Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Luceafarul
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

y7r22ry

Inchis in magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tanjit cu o dureroasa si dramatica sete cat a fost pe pamant, adica in sfarsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera in cultura romaneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, in partile ei constitutive. Uriasul meca-nism viu al universului sau poetic se desface curiozitatii noastre analitice, iscodi-toare de taine ale creatiei, in piese care palpita, aspirand la unitate.
Marele intreg descompus in fragmente, care numai la un prim nivel al abordarii arata risipire si lipsa de armonie, a trecut prin aceasta jertfa din pricina incapacitatii omului de a percepe totul altfel decat prin fragment, deoarece intregul nu concorda cu omul, dupa Victor Hugo.
Exista la Eminescu, mai intai, un spatiu mitic. Eroul liric, personajul, intra intr-un cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet exista o lume a celor vii, precum si o lume a celor morti. Intre ele, ca un purgatoriu si ca un spatiu specific, se afla taramul celor si vii si morti, in egala masura. Arald si Maria (Strigoii), de pilda, sunt, cum ar spune Algiradas Julien Greimas, “suflete moarte care duc o viata paralela cu a celor vii si sunt dotate cu o prezenta fizica”.
Cei mai multi dintre eroii mitologiei eminesciene sunt stapani ai vietii si ai mortii. Hyperion, fiinta eterna, ar dori sa coboare printre muritori; in poezia Memento mori, sub nisipul arzator al pustiului, isi duce viata o lume insolita; zmeul din Fata din gradina de aur este un “daimon” aspirand la fiintarea terestra.
Lucrarea de marca a poetului este capodopera de geniu ,,Luceafarul’’. Valoarea este una inestimabila pentru poporul roman cat si pentru literatura universala. Eminescu da dova-da de maturitate creatoare si reuseste sa faureasca o opera pe care toate generatiile urmatoare o vor avez ca marturie asupra geniului creator ce a fost Eminescu. Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine “Fata din gradina de aur”. Reprezinta un moment de maxima elevatie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciana, o admirabila sinteza a temelor si motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.
Criticii literari vad in Luceafarul o cheie de bolta a universului poetic eminescian. Intalnim toate marile teme, motive ale creatiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.
Luceafarul ramane un model de depasire al gandirii mitice prin gandire filozofica.
Luceafarul este publicat in anul 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare "Romania Juna" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publica poemul in editia sa de versuri de la sfirsitul anului 1883. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si in poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile in care Dochia este simbol al existentei Daciei. Ideea geniului nemuritor in stele si in "Povestea magului calator in stele" si "Peste codrii sta cetatea", in care prezentarea eroilor ne duce cu gindul la Luceafarul. Aici el, Zburatorul apare descris: "cu par lung de aur moale, / si cu ochii plini de jale / trestia-l incununeaza / hainele-i scintejaza / haine lungi si stravezii / pare un mort cu ochii vii".
Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata in gradina de aur, basm cules de germanul Kenish in timpul unei calatorii in Muntenia, in 1861.
In basm era vorba despre o tanara fata de-mparat, inchisa de tatal ei intr-un castel. Un zmeu se indragosteste de ea, dar fata il respinge speriata de nemurirea lui. In cele din urma fata de-mparat ii cere zmeului sa devina muritor. Zmeul se duce la demiurg si-i cere sa devina muritor, dar este refuzat. In acest timp fata de-mparat se indragosteste de un fecior de-mparat cu care fuge-n lume. Zmeul se razbuna pravalind o stanca pe fata de-mparat. Tanarul moare si el de durere.
Mihai Eminescu nu s-a multumit sa versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare si de spiritualizare. A regandit si a modificat personajele si semnificatiile creatiei populare.
Zmeul din forta raului a devenit prin imobilizari repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de imparat a trecut si ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiratiilor lui Hyperion. Fiul de imparat a devenit Catalin, simbolul omului obisnuit; demiurgul a devenit o proiectie abstracta, Creatorul. Principala modificare se refera insa la suprimarea razbunarii. Hyperion nu se mai razbuna, ca zmeul din basm, pentru ca razbunarea nu se potriveste cu esenta sa superioara.
Intre 1870-1872 Mihai Eminescu elaboreaza prima varianta a poemului -; care se termina cu blestemul zeului: Un chin s-aveti: de-a nu muri de-odata!
Dupa 1880 elaboreaza inca cinci variante a poemului.
Alaturi de izvoarele folclorice si motivul Zburatorului, Fata din gradina de aur si Miran si frumoasa fara carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: conceptia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant si Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greaca, indiana si crestina, izvoare biografice: propria sa experienta de viata.
Depasind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizeaza intr-o forma rafinata de o simplitate clasica o dezbatere cu profunde implicatii filozofice asupra conditia omului de geniu.
Referindu-se la sensul poemului sau, Mihai Eminescu preciza intr-o nota pe manuscris: In descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul Kunish povesteste leganda Luceafarului. Aceasta este povestea, iar intelesul alegoric i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte, si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.
Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intimplarile si personajele sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.
Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:
1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar
2) Idila dintre Catalin si Catalina
3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
4) Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei strimt.
Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:
"Iar cerul este tatal meu
Si muma mea e marea".
Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig.
"Caci eu sunt vie, tu esti mort
Si ochiul tau ma-n gheata."
Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde:
"Ochii mari si minunati ii lucesc himeric
Ca doua patimi fara sati"
Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri.
Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea.
La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare” pentru a dovedi fetei ca o iubeste.
De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.
Contemplind in fiecare seara Luceafarul simte o atractie fata de acesta "il vede azi, il vede miini / astfel dorinta-i gata". Apropierea intre ea si Luceafar se petrece in stare de visare: "iar ea vorbind cu el in somn". Fata este dominata de nostalgia cerului si ca atare ridicata deasupra semenilor. Luceafarul este vazut in dimensiuni exceptionale, fapt pe care fata il pricepe cu toata micimea ei paminteana. Luceafarul este vazut de tinara fata in sufletul careia se trezeste dorinta ce se intruchipeaza in cele doua chemari, care sunt de fapt parca doua descintece la adresa Luceafarului:
"Cobori in jos Luceafar blind
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gind
Si viata-mi lumineaza."
Raspunsul lui la chemarea fetei semnifica aspiratia paminteanului catre absolut si a spiritului superior pentru concret pamintesc.
Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.
Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste.
Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:
“Hai si-om fugi in lume” si astfel Catalina va pierde visul de luceferi.
Se reda infiriparea iubirii intre Catalin si Catalina. Aceasta dragoste este simbolul cu care se stabileste rapid relatiile sentimentale in lumea inferioara. Catalin apare in antiteza romantica cu Luceafarul: viclean, indraznet si el ii place Catalinei. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocuparile lor marunte. Catalina este incapabila sa se ridice la inaltimea Luceafarului, iar aceasta este incapabil sa faca fericita pe cineva, sau sa fie el fericit. Catalin si catalina sunt exponentii individului al acestei lumi, simbolul perechii umane. Lectia de dragoste a lui Catalin este o forma de magie erotica si repezinta manifestarea principiului masculin.
Refuzul initial al Catalinei este o reactie de orientare si manifestarea principiului feminin. Nostalgia fata de Luceafar semnifica ruptura dintre ideal si real. Acceptarea lui Catalin semnifica revelatia asemanarii de structura si de ideal intre fiintele apartinind acelasi lumi.
Prima data Luceafarul se metamorfozeaza din doua elemente primordiale: cerul si marea. Apare ca un tanar palid cu parul de aur si ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice. Zeii sunt nemuritori, prin urmare, Luceafarul metamorfozat in Neptun e un „mort frumos cu ochii vii”, caci nemurirea e pentru muritori o forma a mortii.
Refuzul fetei sugereaza imposibilitatea de a-si depasi propria conditie, cea de muritor. Ea este constienta de incompabilitatea dintre cele doua lumi, subliniata prin perechi de antonime: „Caci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau ma-ngheata.”
Refuzul fetei sugereaza si zbaterea sufleteasca a fetei sfasiata intre aspiratia ei spre absolut si imposibilitatea de a-si depasi conditia umana.
Elementul primordial in cea de-a doua intrupare a Luceafarului este focul, este spatiul tensional al dorului, al nelinistii, al suferintei. Sfera absolutului patrunde acum in sfera vremelnicului, caci chemarea fetei de imparat de catre Luceafar, in lumea lui celesta, nu poate insemna decat trecerea iubirii in absolutul etern al spatiului spiritual.
Tatal Lucefarului este de data aceasta focul, soarele insusi, iar muma, noaptea. Dupa Hesiod, Noaptea, zeita tenebrelor, fiica Haosului, este mama tuturor zeilor. Portretul este realizat prin epitete antepuse: „mandru chip”, „negru giulgi”, epitetul dublu „ochii mari si minunati”, epitetul adverbial „lucesc adanc himeric”, inversiunea si comparatia „Coroana-i arde pare”.
Fata este incapabila sa iasa din conditia ei de muritor si pentru a convietui cu Luceafarul ii cere sa fie muritor ca si ea.
Prapastia dintre ei nu poate fi umpluta de dorinta ei nelamurita, ci de nepotolita lui sete de dragoste:”Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege,
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.” Fata de imparat este pentru Lucefar nu numai obiectul cunoasterii sale, ci si iubita sa, obiectul unei pasiuni arzatoare. Mistuitoarea sa sete de iubire il determina sa se hotarasca la sacrificiu: abandonarea conditiei sale de fiinta nemuritoare -; Hotararea devine simbol al iubirii vazute ca ideal tangibil doar prin credinta, devodamentul si sacrificiul. In ordinea alegorica a poemului, ea echivaleaza cu puterea lui de a-sidepasi conditia si de a se consacra exclusiv obiectului cunoasterii.
Idila Catalin -; Catalina surprinde dragostea posibila, la nivel uman, in limitele aspiratiei lumii contingentului. Catalin, pajul cu noroc, este stapanit titanic de concret si imediat, sustinand astfel, prin contrast, spatiul absolutului, al lumii superioare reprezentata de Luceafar. Gesturile sale sunt ale unui insetat de voluptati, iar limbajul este adecvat acestor miscari sufletesti: „Ia las’ cata-ti de treaba”, „Da-mi pace, fugi departe”, „din bob in bob”, „stai cu binisorul”, „arz-o focul”.
Spatiul care il defineste pe Catalin este stramt, atat fizic cat si psihic, si lipsit de linii tensionale. Are ambitii ce tin de orizontul lui ingust, propriu oricarui personaj periferic, in ierarhia valorilor.
Spre a pune in evidenta tema si ideea fundamentala a poemului, poetul recurge la motivul calatorie, inerent in procesul devenirii eroului: la Hyperion, calatoria sa prin spatiul cosmic si asociaza cu hotararea de a renunta la esenta sa de nemuritor. Drumul ales este cel fara compromisuri, prin haosul primordial. Spatiul infinit, parcurs de Luceafar, este, de fapt, metafora plastica a dorului, a setei de implinire a absolutului prin iubire.
Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Sintem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.
In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gindul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cintaret incit sa asculte toata lumea de cintecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea “pamintu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.
Luceafarul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal.
Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta.
Este surprinsa calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonie. Viteza cu care zboare Luceafarul este viteza Luminii: "Porni Luceafarul. Cresteau / In cer a lui aripe / Si cei de mii de ani treceau / In tot atatea clipe.". Poetul materializeaza, ideile abstractiunile, lucreaza cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Parea un fulger neintrerupt / Ratacitor prin ele. ". Avem o calatorie regresiva spre demiurg, el calatorand spre inceputul lumii. Avem un peisaj cosmic (69-70): "Caci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste // Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe.". Imaginea haosului se materializeaza prin vai si dealuri. Umanizarea Luceafarului se realizeaza prin cuvantul "dor" din versul: El zboara, gand prutat de dor". In aceasta calatorie se dezvaluie firea titanica al lui Hyperion. El calatoreste in sens regresiv. Traieste in sens invers istoria creatiei in acel vid primar dinainte de inceperea lumii, unde nu exista nici timp, nici spatiu ca doar setea uitarii. Spatiul unde traieste demiurgul este infinitul, neamtul adanc, ca abisul uitarii, caracterizat de groaza propriului vid si de setea de absorbtie. Luceafarul este un urias ce strabate luminile de stele, depaseste creatiunea, e mai presus de spatiu, timp, moarte, si prin aceste asemanari egal cu demiurgul. El este sortit eternitatii care il oboseste, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Parinte, ma dezleaga". El nazuieste catre uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire". Dialogul cu Dumnezeu pune si mai mult in evidenta puterea de sacrificiu al omului de geniu. Cererea Luceafarului este egala cu un act de revolta de nesupunere fata de ordinea existenta. El este capabil sa renunte la nemurire pt. trairea in iubire a clipei: "Si pt. toate da-mi in schimb / O ora de iubire...". Luceafarului ii este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un intreg, pe care l-ar descompune ar insemna ca insusi demiurgul sa se atinga pe sine. Aici apare principiul unitatii totului a lui Schopenhauer: (78) "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte.". In discutia cu demiurgul Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care in limba greaca inseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta morala superioara. In mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avandu-l ca tata soarele si mama luna. El este un titan ucis de altii, iar Homer il considera insusi soarele. Dialogul cu demiurgul sublinieaza structura titanica a lui Hyperion. Si aceasta prin dorinta de a se desprinde din lumea eterna cat si prin posibilitatea de a o infrange legile strictei necesitati autonomice.
Prin mandrie el traieste drama iubirii de neatins. Demiurgul il refuza aratandu-i motive din care sublinieaza nesabuinta???? cererii. Printre acestea geneza Luceafarului si categoriile de timp si spatiu. Cuvantul demiurgului se bazeaza pe antiteza fundamentara intre esenta si aparenta. El ii propune soarta conducatorului de osti, care sa aiba (84): " Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg " sau ii propune puterea ideala (83): " Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie?". Dialogul ia sfarsit prin sublinierea de catre demiurg a inutilitatii sacrifiului (85): "Si pentru cine vrei sa mori? / Intoarce-te, te-ndreapta / Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta. ".
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala, superior organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei universal.
Consecventa in atitudinea lui Hyperion ???? ca si geniul are o limita de cunoastere.



Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic.
Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamintului.
In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu amaraciune:
"Ce-ti pasa tie chip de lut
Daco-i fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru strimt
Norocul va petrece
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece".
Luceafarul este un domn al noptii instelate, este inger, este o fiinta neptunica, este o fiinta uranica, este chip de demon, este un titan romantic, este o frumusete ce impresioneaza si inspaimanta in acelasi timp. Numele lui Hyperion duce iarasi la izvoarele mitologiei: Hyperion este unul din cei sase titani, are ca mama pe Gaia (Pamantul) si ca tata pe Uranus (Cerul). Dupa Paracelsius este un archeu, o entitate nemuritoare, unul din spiritele eterne care participa alaturi de spiritul universal intruchipat in poem de Demiurg, la crearea Universului. Dupa Hesiod, Hyperion, divinitate subolimpica, este un alt fiu al Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani -; Dupa Homer si alti poeti, Hyperion este Soarele insusi -; In poem, Luceafarul intruchipeaza genialitatea absoluta.
In linii mari, doua planuri principale sunt de retinut in interpretarea poeziei: unul biografic, incluzand alegoria geniului, cu deschideri spre conceptia romantica despre soarta geniului in lume, si altul simbolic, incluzand sensurile de adancime ale poemului, privind conceptia omului despre lume, dedusa din filosofia omului superior, neinteles de semenii sai.
Eminescu singularizeaza fata, o unicizeaza („o prea frumoasa fata”), urcand-o cu mult deasupra semenilor sai, pentru a o putea inzestra cu aspiratia spre misterul de deasupra si pentru a o putea apropia de „fiinta” superioara a Luceafarului. (Interferenta planurilor devine astfel posibila).
Comparatia „Cum e fecioara intre sfinti
Si luna intre stele” deschide o viziune intregii strucutri a poemului, depasind de la inceput cadrul terestru si aruncand punti spre planul universal -; cosmic al operei. Asocierea dintre motivul visului si cel al dorului sugereaza aspiratia spre o dragoste ideala („Cum ea pe coate-si razima
Visand ale ei tample
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se umple”)
Chemarea fetei de imparat: „O dulce-al noptii mele domn,
De ce nu-mi vii tu! Vina”, sugereaza nerabdarea ei de a-si indeplini dragostea, dorinta de cunoastere a absolutului.
Cele doua intrupari ale Luceafarului si respectiv, cele doua portrete care le urmeaza sunt o ilustrare a interferarii planurilor: prin origine, tanarul tine de lumea cosmica, prin infatisare umana, el apartine lumii terestre.
Luceafarul ii cere Ziditorului dezlegarea de nemurire, pentru „o ora de iubire”, la chemarea in vis a muritorilor „Reia-mi al nemuriri nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire.”
Dar Ziditorul, constiinta nemuririi lui fiind, nu-i poate da aceasta dezlegare fara a se nega pe sine insusi: „Iar tu Hyperion ramai
Oriunde ai apune....”. Intr-o alta varianta a „Luceafarului” raspunsul Demiurgului era: „Tu nu imi ceri numai minuni
Ci sa ma neg pe mine.” Demiurgul nu mai poate acorda lui Hyperion „o ora de iubire” in perspectiva mortii, pentru ca aceasta ar insemna dezechilibrarea sistemului universal, dat odata pentru totdeauna. Luceafarul apare ca simbol al genialitatii absolute.
Iubirea este idealul tangibil doar prin devotament, jertfa si de aceea geniul poate sa-si depaseasca propria conditie, de, propria subiectivitate si sa se consacre obiectului cunoasterii „setea de repaus” este oboseala de eternitate:


„Si din repaus m-am nascut,
Mi-e sete de repaus.”
Hotararea Lucefarului echivaleaza cu o schimbare a legilor firii. Cand stabilesti o pozitie neta dintre lumea trecatoare a oamenilor si lumea eterna, ai carui reprezentanti sunt Demiurgul si Lucefarul, poetul da vorbelor celui dintai densitate aforestica si frumusete metaforica: „Cand valuri afla un mormant
Rasar in urma valuri,” pentru ideea succesiunii generatiilor de oameni.
Versurile „Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri...” sunt o definitie filosofica a nestatorniciei sortii omenesti a fragilitatii fiintei umane si, in termeni schopenhauerieni, a vointei oarbe de a trai.
Confruntarea este ca un inceput de definitie a celor doua esente antonimice: eternitatea si efemerul: „Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte.
Noi nu avem nici timp, nici loc
Si nu cunoastem moarte.”
Ceea ce conduce mai mult la trezirea constiintei de sine sunt raspunsurile si ofertele lui Demiurg in care se arata cum se ridica deasupra spatiului si timpului orice valoare creatoare: artistul, conducatorul de popoare, glasul lui Orfeu.
Personajele devin simboluri mitice ale tendintelor contradictorii din sufletul poetului, carese simte, ca orice creator de geniu, deopotriva slab si puternic, muritor si nemuritor om si zeu.
In „Luceafarul”, antonimia vointa -; constiinta, instinct -; ratiune e tradusa epic in prepotrivirea imposibil de impacat intre Catalina si Hyperion. Fiinta careia i se consacrase a depasit criza provocata de nostalgia necunoscutului de deasupra ei a revenit la conditia comuna tuturor celor deopotriva cu ea.
Resemnarea in „lumea lui”, nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau a nesansei.
S-ar putea vorbi aici de o atitudine estetica romantica, ar intervenii linistita seninatate -; atinsa doar de melancolia impersonala a geniului -; redobandita de Hyperion in urma parcurgerii unei experiente, si eroul se infatiseaza acum, ca la clasici, in deplina si matura lui stapanire de sine.
Hyperion capata, in „Luceafarul” alte semnificatii simbolice. Capabil de o hotarare ce-i afecteaza insasi conditia lui de nemuritor, el ni se infatiseaza ca un Titan al mitologiei pagane sau ca un Satan al mitologiilor crestine, in stare de a se razvrati impotriva ordinii prestabilite, de aproape inruditi cu alti eroi titanieni din opera poetului nostru cu demonul din „Inger si demon” sau cu proletarul din „Imparat si proletar”.
Opunand insa acestei razvratiri o forta suprema, sub chipul Creatorului insusi in virtutea viziunii statisitce asupra lumii, Eminescu a rezolvat magistral nodul contradictiilor dintre fortele opuse, dand astfel curs semnificatiilor ultime ale alegoriei sale, opunand mai departe si definitiv conditia omului de geniu cu aceea a omului comun.
Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca “in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.



Luceafarul se dovedeste a fi o constructie complexa, bazata pe imbinarea elementelor clasice si romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasica este perfectiunea formei, constructia simetrica, rafinamentul si simplitatea exprimarii artistice. De clasicism tine si dilema lui Hyperion, care trebuie sa aleaga intre iubirea pentru o fiinta pamanteana si datoria de a ramane ceea ce este. Elemente romantice: tema geniului neanteles, a demonului indragostit, a titanului razvratit impotriva conditiei sale, legatura stransa intre iubire si natura, cadrul nopturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiratia folclorica, intensitatea sentimentelor.
In structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si dramatic.
Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta unor specii apartinand genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.
In ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem intre aspectul tehnic al termenului si cel continutistic; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene in care modalitatea esentiala de exprimare este dialogul -; din punctul de vedere al continutului, vorbim de framantarile dramatice ale personajelor intre ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.
De genul epic apartine schema epica, caracterul narativ al poemului.
Asemenea intregii creatii eminesciene, si acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratata conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator in conceptia filozofului german, inzestrandu-si personaul cu o extraordinara capacitate afectiva; zborul luceafarului si descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu imbina o conceptie statica despre lume specifica filozofiei indiene cu conceptia dialectica a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratata si ea prin conceptia filozofica a lui Hoegel ca o dorinta a geniului de a ajunge la sine insusi prin reflectarea in alta fiinta.
Alaturi de creatia populara romaneasca poetul a folosit si sugestii din mitologia antica: Hyperion -;ca origine si atitudine-; este preluat din mitlogia antica; Creatorul, cele doua intrupari din elemente eterne trimit tot la mitologia antica.
Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural.

Versurile se caracterizeaza printr-o muzicalitate sugerata de efectele euforice ale cuvintelor si de schema prozodica invariabila: catrenele de 7-8 silabe in ritm iambic, cunosc o permanenta alternanta intre rimele masculine si feminine.

Particularitati de stil
Limpezimea clasica -; a fost obtinuta printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renunta la ornamentele bogate obtinand o expresie poetica de o mare simplitate si rafinament. A eliminat din descrierea initiala a fetei epitetul ornant luminoasa precum si metaforele botanice un ghiocel de fata, zoologice o pasare de fata, acceptand la urma forma cea mai simpla a superlaivului popular o prea frumoasa fata. A folosit adjective mai putine pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive: in 392 de versuri apar numai 89 de adjective.
Exprimare gnomica, aforistica -; este o expresie care contine maxime, sentinte, formulate in chip memorabil.
Purtarea limbajului -; Mihai Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, integrand in text expresii si constructii populare; foloseste foarte putine neologisme: demon, himeric, idel, palat.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite