Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
CLASICII INTARZIATI IN LITERATURA ROMANA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

OCCIDENTALIZAREA e5k15ks
Tarile romane n-au fost niciodata in afara Europei si inceputurile lor dezvaluie o puternica tinuta feudala. Cand vorbim de occidentalizare , intelegem adaptarea la notiunea de literatura a Occidentului. Cu toate ca semne de schimbare se vad inca din jurul anului 1700, cultura ramanea orientala, adica exclusiv religioasa. Dimitrie Cantemir, pe care noi il cunoastem cu vesmintele europenesti, imbraca totusi ca domn straiele tarii si nu se gandi deloc sa cultive poezia, teatrul, sa faca scoli cu preocupari literare. Alunecarea inceata a moravurilor s-a facut nu atat prin mergerea romanilor in Apus, cat prin coborarea acestui Apus asupra noastra in chipul presiunii politice. Austria,
Rusia (la inceputul occidentalizarii ei) se amesteca din ce in ce mai mult in treburile tarilor dunarene, si nemtii cu coada sunt tot mai des vazuti pe aceste meleaguri. Epoca fanariota a contribuit si ea la dezorientalizare. Grecii aveau puternice legaturi cu Apusul, indeosebi cu Italia, si de foarte multe ori autorii francezi si italieni ne-au sosit prin Arhipelag. Vreme de un secol pregatirea pentru intrarea in alta lume se face in limba. Graiul bisericesc nu mai este indestulator spre a exprima notiuni mai tehnice si limba se neologizeaza. La Miron si Nicolae Costin, Niculce, Axinte
Uricarul, D. Cantemir, Radu Popescu, Greceanu, Stolnicul
Cantacuzino intalnim numeroase elemente noi, printre care sunt de notat acelea din ramura literara: eleghie, comedie, melanholie, simfonie, fantasie.
In Ardeal, agentul occidentalizarii fu catolicismul. La 5 septemvrie 1700 se semna definitiv in Alba-Iulia actul de unire, in urma caruia romanii aderenti ai noii biserici capatau in Blaj un seminar, afara de un numar de burse (prilejuri de a veni in contact cu Apusul) la Colegiul Pazmanyan si Colegiul Sfanta
Barbara din Viena si la De Propaganda Fide din Roma. Asa se ivi scoala blajeana, ai carei ilustri exponenti sunt Samuil
Micu-Clain (1745 1806), Gheorghe Sincai (1754 1816) si
Petru Maior (1760 1821), dintre care ultimii doi au stat cinci ani la Roma. Efectul sederii in Cetatea eterna il marturiseste
Sincai insusi:
Timp de cinci ani petrecut-am la Roma si-n vremea aceasta,
Vrednic de laur fiind, mi s-au dat cele doua diplome.
Roma in studii mi-a fost de-ajutor si-i aduc multumire,
Caci bibliotecile ei mi-au fost totdeauna deschise.
Din pacate, artele, literatura Italiei n-au ispitit pe acesti austeri teologi, ale caror opere au caracter religios si didactic.
Umanismul lor, intarziat si restrans, e pretios nu in sine, caci latineste au stiut si altii, ci prin faptul ca putea participa la el o clasa intreaga de oameni. Asta a permis studiile de istorie si de filologie. Hronica romanilor de G. Sincai (Buda, 1808, 1809) e o compilatie de maniera cam medievala, sprijinita insa pe un material enorm. In filologie se observa doua tendinte: de a dovedi cu orice chip ca majoritatea cuvintelor sunt de origine latina si de a elimina ramasitele graiului varvarelor ghinte , adica slavonismele. Spre deosebire de Clain si Sincai, Maior crede limba romana derivata nu din latina clasica, ci din cea vul gara. Transcriptiile cu litera latina nu sunt simple substitutii de semne, ci ortografieri etimologice. Adica se scrie adeque , care , guare . Etimologiile sunt de fantezie. Talharul e un purtator de sageti, un telifer, biraul e un vir magnus, tanguirea vine de la tundere, fiindca jeluitorii se tund. Totusi se face o mare nedreptate latinistilor cu privire la neologismele adoptate.
O mare parte din formele propuse de ei au fost absorbite de limba: cauza, siguranta, evidenta, providenta, anticipatie, conversatie, educatie, explicatie, ocupatie, editie, traditie, important, consecvent, evident.
Tot mai numeroase se fac traducerile din literaturile occidentale, adesea prin mijlocirea unui text neogrec. Se ofera talmaciri din Gessner, Mably, Voltaire, Fénelon, Molière, J. J.
Barthélemy, Metastasio, Alfieri etc. Boierimea se aboneaza la jurnalele apusene si-si agoniseste biblioteci cu carti franceze si italiene.

VACARESTII (IENACHE, ALECU, NICOLAE)
De la Ienache Vacarescu a ramas o gramatica in doua editii, una la Ramnic, din 1787, Observatiuni sau bagari da seama asupra regulelor si oranduelelor gramaticii rumanesti, in care da si un mic tratat de prozodie, cu exemple personale, desi se arata sceptic cu privire la folosul lui:
Gramatica e mestesug ce-arat-alcatuire,
Si toti printr-insa pot afla verice povatuire,
S-a scrie inca intr-ales cu reguli aratate,
Pe toti invata d-a le sti fara greseala toate,
Si versuri inmestesugite invata d-a se face,
Siliti-va a o-nvata!... sau faceti cum va place.
Poeziile lui Ienache sunt cvasi-lautaresti:
Amarata turturea,
Cand ramane singurea
Caci sotia si-a rapus,
Jalea ei nu e de spus.
Poetul adauga oarecari comentarii:
Dar eu om de nalta fire,
Decat ea mai cu simtire,
Cum poate sa-mi fie bine?...
Oh! amar si vai de mine!
Iubirea e lat ori magnit , iar femeia e un canar hrapitor de inimi. Nota Vacarescului e o anume concizie sententioasa care subjuga memoria:
La o-ntristare
Amara floare,
Ncat cel ce-o are
Sa-si roage moarte,
N-ai ce sa faci!
Nu-i mangaiere,
Nici e putinta
Acel ce pere
Sa-ti dea credinta,
Trebui sa taci!
Mult celebrata Intr-o gradina, socotita traducere din Goethe, vine dintr-un izvor grec.
Alecu, fiul lui Ienache, strange si el, intr-o condicuta pentru trebuintele lui, cateva strofe, caracterizate printr-un patos jalalnic:
De lacrami vars parae
Cu groaznica vapaie.
Si poeziile lui sunt cantece de lume, cu un mic totusi proces de elaboratiune culta, imagini de interior boieresc, tablouri, oglinzi si chipul femeii rasfrant in ele:
Oglinda cand ti-a arata
Intreaga frumusetea ta,
Atunci si tu ca mine
Te-ai inchina la tine.
Nicolae, alt fiu al lui Ienache, aduce, mereu pe un fond popular, un stil mai viril, cu elanuri haiducesti si repezi imagini
(perspectiva defileurilor, pusca astupata de greieri):
Roibule, mi te gateste,
Salele-ti intepeneste,
Sa ma duci peste pripoare,
Vai si coaste la stramtoare,
Pe poteca fara soare.
Daleo, daleo, draga durda,
Fa-te-ncoace, nu fi surda,
Vin sa te-ngrijesc mai bine
C-a-mpuiat grierii-n tine,
Daleo, daleo, vai de mine.

MATEI MILU
De la Matei Milu (mort prin 1801 1802) au ramas un fel de caractere de forma ghicitorilor. Micile caricaturi intr-un limbaj bufon romano-turco-grec sunt pline de savoare. Iata un stramb increzut:
Un om nalt si desirat,
La fata foarte scurmat,
Cu barba dintr-insu,
Vrednic de tot rasu,
Umbla cracanat,
Din solduri leganat,
La chip urat si slut,
Are un picior mai scurt,
Se socoteste ariftè,
Ocara lumii si eglengè,
Se mandreste, fuduleste,
Gaci cine este... o batrana cocheta:
Pe aceasta ii gaci-o,
Lesne ii nimeri-o:
O baba cu fumuri de frumoasa,
Dar o foarte mare mincinoasa,
Zavistnica, clevetitoare,
Ocarnica, hulitoare,
Graieste cu necontenire,
Racneste, tipa de pieire.
Se impodobeste, zarifefseste,
Se pudruieste si sulimeneste.
Gaci cine este... un infumurat:
Altul este inalt,
La gat sugrumat,
Cu capul pe spate,
Cu narile umflate,
Mari lucruri graieste,
Pe nime nu socoteste,
Foarte infumurat,
Cu samur imbracat,
Fara nici o stare,
Casa nicaiuri n-are,
Nimanui nu mai plateste.
Gaci s-acesta cine este.

VASILE AARON SI ION BARAC
Daca nu s-ar amesteca in opera lor elemente ale veacului
XVIII, Vasile Aaron si Ion Barac ar fi intaii poeti de faza medi evala, prin incercarea de a preface materia evangelica si clasica.
Amandoi sunt niste remarcabili vulgarizatori, vorbind poporului in limba si ritmica lui. Vasile Aaron ( 1822) are chiar notiunea sonoritatii ( dulceata versurilor ) si da cititorilor instructii de respiratie, pe versuri anodine:
Omul cat sa naste... cu cat sa mareste,
Grija si nacazul... inca cu el creste...
Te rog, o, iubite!... mai vina la noi,
Sa mai graim ceva... si despre nevoi.
Scrierea cea mai notabila a lui Aaron este Patimile si moartea a Domnului si Mantuitorului nostru Is£us¤ H£risto¤s, inspirata de Der Messias al lui Klopstock. E o merituoasa opera de divulgare in versuri bine rostogolite, cu incercari modeste de a sugera paradisiacul, simfonicul, fulgurantul si sfanta veselie a duhurilor:
Atunci tot limbul rasuna
Si salta de voie buna.
De un merit superior este Istorie despre Arghir cel frumos si despre Elena cea frumoasa a lui Ioan Popovici Barac, traducator din Halima, din Shakespeare, editor a o multime de scrieri populare obscure, versificator dupa Iosephus Flavius al unui poem Risipirea cea de pre urma a Ierusalimului. Arghir umbla prin lume dupa
Ileana cea vrajita si o gaseste dupa un sir de piedici fabuloase.
Naratiunea lui Barac are farmec (bineinteles, nu e originala, ci prelucrata dupa Argirus Historiaja a ungurului Albert Gergey) si o certa coloare. In drum spre Neagra-Cetate, Arghir da de un soi de
Polifem monocular, care-i ofera o cina gigantica:
Pe cate un sghiab de piatra.
Arghir pana sa imbuce
O plosca de vin aduce
Dintr-ale sale merinde,
Care foarte bine prinde.
Uriasul, daca-l gusta,
Cu stomac ca de lacusta,
Iar fi placut ca sa traga
Pe gatu-si o bute-ntreaga.
Acest urias indata
Cu o cina se arata,
In frigare vrand sa traga
O caprioara intreaga.
Face cina boiereasca,
Ca pre Arghir sa-l cinsteasca,
Masa langa foc o pune,
La lumina de taciune:
Si sed toti pe langa vatra
Gradina cea plina de fragranta a Ilenei in care adoarme
Arghir este evocata floare cu floare, dupa metoda pictorilor primitivi. Tema aceasta a gradinii, venita din Orient, a culminat in poezia Renasterii, spre a se reinnoi prin simbolisti:
Cat au calcat cu piciorul,
N-au mai vazut craisorul
Cate flori impodobite,
Cate rauri limpezite!
Oh! cati trandafiri miroase
Cu foi rumene, frumoase!
Rosmarinii au verdeata
Si garoafele roseata.
Aici crinul sa albeste,
Colea nardul frumos creste.
Chedrul ramurile-si tinde,
Care mult vazduh cuprinde.
Chiprul frunze inverzeste,
Si vazduhul le clateste.
Izvoarele curg racite,
Ca cristalul limpezite.
Barac are, in numeroasele lui prelucrari, un adevarat geniu al titlului analitic care taie rasuflarea:
Patimile cele mari si minunate ale unei mademoizelle cu numele Cartigam care fusese fiica unui Pasa turcesc anume
Ibrahim de la Anadol si ia cazuse in robia crestinilor cand au batut pre turci si i-au scos din tara ungureasca, din Buda capitala tarii, unde lacuisa Pasa turcesc multi ani, apoi fu botezata
Hristina in Pariz si facuta grofita.

D. TICHINDEAL
Fabulele, in proza, ale banateanului Dimitrie Tichindeal
(1775 1818), de care s-a facut un caz nemeritat (traduceri de altfel dupa fabulele sarbesti ale lui Dositei Obradovici), n-au nici o insemnatate literara.
IOAN BUDAI-DELEANU
Ioan Budai-Deleanu (c. 1760 1820) din Cigmau, sat pe valea Muresului, e adevaratul poet al latinistilor. Crescut in scolile de la Blaj si Viena, el avea o desavarsita cunostinta a literaturilor clasice si moderne (italiana intai, germana, franceza, poate engleza). Tiganiada lui urmeaza exemplul
Vedrei rapite a lui Tassoni, nu fara numeroase alte infiltratiuni, si este povestea eroi-comica a unor tigani inarmati de Vlad
Tepes sa tina piept turcilor, care insa din poltronerie comit o sumedenie de incurcaturi. Intra si miraculos crestin, fiindca arhanghelul Mihail cu ceata lui ajuta pe Tepes impotriva paganilor asistati de ostile Satanei. Eroul principal romantios este Parpangel, in alergare neostenita dupa a sa Romica. O multime de reminiscente clasice sunt folosite in noua epopee, cu efecte comice, dat fiind mediul degradat. Vocatia lui Budai Deleanu e in directia verbala, si numele tiganilor formeaza un genial catalog grotesc de sonuri: Aordel, Corcodel, Cucavel,
Guladel, Parpangel, Parnavel, Suvel, Bambul, Bobul, Bumbul,
Ghitul, Gogul, Ciuntul, Dondul, Hutul, Sfarcul, Balaban, Gavan,
Giolban, Gogoman, Goleman, Calaban, Zagan, Carlig, Covrig,
Ciormoi, Darboi, Sosoi, Colbei, Cornei, Hargau, Janalau, Butea,
Cercea, Sperlea, Tintea, Dodea, Garlea, Baroreu, Borosmandru,
Bulut, Ciurila, Papuc, Papara, Tandaler, Burla, Cacaga.
Lexicul de idei reprezinta si el o adevarata orchestra burlesca, intemeiata mai ales pe onomatopee. Cacaga arunca o bebee, Gogul tocoroseste, Goleman se nascocoara, Bobul n-a mancat stirigoaie, focul scoate bobataie, tiganii sunt ciuhosi, sunt dardale, se cocorasc, fac natarii, ciorobor, lolot, se lolaiesc, se lolotesc, striga hoha, bura-bura, bat lela, tinerii se inlibovesc, ciocoii se ciocotnitesc, se cilibesc, sufletele bujdesc pe poarta iadului etc. Budai trateaza cuvintele ca pe niste fapturi moi si le da pe loc la rima genul si terminatia trebuitoare. Asa femela dracului se face draca, palatul se feminizeaza in palata, copacii in copace, tiganii visa, se carmeaza, locurile sunt puste, intamplarea e jeloasa, soarta e scarbeata, boierii sunt plini de bogatate. Numai Eminescu mai tarziu a siluit limba sau a scociorat forme cu atata sistema. Budai n-a avut nevoie sa umfle comedia ca Tassoni, pentru motivul ca tiganii sunt de la sine o caricatura a societatii umane. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de harmalaie si orbeasca infuriere sunt aspecte tribale obisnuite, si poetul n-a avut decat sa le condenseze intr-un limbaj de-o tiganie maxima, in care e formulat chiar idealul de natie libera:
Noi tiganii sa avem tarisoara,
Unde sa him numai noi da noi!...
Sa avem sate, casi, gradini s-ogoare,
Si de toate, ca s-altii mai apoi.
Zau, privind la lucruri asa rare,
Ca si cand treaz fiind, as visa imi pare...
Zgomotele emise de defilarea romilor sunt un adevarat muzeu fonetic:
Cei inarmati aveau buzdugane
De arama si niste lungi cutite,
Toti oameni inalti si grosi in ciolane,
Cu parul imburzit, barbe sperlite,
Haine avea lungi, scurte si invarstate,
Unii fara maneci, altii rupte in spate.
In loc de steag purtau ei o cioara
De argint, cu penele raschirate,
Intr-acel chip incat gandeai ca zboara
Pleznind din aripi cu aur suflate.
Muzica faceau cu dramboaie,
Zdranganind clopotei de cioae...
Marsul suna in cornuri mugatoare,
Toti lolaindu-se in gura mare.
Tiganii blestema, se milogesc, se jura, se indeamna, se vaieta, chiuie, se sfadesc, si astfel plictisitoarele discursuri din epopeea clasica iau forme firesti de comedie. Mergerea lui
Parpangel la iad si la rai e o imbinare de vami ale vazduhului cu privelisti de paese di Cuccagna, povestite tiganeste, insa in maniera dantesca. Astfel, asa cum impotrivitorilor lui Dante li se raspunde ca poetul vine acolo din porunca divina ( vuolse cosi cola dove si puote, ciò che si vuole ), eroul nostru nu-i nici el da voia lui:
Asa trecuram prin pamant s-ape,
Pana ajunsem la vazduhul rar,
Ne inaltaram apoi pa aproape,
Colo pe unde zodiile rasar,
Trecand printre niste locuri puste,
Noua vami si noua punti inguste.
De abia in urma, cu multa truda,
Ajunsem la poarta ha da rai;
Iar Sant Petru, cautand pa o huda,
Asa zise cu santul sau grai:
Dar tu, mai tigane, ce cauti aici
In camasa cusuta cu arnici?
Nu stii tu ca in trupul pacatos
Nu este slobod a intra nimarui
Aici in raiul nostru frumos...?
Eu ingenunchind, ma inchinai lui
Si zisei: Sa ma ierti, sfintia-ta,
Eu n-am venit aici da voia mea!
Autorul va excela, impreuna cu atati alti scriitori romani, in scenele de psihoza crunta, pe care le va trata cu toata seriozitatea, singurul element umoristic ramanand lexicul vio lent pitoresc in notarea tuturor chipurilor de lovire si slutire:
Intr-aceea Gavan pe Ghitu-l omoara,
Cocolos pe Titirez decula,
Costea lui Zagan capul sboara,
Iar Pipirig a Dodii caciula
Taie in doua si capu-i despica,
Din crestet pana in tufoasa chica.
Parnavel cu sulita ascutita
Strapunsa pe Corbea in gemanare,
Si de nu era punga incretita,
Ii patrundea fierul pana in spinare,
Dar totusi rasturnandu-l pe o dunga,
Ii zdrobi toata cremenea in punga.
Mandrea pe Ciuntul de barba trage,
Nasturel pe Dondul flocaieste,
Iar ca s-un juncan Dragosin rage
Si cu dintii beliti clantaneste;
Caci Sperlea ii sburasa nasu in doua,
Si mustetele cu buzele amandoua.
Giolban inca dete sa deie
In Cacaga cu o barda lata,
Iar acela aruncand o bebeie,
Il toca tocmai in gura cascata,
Si asa-i fu de cruda lovitura,
Incat ii zdrobi toti dintii din gura.



DINICU GOLESCU
Scopul pentru care Dinicu Golescu (1777 1830), boier luminat, compuse Insemnarea calatoriei sale in Occident (Aus tria, Italia imperiala, Bavaria, Elvetia) este retinerea fenomenelor de civilizatie. Atentia lui merge catre lanuri si gospodaria sateasca, spre institutiile publice, scoli, spitaluri, aziluri, muzee, teatre si foarte putin spre caracterul estetic al privelistilor. Infipt ca un japonez modern, Golescu vrea sa vada totul si, in ciuda imbracamintii orientale, intra pretutindeni, in cabina motorului de pe vapor ca sa-i prinda mehanica , sau in spitalul de nebuni.
Toate infatisarile de civilizatie il incanta, facandu-l totdeauna sa ofteze asupra inapoierii Valahiei. Cat priveste arta si frumusetile,
Golescu este departe de rafinarea lui Cantemir. El are sperietura primitivului de tot ce e cu mestesug si masoara valorile estetice cu stanjenul . In cutare muzeu vienez tot ce-i place este o pajura facuta din sabii si cutite, pe care de n-ar fi vazut-o cineva ar fi fost vrednic de pedeapsa . Cadrele sunt pretuite pentru asema narea lor si in raport direct cu dimensiunea. Cu sentimentalitatea usoara a celor de jos, el crede ca privitorii unui tablou care arata plecarea unui barbat la razboi sunt obligati sa se intristeze si, dimpotriva, cei care vad scena intoarcerii sa se veseleasca, si cum tablourile sunt la rand, privitorii si ai unuia si ai altuia sa treaca pe rand prin cele doua stari. La Venetia il atrage masinaria celor doi draci care bat orele in turnul ceasornicului. Incolo orasul i se pare fara mestesug arhitectonicesc . Cadrele din Palatul
Dogilor le masoara cu stanjenul, Domnul din Milano e evaluat la 240 stanjini . Din pricina simplitatii, Golescu e in stare de simtiri mai proaspete in fata privelistii lumii occidentale. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade in extaze profunde la cele mai neinsemnate lucruri. Sunetul unor clopote se propaga in sufletul lui cu mari dureri lirice. Au noao clopote zice el de catedrala din Berna pe care tragandu-le cu mestesug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte placuta urechilor, dimpreuna jalnica si grozavnica. Descrierea
Schönbrunnului da o pagina rara de poezie orientala, cu evlavii si uimiri, cu turburari exprimate naiv, de un salbatic, rudimentar verlainianism:
Caci la o parte uitandu-se cinevas, vede intru acea cuprindere de copaci, o bucata de gradina mare, limpede si sloboda la vedere, in feliurimi infrumusetari de loze, cari pricinuiesc veselie; si intorcandu-se la ceialanta parte, intristarea si posomorarea trebuie sa-l coprinza, caci se afla intru o intunecoasa padure intocmai ca noaptea, cu feliurimi de figuri si saderi ascunse, si alte lucruri, care toate aduc intristaciuni si ganduri amestecate.
Descrierea caderii Rinului prilejuieste si ea un mic poem bine gradat, solemn si noros de nedeslusite emotii.
Fratele lui Dinicu, marele vornic Iordache Golescu (1768
1848), a lasat o Gramatica, un Dicsioner rumanesc si o culegere de Pilde, povatuiri, i cuvinte adavarate si povesti.

C. CONACHI
Costache Conachi (1777 1849) e un poet dedicat exclusiv lui Eros, traind in iatac si pe sofa. Versurile in acrostih ne dezvaluie un raboj de femei: Casandra, Anica, Elena, Lucsandra,
Marioara. Conachi petrarchizeaza prin la petite poésie a secolului XVIII, cultivand un intreg jansenism amoros, mergand de la faza dulcelui stil pana la poza melancolica:
Innoptez printre prapastii, printre rapi, printre ponoara
Ca doar oi uita degraba dorul care ma omoara...
Cum poetul nostru e un Petrarca ras in cap, cu chip de faun oriental, cu islic, antereu si iminei, ducand omagiul pana la tararea in pulbere si la inchinarea ortodoxa si tristeta occidentala pana la pandalii si istericale, efectul e dintre cele mai originale. Pretiozitatea, obisnuita in aceasta poezie, se rascumpara printr-o mare gingasie, vrednica de un Chiabrera;
Doi ochisori verzi,
Ce privind nu-i pierzi
Genele-i umbresc
Si ei stralucesc
Printre ceialalti,
Ca niste brilanti.
Les ruses de l amour ocupa un loc mare in chip de mici epigrame:
Nu pot a tagadui
Ca moriu... de nu te-oi iubi... simulari de lesinuri si nebunii orientale si tot atat de occidentale
(langueurs, défaillances, fureurs, transports), artificioase si simetrice:
Simtu-te ca vii? tremur peste fire;
De te vaz, ma pierd... si-mi ies din simtire.
Gurita deschizi, ceriul se deschide;
De mana ma iai, foc simt ca m-aprinde!...
In brate ma tii, fulgera vazduhul...
La sanu-ti ma strangi, caz si imi dau duhul!...
De esenta petrarchismului sunt lunga durata a iubirii inregistrata odata la numarul mistic noua:
De noua ori pana astazi pamantul colindator
Au calatorit pe crugul soarelui nemiscator...
De cand am vazut cu ochii o muritoare a ta... indoiala, confuzia intre prietesug si amor, marea solemnitate erotica. La Slanic, in decor alpestru, cu
Munti inalti pana la nouri, paraie prin stanci varsate,
Codri de copaci salbatici printre petre rasturnate,
Prapastii peste prapastii, adancimi intunecoase... boierul cu islic cade la picioarele Zulniei cu inima sagetata ca de-o arma arzatoare si se inclesteaza cu mainile de picioarele ei. Ca si stravechea Laura, Zulnia, ibovnica slavita , avea un sot. Ingrozita, in sudori, lacrimi scaldata, desculta si despletita , ea alearga zaluda si se lungeste la pamant cu ochii negri ca mura si gura ca rubinul. Boierul o duce sub un copac mare si, luand chezasie cerul, jura s-o iubeasca pana la moarte:



Atunci fulgere cu trasnet prin vazduh scaparatoare,
Pamantul tot in cutremur, si stihiile-n perzare
Samana inspaimantate de atata patimire!...
Dupa aceea, vulnerat, indragostitul cu giubea isi poarta melanholia prin singuratati. Vis ul amoru lu i aduce o banuiala de Roman de la rose si de La carte du tendre a d-nei de Scudéry.
E vorba de caile amorezesti , de temutul, fratele prepusului si clevetirii, prieten al necredintei, de caiala si alte abstractiuni de acestea.

V. POGOR, N. DIMACHE, I. PRALE
Comisul Vasile Pogor, traducator al Henriadei lui Voltaire
(1838), a lasat stihuri de moda veche, strabatute de simtul desertaciunii si de grija mantuirii, descriind in tus foscolian sinistritatea cimiteriala:
Galeriile surpate, stalpii sfarmati si cazuti
Peste aur, peste lustru ii vad cu muschiu invascuti,
Scarile, ce se vad roase de omenescul picior,
Ajung sa fie strapunse de troscot si urzisor,
Si fereastra, intru care flori de tot feliu-nflorea,
Sfredelita de un sarpe, ce se soreste pe ea.
Versurile lui Nicolae Dimache ( 1837) sunt si ele de inspiratie veche, pe motivul zadarniciei. Cat despre Ioan Prale, musicos de origine basarabeana (1769 1847), el e mai cunoscut pentru inventia patului mutabil dupa soare. Incolo stihuirea lui e ingrozitoare si doar versurile din Psaltire aluneca mai normal:
Mic eram intre fratime,
Si cel mai in fragezime,
Intr-a tatalui meu casa
De pascut oi ma aleasa,
Mana mea facu organul,
Degetele mele psalmul.

GH. ASACHI
Poezia lui Gh. Asachi (1788 1869) e aproape in intregime sub regimul lui Petrarca. Poetul cunoscuse de altfel direct Italia si petrarchizase acolo chiar in italieneste. Fondul sonetelor e banal, dar cand endecasilabul se pastreaza, efectul e un sistem muzical limpid si abstract, cu acorduri cvasieminesciene.
Cat ti-s dator, o, stea mult priincioasa,
Ca-n primavara a vietii mele,
Tu m-ai ferit de strambe cai si rele
Si m-ai condus pe calea virtuoasa.
Tu-n san mi-aprinzi faclia luminoasa,
M-ai adapat l-Astreei fantanele,
Si cand vieata-mi indulcesc prin ele,
Despretuiesc chiar soarta fioroasa.
Ca sa doresc a vietii nemurire
Ma-ndeamna raza-ti care-n cer se vede,
Cum statornica urmeaza-a ei rotire.
De la tarmul fatal vasul purcede,
S-amu plutind prin marea de pieire,
A ta raza la port ma va increde.
Lirica secolului XVIII are un ecou larg in poezia lui Asachi.
Regasim conventia geografica clasica, didacticismul settecentesc
(in maniera Monti), melancolia cimiteriala (dupa Thomas Gary si Jukovski). Interesante sunt Baladele si Legendele in care, bizuindu-se pe traditia populara, Asachi s-a straduit sa injghebe o mitologie literara romana, intr-o viziune mai grandioasa, intentional, decat aceea a lui Alexandri, si in termeni clasici.
Munte sacru e declarat Ceahlaul, sub numele de Pion. Acolo se afla simulacrul Dochiei. Dupa bürgeriana Lenore, poetul scrie
Turnul lui But pe muntele Pion, istorie a unui strigoi care vine sa-si ia logodnica spre a o aduce in galop pe muntele sfant al
Daciei:
Luna luce Butul fuge,
Peste munte, prin hartop,
Vantul suiera si muge,
Roibul sare in galop,
S-amu-i duce p-amandoi,
Doamno, oare nu-i strigoi?
In Jijia, oamenii boierului Conde prind cu plasele in rau o zana care povesteste ca e o fecioara crestina din vremea navalirilor barbare, al carei schit a fost inghitit de pamant in urma rugii tovaraselor sale, spre a nu cadea in mainile paganilor.
Sirena lacului are factura schilleriana. O sirena (fosta fata inselata de un boier) se razbuna. Sugestia pe alocuri e a unei poezii superioare, mijloacele sunt insuficiente.
Nuvelele lui Asachi, dificile si prin limba amestecata, plina de imposibile neologisme (milian, manin, vasfrans, covil, pelice, vanta etc.), par astazi bizare, mai ales romantice, lipsite de perceptiunea istorica. Dimpotriva, ele apartin tipului clasic si aceasta intentie cere circumstante usuratoare. Modelul lui
Asachi e romanul cavaleresc, acela intrupat in Ariosto mai ales, adica istoria aventuroasa cu fabulos aranjat in gust clasic, cu lipsa totala de instinct geografic. Pretutindeni sunt numai paduri mari si intinse pajisti, castele si gradini pierdute in imense singuratati, in ciuda carora, fara nici o respectare a legilor timpului, eroii se intalnesc sa se bata. Europa si Asia sunt aduse antropologic la acelasi tip ideal cavaleresc. Afara de viteji apar doar pastori, necromanti, batrani eremiti.
Obsedat de ideea miturilor, Asachi a luat in mana cronicile moldovene si a dat materiei ei sens picaresc. In Dragos totul este fabulos. In Cumania mica, in cetatea Romidava, stapaneste
Haroboe, om fioros, nu mai putin cavaler, cum il arata coiful.
Desi tatar, Haroboe este de un simtimant necunoscut pana atunce la vederea Brandei, mireasa trimisa de Domnul din Misia pentru fiul lui Dragos. Toate peripetiile in jurul acestei calatorii sunt ariostesti. De notat sanctuarul Dochiei, pazit de
Nona, un soi de vestala, si de o ciuta: Aice un spectacol nou se desfasura inaintea ochilor ei, un ocean de neguri plutea deasupra coamelor de pini uriesi, stanci manine £grele¤, rasturnate de cutremur, parca erau aninate deasupra capului ei si formau o tarie nestrabatanda in giurul simulacrului Dochiei . Valea-Alba e un basm de aventuri mongolice in care Stefan cel Mare e tot atat de putin istoric ca si Goffredo in Gerusalemme liberata.




Scenele de razboi sunt vazute intr-un spirit cu totul mitic. La
Catelina langa Cotnar sunt mari fortificatii, inainte de lupta oastea sta la liturghie in jurul unei cruci colosale. In fine, in fata lui Stefan cel Mare se aduc daruri cu invederat aspect de
Renastere, diademe de aur, ulcioare de bronz, lacrimatorii, monede cu efigiile imparatilor Tauridei. In Bogdan-voievod, nuvela fantezista, se da la Harlau o lupta de stil cavaleresc: sabiile si lancile scapara si scanteiaza de loviturile puternice ale maciucilor fericate, pavezile remboamba . Petru Rares e nuvela cea mai lunga, aceasta cu oarecari satanisme romantice.
Fundamentul ramane cel clasic. Lacul Brates e descris in maniera
Salvator Rosa, pescuitul formand o mare compozitie amanuntita si fantastica. O vanatoare de bouri e prilej de a prezenta o scena in gustul usor melancolic al lui Tasso: buchete de flori duse de un rau si venind de la o sihastrie-cetatuie unde sta inchisa Ileana. La Suceava dam de un colosal gotic, peste temelii de adanca antichitate . Mazepa in Moldova dezvolta, nu fara simt poetic, tema fugii cavaline tratata de Byron, in Rucsanda
Doamna cazacul Timus e vazut ariosteste ca un cavaler frumos imbracat in zea stralucita , cu purtari dintre cele mai curtenesti, iar nu cu fire de heara , cum il stim din cronici.
Evident, Rucsanda il iubeste.

VASILE FABIAN BOB
De la Vasile Fabian Bob (1795 1836) au ramas putine versuri, dintre care cele mai cunoscute sunt:
S-au intors masina lumii, s-au intors cu capu-n gios
Si merg toate dinpotriva, anapoda si pe dos... apartinand unui poem sarcastic, cu viziunea cataclismului intoarcerii pe dos a lumii:
Timp mult nu o sa mai treaca si-a ara plugul pe mare,
La uscat corabierii nu s-or teme de-necare:
Ce-a sa zic-atunci pescariul, cand in ape curgatoare
Ii va prinde mreaja vulturi si dihanii zburatoare?
Ce-a sa zica vanatoriul, cand in loc de turturele,
Nevazand nici camp, nici codri, va pusca zodii si stele?

IANCU VACARESCU
Mica poezie este usor de urmarit si la Iancu Vacarescu (c.
1791 1863), fiul lui Alecu Vacarescu si al Elenchii Dudescu.
Indeosebi informatia sa e italiana, in directia cantonetistilor si anacreonticilor veacului XVIII, de felul lui Savioli, Giovan
Gherardo de Rossi si Iacopo Vittorelli. Din Metastasio traducea
La partenza. Pe de alta parte vedem ca rasfoia pe Escouchard Lebrun, pe Gentil-Bernard. Titlurile abstracte ale poeziilor sale
(Adevarul, Calatoria, Neincrederea, Pacea, Simpatia, Despartirea,
Imaginatia, Judecata, Caleidoscopul, Ochianul, Ceasornicul indreptat, La pahar) apartin poeziei didactice in general. Incercari de a dezvolta proverbe fie si in poeme simple nu se pot desparti de exemplul dat de Moissy si Carmontelle. Navala divinitatilor in Baccu, adevarat cantec de crama, este de un pur stil Renastere:
Esti al nostru, bine-mi pare,
In oastea biruitoare
De mult, sa te-avem, vream eu!
Toti aproape-mi se aduna,
De ieder imi pun cununa,
Baccu spune c-al lui sunt!
Cu nectar, imi zice, -nchina ,
Sfarai boloboaca plina,
Prea voios pe Baccu cant.
Satiri, Fauni si Menade,
Pan, Silvan, Hamadriade,
Poeti, Eroi, Zane, zei,
Care portu si-l schimbase
Si port de Baccanti luase,
Se afla multi intre ei.
Silen abia ma zareste,
Dupa asin sovaeste,
Strig- asa, dragutu meu!
Piesa memorabila ramane insa Primavara amorului, dezvoltare a cunoscutului episod anacreontic al ivirii si adapostirii micului Amor. Poema e un mare tablou campenesc, deschis cu privelistea imensa a Carpatilor. In perspectiva lor, poetul desfasura campurile si orasul Targoviste, trateaza intr-un colt un detaliu cinegetic si zugraveste intreaga geografia, inviorata de impulsia erotica, cerul cu stelele, apele adamantine, pastorii jucand in jurul focurilor, la rasunetul fluierelor campenesti, caii nechezand, boii calcand apasat inaintea plugurilor, taurii, mieii:
Placute zbierari de turme
Aerul il umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apasate mugiri scot.
In poezia conceptuala, Vacarescu are vibratie, dignitate.
Stihurile facute sub stema in 1818 (La pravila tarii) se intemeiaza pe un umor trist de imagini: vultur degenerat in corb, romanul in roman. Ceasornicul indreptat cultiva intentionat monotonia.
In vreme ce poetul roaga ceasul sa treaca repede peste clipele rele si sa lungeasca pe cele bune, versul bate imposibil ca o limba de pendul:
Tu! care vreme ne spui ca trece,
Ne-aduci aminte, des, moartea rece,
Vino acuma, ia-nvatatura,
Schimba nedreapta a ta masura!
Stii ticalosul om ce putine
Poate sa aiba ceasuri de bine.
Cand iar asupra-i raul se scoala,
Cand stapaneste razboi sau boala,
Vezi saracie, necaz, durere,
Cand vezi primejdia in putere;
Atunci fa anul d-un sfert sa fie,
S-al sfert sa treaca, sa nu mai vie.
Iancu Vacarescu a scris si balade, al caror punct de plecare trebuie sa fie in Bürger si in Goethe, desi motivele sunt romanesti. In Peaza rea se povesteste o intamplare a boierului, in calea caruia se ivesc multime de piedici, in urma unui semn rau. Ploua grozav, o padure arde. Prozaica in aparenta, poezia e strabatuta de fior fantastic, si iata o buna scena de noapte spectrala:


Dodata calul se incordeaza!
S-arunca-n laturi, se spaimanteaza!
Se svarcoleste! de frica multa,
Nici bold, nici glasul nu-mi mai asculta.
Ager descalec, vaz jos turtita
Albind o tramba invaluita!
Vantul statuse, ploaia-ncetase,
O raz-a lunei se aratase,
Cea cat o mince starcita mica
O bleazna mare-n sus se radica,
P-obraz lasate carunte plete
Cu serpi i-atarna incovoiete,
Neagra la fata din ochi sclipeste,
Nu se aude ce mormaieste.
In Ielele substanta e burlescul satanic, descrierea breugheliana a ielelor intr-o scena de sabat:
Gheboasa, mica;
Cea mai snovoasa
E ofticoasa;
Si cea mai buna
E cea nebuna;
Toate pizmase,
De om vrajmase,
Nerusinate,
Inversunate;
Cat simt racoare
Dau din picioare,
Toti dracii striga
Ca sa le friga.
Una e chioara
C-un ochi de cioara,
Alta spetita,
Mult obosita;
Alta gusata
Tot cearta cata;
Alta barfeste
Prea neghiobeste:
Una gangava
Sta pe galceava;
Alta bogata,
Schioapa-nganfata;
Alta calica,

BARBU PARIS MUMULEANU
Barbu Paris Mumuleanu (1794 1837) e un mic autodidact, foarte moralist, care crede ca prea am fost neutri si ca a venit vremea sa ridicam boala de pre ochii nostri . Caracterurile lui, asa de persiflate, sunt doar opera de educator. Cand satiricul adopta sincer verva de raspantie, prefacand pe La Bruyère in
Anton Pann, caractirul capata oarecare miscare scenica, cum e cazul in Defaimatorul:
Unde merg nicicum nu spun
De vrun om vrun cuvant bun,
Ci la toti gasesc ceva
S-incepe a defaima.
Zic cutare ca-i urat,
Cutare posomorat,
Cutare e maimutoi,
Barbatilor papusoi,
Cutare e-nselator,
Cutare asupritor,
Cutare e natarau,
Cutare barbar si rau,
Cutare e necinstit,
Cutare este starcit...
Numai ei sunt toti frumosi,
Cinstiti si politicosi.
Toti s-aseaman cu Adon,
Si la duh cu Solomon.
Printre poeziile lirice, parte lamartiniene, mai toate in legatura cu poezia de la sfarsitul secolului trecut, sunt de retinut unele versuri pentru sentimentul viu al vietii agreste si pastorale, al susurului campenesc, al ingramadirii animale. Mumuleanu are religia naturii, in felul lui simplist, dovada aceasta imagi ne a cataractei:
Aci-n jghiaburi ce sa varsa,
Din naltime vajiind,
Si din piatra cea uscata,
Ies izvoara clocotind,
Aci-mparatul naturii,
In natura-l cunostem.
Intr-al pesterilor haos,
Mana lui toti o vedem.
El ia chiar poza meditativa a romanticului contempland firea:
Atunci poetul doparte
Tras, priveste, sta uimit.

INCEPUTURI DE FILOZOFIE. PRESA
Scolile grecesti fura acelea care dadura ascultatorilor intaia idee a unei filozofii de catedra. Cugetarea se marginea pana atunci la comentariile etico-religioase, la cartile despre arta de a trai mult
(Macroviotica) sau de a muri odihnit (Indeletnicire despre buna murire). In 1826 Eufrosin Poteca tipari niste Cuvinte panegirice, in care se incerca a da o notiune despre principii, despre intaiele inceputuri ale celor ce sunt: Trup, Suflet si Minte (cum s-ar zice: univers fenomenal, spirit universal si idee) si a schita o clasificare a disciplinelor speculative si experimentale. Un Teodor Kirangheleu din Naxos, auditor al cursurilor lui Vamva din Bucuresti, ar fi fost un filozof cosmopolit, socotind drept patrie tot pamantul, simtindu se fratele oricui si membru al intregii familii umane. Credea in metempsihoza si se banuieste ca se ferea sa manance carne de ani mal, ca nu cumva sa strice salasul trecator al vreunui duh. Ioan
Zalomit (1810 1885), care in 1848 tinea la Berlin o dizertatie inaugurala cu titlul Principes et mérites de la philosophie de Kant, n a mai avut dupa aceea nici o activitate intelectuala.
Multi socotesc ca intaia revista nationala Khrestomaticul romanescu scos de Teodor Racoce la Cernauti, in 1820. Cartea e insa mai mult un magazin cu traduceri fara actualitate. Cam in acelasi spirit, dar cu mai mult element jurnalistic, e Biblioteca romaneasca, sau adunari de multe lucruri folositoare, intocmita in 12 parti de Zaharia Karkaleki, incepand din 1829, la Buda.
Adevaratele prime gazete sunt Curierul romanesc al lui Eliade (8 aprilie 1829) si Albina romaneasca a lui Asachi (1 iunie 1829).
In Ardeal, Ioan Barac edita in 1837 Foaia Duminicei, iar George
Barit, din 1838, Gazeta de Transilvania. In ordinea literara, Eliade scoase in 1835 Gazeta teatrului national si din 1836 Curier de ambe sexe. G. Barit dadea in 1838 Foae pentru minte, inima shi literatura. In 1837 Asachi veni cu Alauta romaneasca, supliment la Albina, care avu mai multe serii. C. Lecca tipari si el la Craiova, in 1838 1839, Mozaikul. Icoana lumei a lui Asachi, din 1840, e un foarte frumos ilustrat magazin. O adevarata revista literara, intaia in intelesul critic al cuvantului, e Dacia literara a lui M.
Kogalniceanu (ianuarie iunie 1840).






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite