul omenesc. A fost atunci o insanatosire printr-o literatura de realitati nationale asupra carora puteau sa picure si lacrimile sufletelor celor mai duioase, dar inainte de toate o literatura de „cuvinte adevarate“. Nimic nu inspira mai mult literatura unui popor decat realitatea nationala vazuta cum trebuie.
Si, fara nici un fel de reclama teoretica, fara nici un fel de legatura interesata, fara nici un fel de comercializare a acestei literaturi, s-a ajuns ca literatura acestei generatii a Vechiului Regat sa se lege de la sine cu literatura care se facea dincolo. Luceafarul, aparut la Budapesta, cam in acelasi timp cu foaia lui Gheorghe
Tofan in Bucovina, au mers de la sine alaturi cu Samanatorul.

Pentru intaia oara in dezvoltarea literaturii romanesti, trei miscari, pornite din puncte diferite, s-au confundat de la sine pentru a alcatui acelasi curent. Dl Goga, care scria la Luceafarul sub pseudonimul usor de recunoscut de „Nicolae Otava“, de la cele dintai manifestari, a fost primit frateste de acei care reprezentau acelasi curent dincoace, in Vechiul Regat. Iar, in ce priveste Bucovina, scriitorii de acolo, impreuna cu dl Ioan Nistor, invietor al trecutului, si atatia altii, au venit de la sine in miscarea aceasta noua.
Miscarea deci nu este numai a Samanatorului, ci generala romaneasca. Samanatorul inseamna una din infatisarile ei, cea de la Bucuresti. Cand Samanatorul a pierdut directia de la inceput si, pe urma, a disparut, alte reviste au continuat in acelasi spirit, necesar. In Viata romaneasca de la Iasi, care reprezenta curentul de stanga al partidului liberal, hranind ambitiile unora, cu contributii silite ale tuturor clubistilor, in Viata romaneasca, zic, a trecut, cu voie sau fara voie, peste directiile impuse de un anumit politicianism, ceva din spiritul samanatoresc. Ca nu-l exprima dl
Ibraileanu in domeniul criticii romanesti, aceasta e altceva: eu vorbesc, nu de profesorii de literatura, fara talent literar sau fara talent de vorba, ci de colaboratorii literari ai acestei reviste.
Dar la miscarea aceasta Ardealul a dat elemente extrem de pretioase, pe care numai o neglijare condamnabila le scoate in afara de interesul si de preocupatiile actuale ale criticii romanesti: este vorba de parintele Ioan Agarbiceanu. Viata de sat din Ardeal, asa cum este, in toate lucrurile ei bune, ca si in toate ascunzisurile cele mai adanci ale acestor suflete de acolo, numai in aparenta primitive, dar capabile de o nesfarsita putere de simtire si de cugetare, va trai in opera aceasta, foarte intinsa, a dlui Agarbi ceanu. Dar toti aceia care doresc numaidecat fraza de efect, cuvantul neobisnuit, legatura de vorbe care sa scapere, aceia care asteapta in fiecare moment sa se deschida cerurile pentru a se ivi o noua relevatie literara, blazatii si estetii, care iau in mana un sceptru de critic, pe care te intrebi cine li l-a harazit, fireste se dau in laturi cu despret inaintea lui. I se face astfel o foarte mare nedreptate si va veni vremea cand se va cunoaste cat de mult datorim adevaratului continuator al lui Slavici in regiunile acestea ardelene. Este la el o bogatie de suflet, o puritate morala, care nu predica, dar care se simte din fiecare pagina, atat de fara pereche, incat el este si va continua sa fie pentru cititorii lui, care sunt inca destul de numerosi — caci nu criticii citesc, ci aceia care nu citesc pe critici — scriitorul cel mai de seama al poporului romanesc din aceasta regiune.
O literatura sanatoasa, inspirandu-se de la realitatea nationala, tinzand la solutii de care poporul romanesc avea nevoie in acel moment, deloc indiferenta pentru latura estetica, cu desavarsire capabila de a se pune in curent cu tot ceea ce reprezinta literatura apuseana de pe acea vreme, aceasta a fost Samanatorul . El n-a facut altceva decat sa spuie: inspirati-va de la literatura occiden tala, inspirati-va de la literatura clasica, dar nu va robiti de la literatura momentului care trece. Acestea s-au spus, acestea le-am spus. Interzicerea a fost numai pentru literatura de moda, de export, a Parisului, iar nu pentru marea literatura universala.
Literatura strans legata de pamantul unde era inradacinata, dar traind in acelasi timp din toata atmosfera timpului, capabila, prin urmare, de a-si insusi tot ce era sanatos si viu in inspiratia generala a acelui timp, literatura reprezentata de oameni al caror talent nu a avut nevoie de o teorie estetica, nici de lupte personale pentru a se impune, aceasta era literatura care in pragul razboiului de unitate nationala a creat sufletul romanesc.
Iar, cat despre ce a venit pe urma, vremea nu a sosit inca pentru a se fixa ranguri, dar este ceasul al unsprezecelea pentru a chema la ordine literatura aceasta, care a uitat constiinta datoriilor sale, morale si nationale, a caror observare nu exclude suprema datorie estetica, ci, dimpotriva, o cuprinde.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite