Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
PUBLICUL SI ARTA LUI CARAGIALE
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

g6d2dl
Zita, tanara si, cum sunt indeobste romancele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulata de ambitiile intelectuale ale lui Rica, ea a patruns, prin Alecsandri si Bolintineanu, pana la cateva romane franceze. Copiii si mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decat literatura straina. Fetele chiar au suferit probabil, in delicatetea lor, pe urma luptei pentru limba romaneasca , dusa acum douazeci de ani cu un neuitat brio patriotic, si s-au inchis, desigur, cu atat mai indaratnic in admiratia lor gingasa pentru Bernstein-Bataille si Prévost-Bourget. Iar nepotii participa adesea activ la productia literara romana, chiar cand sunt fii si fiice de oameni cu stare; sau cel putin cunosc, urmaresc si incurajeaza cum pot literatura romaneasca produsa de vreo doua decenii incoace. Totusi, lecturile lor favorite si inspiratoare sunt
Henri de Régnier, Samain, Verhaeren, Rachilde in scurt: catalogul de la Mercure de France . La care se adauga pentru cel cu gustul grav si puternice trebuinte de idei: Barbusse si
Romain Rolland. Acum in urma de tot suntem, se-ntelege, expresionisti.
Astfel mi se arata publicul nostru literar de azi, considerat in elementele lui cele mai energice si hotaratoare. In asa situatie,
Caragiale s-a invechit grozav, disproportionat fata de timpul in care a trait si a scris. Dar de invechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.

Sunt la noi clase de oameni la care se poate constata fata de opera lui Caragiale o nedumerire destul de stangaci ascunsa. Ei stiu ca pe vremuri acest scriitor a placut unei elite intelectuale care se deosebea prin soliditatea culturii si asprimea gustului sau; iar in opera insasi ii loveste o lume brutal inferioara, fata de care ideile comune asupra gustului si delicatetii literare cad intr-o confuzie destul de suparatoare. Acesti oameni sunt iritati de urmatoarea intima intrebare: mai putem noi trece drept persoane culte daca ne place Caragiale? Grija cu care va da solutie teoretica si practica acestei probleme imediat interesante de cultura personala atarna de amanuntele situatiei sociale a omului. Cu cat va fi el mai putin sigur ca face parte din lumea subtire, cu atat mai putin libera va fi atitudinea lui fata de literatura lui
Caragiale. Acest autor are ca modele multi mitocani si scrie comicarii, mai ales. Exista insa o venerabila ierarhie, care imparte producerile intelecluale in grosolane si delicate, in serioase si neserioase. Aceasta impartire are superioare foloase: este pedagogica si civica prin esenta si din intentie. Astfel, este hotarat ca stilul comic este radical inferior celui tragic si epic. Cu comedii nu se cladesc state zice intelepciunea respectiva. Si chiar un cetatean care nu intelege imediat ca a cladi state trebuie sa fie o ocupatie constanta si universala, ramane totusi credincios acestei idei simple si de bun-simt: ca ceea ce-i comic nu-i serios, si ce nu-i serios este frivol si, prin urmare, inferior. Exista dar o depreciere traditionala si oarecum publica a comicului, si artistii acestui stil au avut destul a se plange de aceasta descalificare.
Mi-aduc aminte ca La Fontaine si Lesage au vorbit despre aceasta; si amandoi au lucrat doar pentru o societate destul de vesela.
Pe Caragiale l-a mustrat Dobrogeanu-Gherea ca rade cu pofta si nu se indigneaza o obiectie care constituie, mi se pare, un monument enorm si ciudat de moralism civic absolut. Fiindca este doar evident ca Gherea, vorbind astfel, cere de-a dreptul anularea comicului si a rasului ca atare, ceea ce este orisicum



excesiv. Dar aceasta-i prea complicat poate in legatura cu psihologia si estetica cetateanului curent cititor si spectator. El vede bine atat: ca un foileton patriotic sau civic al lui Vlahuta ii poate servi direct un material de idei adica de fraze imediat utilizabile, cand vine vorba de cultura generala. Ceea ce da lui
Vlahuta o superioritate sigur definita. Dupa om, foiletonul roman se completeaza sau chiar se inlocuieste cu pagini alese din
Jean-Christophe, roman pedagogic din care se pot imediat invata diverse idei si fapte cultural trebuincioase; iar pentru spirite eminent radicale, romanul profesorului de muzica ramane mult in urma operelor arzatoare ale lui Barbusse, in care se serveste le dernier cri1 in bransa umanitara si sublim revolutionara.
Situatia literara a damelor este, din aceste puncte de vedere, cu mult mai simpla: ele, chiar dupa sfarsitul glorios al luptei pentru limba romaneasca , n-au de fapt inca nici o obligatie catre literatura nationala; prin urmare, nici o incurcatura nu poate fi pentru dansele in privinta operei lui Caragiale, care, hotarat, este lipsita de orice material delicat, adoptabil si adaptabil bunului-gust feminin. Un tanar, dar cu deosebire o tanara, care cauta staruitor sa dea a intelege ca a fost crescuta de o guvernanta scumpa (cu deosebire atunci cand in realitate n-a avut parte de asemenea educatoare subtire), are mare greutate sa martu riseasca ca literatura lui Caragiale o amuza.
In sfarsit, partea cea mai energica a publicului cititor si prin obligatie elegant de astazi este adesea prea legata de generatiile din care si-a luat Caragiale materialul sau comic. Imprejurarea aceasta creeaza operelor lui un fel de actualitate, nedeclarata, se-ntelege, si suparatoare; poate singura actualitate care a mai ramas acestei creatii de arta mult prea si nu destul de veche.
Sunt, fara indoiala, oameni pentru care subiectele grosolane raman simplu si radical nesuferite, oricum ar fi ele exploatate.
Si nu numaidecat oameni care sunt neclintit credinciosi esteticii guvernantelor cu toate ca aceasta estetica este foarte viguroasa

si bogat raspandita; ci persoane care au curata si naiva antipatie pentru orice-i violent si brutal. Postulatul lui Boileau-Aristotel despre monstrul odios , care se face placut prin imitatie artistica, este o vorba in vant; generalitatea oamenilor este incapabila de asemenea excese contemplative: si Boileau singur da probe stralucite de cat de putin ii pasa in detaliu de acest inalt si senin principiu, enuntat doar asa in general, cum obisnuit se face cu principiile. Fiindca Boileau era inainte de toate si vroia sa ramana om binecrescut.
Sunt, apoi, destui oameni la care simtul comic este obtuz: acestia simt greu si imperfect ridicolul, la altii si mai ales la dansii.
Aceasta obtuzitate explica, in parte macar, persistenta si unifor mitatea particularitatilor ridicole chiar in cercurile unde oamenii isi controleaza, de altfel foarte migalos, purtarile. Aceasta categorie de oameni este fireste gata sa claseze stilul comic printre formele estetice inferioare.
Un prieten al meu, tanar cu o superioara cultura literara, este profund scarbit cand citeste cum un popa beat piseaza tari cu bustul lui Cicero, pe muchia unui birou elegant de avocat bucurestean. Drept ca spectacolul este in tot chipul revoltator pentru un intelectual delicat. Acest popa este adevaratul monstre odieux care prin fapta lui de grosolana si dubla profanare catre bustul clasic si catre mobila gratioasa si curata trebuie sa dezguste iremediabil pe orice om cu fantezia binecrescuta.
Iar in Caragiale se gasesc destule altele mult mai rele decat conflictul, inocent pana la un punct, dintre birou, tari si capul nobilului roman.
Publicul, care acum patruzeci de ani a dat comediilor lui
Caragiale succesul proaspat si autentic, il formau ori oameni care, prin educatia si situatia lor, aveau fata de subiectele acestui teatru distanta estetica: deci intelegerea si rasul lor erau libere de orice incurcatura personala; ori il forma insasi lumea acestor comedii: micul burghez, solid instalat in convingerea naiva ca aluziile farsei

nu-l tintesc individual, radea din toata inima de prostiile si nenorocirile bufone, pe care imediat le aplica vecinului. Acest din urma fel de public este, mi se pare, singurul care a ramas intreg credincios autorului. Cel de felul intai s-a risipit de mult; banuiesc ca pe vremea cand apareau Momentele nu mai ramasese din el decat admiratori sporadici, fara putere de a mai constitui un public.
* * *
Caragiale era un meridional lenes, inzestrat cu o inteligenta si o fantezie hotarat supranormale. Toti acei care s-au priceput sa-l observe vorbesc, in aceasta privinta, la un fel despre dansul: risipa fantastica de spirit si imagini de care era capabil omul acela arata neindoielnic o viata interna de o neobisnuita inten sitate. Neobosit la vorba singura harnicie autentica a meri dionalului el suferea greu de criza persistenta la care supune compunerea scrisa. Scrisul este munca, si munca-i lucru incomod; iar Caragiale ura incomodul cu cea mai senzuala violenta. Sa stau in camasa, cu picioarele goale, tolanit intr-un port din miazazi, si sa tin trecatorii de vorba cu povesti , l-am auzit zicand si cred ca inchipuirea lui era atunci, ca mai totdeauna, exacta.
De porturi n-a avut parte, dar de cafenele destul. Pe deasupra, a apucat o societate romaneasca patriarhala inca, din care lipseau asprimile stricte ale vietii burgheze ori cel putin puterea lor de constrangere era mult prea slaba. Lipseau si conditiile care sa faca productia intelectuala cat de putin rentabila. Indemnul la scris era, dar, slab, dinauntru si dinafara; Caragiale s-a cheltuit in literatura vorbita.
Scrisul este lucru mut; si-i mare canon pentru un meridional sa lucreze pe tacute. Imi vine a crede ca tocmai necazul si sila aceasta, dusmana firii sale, dezlantuie o energie particulara in sufletul meridionalului constrans la munca tacuta si-l face sa-si

lucreze scrisul cu o truda inversunata, care explica destul de bine mult citata perfectie stilistica a literaturilor sudice. Dar nu trebuie uitat aici ca meridionalul este obsedat, si cand tace, de efectele sentimentale si estetice ale vorbei rostite in gura mare.
Scrisul lui Caragiale isi are, cred, hotarat loc de cinste in aceasta traditie, latina, cum se zice, de scrupulozitate verbala. Pentru corectitudinea gramaticala era, ca Malherbe si Boileau, fanatic pana la enormitati: fastidios repeta, de pilda, ca omul nu sufla cu genele in lumanare, cum pretindea el ca zice cu neiertata neglijenta Eminescu, in versul cunoscut.
In general, Caragiale avea si afecta un conservatism estetic violent: Sunt vechi, domnule era o formula favorita, staruitor enuntata si destul de des aplicata. Cred ca acest conservatism ferm, care izbucnea adesea in dispret agresiv pentru cele ce lui i se pareau abateri obraznice si proaste de la adevarurile bine hotarate, era mai intai un semn firesc al energiei talentului sau, sigur pe ce apucase odata sa stie si darz contra orice parea macar umbra de obiectie la cele hotarate ca bune si invatate ca atare.
Dar era poate si lenea care-l indemna sa fuga de osteneala suparatoare legata de orice proprie revizuire intelectuala.
Presupun, in sfarsit, ca aceste viguroase fatalitati interne ale omului au fost intarite de o imprejurare exterioara. Prin cariera sa eleganta si sigura de elita triumfatoare, Junimea isi dezvoltase o incredere in sine foarte solid accentuata. Aceasta incredere, atat de pitoresc purtata de seful politic al grupului, a avut incarnari diverse si, se-ntelege, inegal reusite. Indeosebi la
Junimea din Bucuresti, daca nu se afirma categoric, se dadea cel putin clar a intelege ca, de pilda, Faust cu greu ar putea fi in vreun punct de pe glob atat de adevarat priceput si exact pretuit ca in cercul Convorbirilor; iar cine trecuse pe la cursurile maestrului unic Maiorescu era sigur ca poate vorbi cu definitiva indulgenta de Oxford, Paris ori Goettingen. Se formase astfel in sanul acelui cerc un extract concentrat de mandrie nationala,

monopolizat fireste, pe seama gruparii, si cu care membrii se parfumau cu atat mai simtitor cu cat erau mai tineri. Fenomenul acesta nu-i rar, probabil, in civilizatiile incepatoare: iar slaba raspandire a unei limbi, in afara de hotarele poporatiei care o vorbeste, inlesneste considerabil autoadmiratia nationala. Ca ragiale tanar a trait in acel aer si se poate banui ca natura lui vioaie a adoptat cu exces acel optimism juvenil nationalist: usor si comod devenea pentru dansul moft si gogomanie orice era nou, strain, si mai ales de-a dreptul opus valorilor irevocabile consacrate.
Efectele cele mai frivole, poate, ale acestui optimism se pot vedea in cele cateva foiletoane unde, cu atat de sigura eleganta, se pun la cale toate problemlele artei. Desigur, numai in dezbateri de aperitive pot fi luate drept solutii estetice formule ca il prinde sau nu-l prinde , ori expresiunea imbraca ori nu imbraca perfect intentiunea . Dezvoltarile amuzante din jurul acestor afirmatii fac sa apara formula cu atat mai copilaroasa cu cat este mai imperativ si prestigios dictata.
Tehnica lui teatrala este straveche; ca om de teatru, Caragiale stapanea cu virtuozitate intreg procedeul anticelor paiaterii care, cu o tenacitate probabil unica in istoria tuturor formelor de arta, au servit sa imbrace intentia dramatica, de la grecii vechi pana la farsele lui Labiche. Caragiale iubea adanc farsa si paiateria traditionala: fata de formele cele mai simple ale comicului, curiozitatea si capacitatea lui de a se amuza nu cunosteau osteneala, nici saturatie. Soitarii sa-mi arati; asta-mi trebuie mie. Mult am umblat dupa soitarii , in iernile lungi pe care le-am trait cu dansul; si neuitata imi este atentia lui lacoma si subtila pentru caricatura scenica. Cu nesatiu se absorbea in detaliile jocului; cu mai mult nesatiu se cheltuia pe urma in comentari exuberante asupra copilariilor farsei si ale clovnilor.
Simtul si gustul comicului enorm fundamentul insusi al tehnicii sale teatrale ieseau atunci la iveala in elementara evidenta.

Aceasta tehnica veche s-a potrivit bine materialului comic al lui Caragiale; dar, in afara de comedie, conservatismul estetic neinduplecat nu-mi pare sa-i fi fost de folos.



Monoloagele si aparte*-le din Napasta sunt printre cele mai nenorocite efecte ale teatralismului traditional. Cred ca nicaieri in opera lui conventia rasuflata n-a anulat in asa masura talentul artistului ca in aceasta de tot regretabila melodrama. In deli berarile atat de fade si molai din monoloagele Ancei, in replicile sarace de temperament si false in ton ale lui Dragomir ori
Gheorghe nu se mai afla urma de Caragiale. Iar pitorescul nebunului, singura substanta artistica in aceasta disperata ticluire teatrala, face o figura suparator absurda, incadrata cum este in intriga atat de artificiala, cu evolutia si concluzia ei exasperanta de jucarie mecanica.
Presupun ca aceleiasi indaratnice sau lenese supuneri la procedee uzate se datoreaza penibila nulitate a episodului erotic de la inceputul Pacatului si finalul melodramatic al Facliei de
Paste sau polemica strecurata fara rost in cateva alte povestiri; in sfarsit didacticismul prea gros care se intalneste si aiurea decat in cele cateva fabule. Iar fabulele, desigur, cele mai nejustificabile productii ale lui Caragiale, nu le pot intelege dacat ca simptom extrem de traditionalism estetic intins pana dincolo de absurd.
...Vorbe?... Incap vorbe?... Cum o femeie stie alinta, cum degetele ei delicate... Cu vorbe sa le spun?... Astea se simt si se gandesc... Si aci, fata cu fraza lui de predilectie, venea asa de potrivit: Inchipuieste-ti ce sete mi-e de viata! ce dor imi era de tine! Care cititor, afara daca nu-i de tot aliterar, neprevenit ca iscalitura este a lui Caragiale, n-ar zice ca vorbele alese aici dintr-o pagina si jumatate la fel umplute sunt de stilul unui redactor oarecare de supliment literar de pe vremuri, tocmit sa fie literat cu saptamana ori chiar cu ceasul?... O venerabila dogma de

estetica narativa porunceste povestitorului sa goneasca cat poate spre culminatie si concluzie; restul trebuie rafuit cat mai scurt.
Dar cititorul literar de astazi cere, din contra, ca intreaga tesatura sa fie din impresii de valoare proprie, inegala numai in distribuirea lor cantitativa; dupa cum ascultatorul muzical de astazi nu suporta asa-numitele dezvoltari fabricate prin umpluturi grabite, nici acompaniamente in maniera ghitaristica. Caragiale a expediat episodul secundum artem2 in stil de reportaj.
Este lucru de insemnat ca, la Eminescu, chiar articolul de gazeta a ramas curat de jargonul jurnalistic al vremii; la Caragiale efectele acestui jargon au patruns pana in productia propriu-zis literara. Vorbirea aceea, prosteste frantuzita de nesfarsiti licentiati in drept, era acum jumatate de veac o putere de care un Eminescu, cu lecturile lui exceptional de variate si de intense, abia putea sa scape. Si apoi el era om de singuratate, absoribit in reflectie si visare; Caragiale avea sociabilitatea excesiva a meridionalului: vorbirea lui este in total mult mai tipica decat a celuilalt si se supunea doar exclusiv idealului clasicist al corectitudinii absolute.
In Pacat, neologismul gazetaresc si avocatesc face tot felul de pete dizgratioase si absurde in povestire. ... Ce face atata sensatie?... A facut o nepomenita sensatie popa... Mitu in hainele noua a facut sensatie... Succesul colosal si spontaneu n-a afectat...
Cand scapat cu totul de vermina l-au imbracat in mintean... Popa a facut o elocventa aparare a cauzei sale... Cuvantul oratorului castigase pe asistenti... Tonul magistral si sever trebuia sa rastoarne impresia ce preotul obtinuse cu elocventa-i sentimentala... Popa intelese ca inspiratia nu trebuie cautata departe... Aceste interventii ale povestitorului, cu intentie interpretativa, uneori ironica, pline de exces neologistic, vin ca o grotesca parodie pe fondul serios si rural al povestirii. Aceeasi subiectivitate verbala, naiva si indiscreta altereaza tonul povestirii si in Faclia de Paste.
Evident, scriitorul amesteca povestirea propriu-zisa cu reportajul.
Efectele aceste ale stilului de jurnal au fost atat de tari, incat

pana si in Kir Ianulea, unul din cele din urma si mai mature produse ale artei lui Caragiale, ori in fragmentul de poveste care-i ultima bucata ramasa de la dansul (amandoua lucrari de hotarata intentie arhaica si populara), te lovesti inca de modernisme enorme ca: (daruri) pretioase , credit , cazarma , (ma gan desc) la viitorul meu , (cat iti sunt de) recunoscator sau chiar un frantuzism patent ca acesta: imparatii si-au ridicat glasurile lor impotriva apucaturii lui Rosu-imparat, in care vedeau o amenintare primejdioasa pentru siguranta lor .
De la procedari din vechi consacrate ii vine, cred, lui Caragiale ideea rudimentara de a agrementa povestirea cu polemici si alte suplimente artificioase, cum este pagina de ironii in care sunt asa de inutil plasmuiti si distrusi cei doi studenti in Faclia de
Paste; ori, in Pacat, episoadele satirice, cu desavarsire parazitare, cu judecatorul mituit de popa si politaiul care fura punga popii cazut in lesin, sau parodia (minunata in ea insasi) aninata la sfarsitul schitei Doua loturi.
Apucatura generala de a insemna prea gros intentiile si concluziile, de a construi uneori prea logic si a da tablourilor o geometrie prea vizibila toate aceste imi par sa fie roade ale aceleiasi indaratnice plecari catre o veche estetica naiv didactica.
Gandindu-ma la aceste negativitati am scris adineaori ca publicul nu-i singur vinovat daca arta lui Caragiale este astazi invechita. Trebuie luat seama numai ca publicul care simte aceste detalii urate ale operei este altul, si mult mai redus decat acel despre al carui modernism am vorbit acolo. Singur acestui public redus se adreseaza cele ce voi spune de aici inainte.
* * *
Simt enorm si vad monstruos zice Caragiale in chip de concluzie, dupa ce descrie exasperarea nervoasa a noptii in
Grand-Hôtel Victoria Romana. Bucata intreaga are caracter hotarat

de reminiscenta acuta, si cine a cunoscut artistul se opreste la cuvintele de mai sus ca la un deosebit semnal: ele nu sunt numai o formula ocazionala, ci rezuma un temperament si lamuresc o metoda artistica. In general, acest om simtea enorm; aparatul sau psihic era oricand gata sa interpreterze excesiv. Toata productia lui marturiseste aceasta pornire. In grav ori in ridicol, constructiile lui poarta semn de fundamentala violenta. Orice caracter al lui este un exces, orice situatie o culminatie. Maniile verbale ale persoanelor nu sunt decat una din particularitatile tipice ale sistemului sau natural. Astfel dispus si indreptat cu deosebire spre comic, talentul lui a fost inevitabil consacrat caricaturii. Cand a vrut sa arate cu un exemplu mecanismul artistic, Caragiale numaidecat s-a dus cu gandul la metoda specific caricaturista si a descris pe strengarul care reduce pe domnul profesor la nasul si la rigla lui, facandu-le atat de comice, cum niciodata n-au putut fi in impresia directa.
Sa constati ca o lucrare care poarta cu enorma evidenta pecetea geniului caricaturist exagereaza, este, fara idoiala, de prisos. De aceea, probabil, nimic nu se obiecteaza mai des acestui artist decat ca exagereaza. O caricatura poate fi, desigur, gresita, atunci cand autorul agata figurii detalii straine caracterului ei autentic, falsificand imaginea prin sporuri parazitare cum s-a intamplat cu republicanismul Mitei, pe care-l tot constata cu neostenita satisfactie publicul critic. Dar trebuie o deosebita slabiciune de atentie pentru ca sa tot descoperi, in general, ca o caricatura exagereaza impresiile normale.
Cine nu primeste ca arta de care vorbim este esential carica turala poate intreba, din principiu, daca unele situatii si expresii nu sunt exagerate din punctul de vedere al chiar realitatii pe care vor sa o reproduca ori sa regrete lipsa aproape desavarsita a partilor mai bune ale naturii omenesti . Dar este mai intai de intrebat daca opera aceasta vrea sa reproduca o realitate. Fiindca cele ce am spus implica un raspuns negativ caricatura nu

reproduce realitati, ci le supune la un maximum de stilizare obiectiile lui Maiorescu citate aici pierd orice inteles.
Dar, in privinta raportului constructiilor artistice cu realitatea au spus altii, vorbind de Caragiale, lucruri care mi se par cu deosebire stranii. Gherea constata urmatorul neajuns al Noptii furtunoase: analiza psihica a tipurilor nu-i destul de adanca...
Adancile miscari sufletesti, care caracterizeaza mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt facute cu mai putina maiestrie decat carac terizarea tipului exterior. Nici in Scrisoarea pierduta, adauga
Gherea, analiza sufleteasca a eroilor nu-i destul de adanca .
Purtat, cum cred, de aceeasi psihologie optimist umanitara,
Ibraileanu intrece, pare ca, pe Gherea, cand intreaba: Oare
Miticii, Georgestii, Protopopestii n-au nimic omenesc in ei?
Nu-mi pot inchipui cum vedea Cherea, in fantezia lui, pe Zita, pe Dandanache, pe Catindatul ori pe cine vreti, adanciti prin analiza psihica; si deloc nu pot intelege pana unde si cum vrea
Ibraileanu sa fi fost intinse biografiile figurilor din care si-a construit Caragiale tablourile. Ma gandesc daca amandoi acesti interpreti sociologi, in argumentarea lor, admit ca acele figuri adancite si completate dupa dorinta criticii urmeaza sa fie intrebuintate de acelasi artist, in aceleasi functiuni estetice? Dar asa ceva nu se poate. Daca adancesti psihicul lui Spiridon sau al
Didinei si cercetezi cu larga simpatie umanitara faptele si intamplarile doamnei Mita Georgescu in afara de excursiunea de la Sinaia, suprimi piesa, schita si pe artistul Caragiale si imaginezi altceva in loc.
Ce? Tot asa ai putea sa intrebi ce mutra vor face in biserica sau pe patul de moarte taranul acesta care varsa dupa betie, in tabloul olandez pe care-l am acum dinaintea ochilor, sau lans quenetul care, in gravura de alaturi, tulbura din toata inima fustele unei burgheze vesele. In evul mediu se zugravea uneori in acelasi cadru o figura in situatii diverse, dupa varsta, ocupatii si atitudini; poate ca procedarea aceasta raspunde consecvent

cerintelor de arta instructiva si moralizatoare care se ascund in obiectiile cu aparenta psihologica ale celor doi literati cu care ma cert aici. Perspectiva deschisa de asemenea postulate este haotica, cum neaparat trebuie sa se intample cand incerci sa compari un lucru empiric determinat aici: opera in toate detaliile pozitive ale structurii sale cu ceea ce acest lucru nu este. Intreprinderea e fara capat posibil. De la saloanele arhisen timentalului Diderot pana mai deunazi, era obisnuit sa imaginezi, duios ori patetic, biografia figurilor, sa dezvolti consideratii istorice si poetice asupra peisajelor. Cu cat s-au deprins oamenii a deosebi mai limpede arta si impresia specific estetica de alte complexe psihice, cu atat s-a vazut mai clar caracterul rudimentar si bogat in confuzie al acestor exercitii moralo-literare.




Negresit, orice scriere este un pretext nesecat de asociatii: cele cateva mii de cuvinte care o formeaza le poate fiecare cititor intrebuinta astfel. Cuvintele sunt niste imperative pe care, cu intelegerea si fantezia lui, fiecare le executa divers. Exploatarea unui produs artistic ca izvor pentru istoria sociala este nediscu tabil legitima. Dar pentru buna reusita insasi a unei asemenea intrebuintari istorice, trebuie mai intai determinata structura specifica a lucrarii si, din aceasta, felul de obligatii intelectuale contractate de artist prin sistemul de forme pe care ni-l ofera.
Se pare ca in fata operelor de arta asociatiile cele mai laturalnice navalesc cu o graba singulara, ca si cum mintea cauta cu toata puterea pretexte pentru a scapa de atitudinea specific estetica. Valorile estetice sunt cele din urma diferentiate in constiinta civilizata; aceasta diferentiere este adesea nestabila, si arta-i lesne confundata cu tot felul de pretinse rude ale ei.
* * *
Caricatura in opera lui Caragiale este indeobste eminent amuzanta. Caragiale a fost un demon al veseliei. Gherea pare sa

fi simtit aceasta, cand il acuza ca rade cu pofta. Se intelege ca acest neobosit moralist porneste de aici numaidecat un plan pentru un Caragiale cum ar fi trebuit sa fie: sa simta amaraciune, sa se revolte, sa rada cu adanca seriozitate; si arata ca acest autor a fost cum nu trebuia sa fie, pentru ca n-avea idealul trebuincios . Cherea era foarte tanar cand gandea acestea; in anii lui de plina maturitate se eliberase, desigur, de multe din ortodoxismele inutile si naive ale tineretii. Dar citatul din urma ilustreaza stralucit efectele ciudate ale interpretarii literare prin asociatii absolut moralistice, si trebuia sa-l adaug celorlalte pentru completarea scurtului meu referat asupra acestei metode. Si aici discipolul ajunge mult mai departe decat invatatorul: din toata productia lui Caragiale, Ibraileanu scoate cu hotarare informatia ca scriitorul trebuie sa fi fost un om foarte rau, nesimtitor chiar la dragalasiile neastamparate ale celor mai inocenti copii, si ca prigonea chiar cateii cand ii banuia ca nu tin, prin educatie si din tot sufletul, de partidul conservator.
Astazi, in fata operei ispravite, doar spirite prea zelos politice mai perchizitioneaza poate dupa intentii de partid. Raoul si le
Général Grégorachko , Guduraii, Edgar Bostandaki, Stasache
Panaiatopolu si tot neamul nu sunt insemnati prin culoare de partid; doar despre cele doua grupe de la inceput as zice ca sunt conservatoare. Dar avea culoare de partid Guvidi, contemporanul lui Zibal si al popii Nita? Si de unde-i sigur ca partidul cucoanei
Joitichii nu-i conservator? Agamita cel putin este categoric rumanu impartial! ; si-i lucru insemnat ca acest triumfator cumuleaza superior calitatile lui Catavencu cu ale lui Farfuride.
Dandanache este o concluzie de geniu. Caragiale povestea adesea in ce truda de nedumerire il tinuse lunga vreme contrastul dintre cele doua eminente: Farfuride-Catavencu, si ce violenta satisfactie l-a cuprins cand i-a izbucnit in minte solutia stralucitoare a figurii culminante.
Sa lasam dar partidele: materialul este al natiunii!

Natiunea nu-i poporul romanesc, ci acea societate orase neasca care se afirma purtatoare a unei constiinte de cultura noua, indiferent de calitatea ei rudimentara ori nu. Aceasta natiune este de caracter hotarat meridional, si prin aceasta ea a fost un excelent stimul pentru instinctul caricaturist si verva vesela a lui Caragiale. Intre apucatura artistului si caracterele cele mai vadite ale societatii in care a lucrat s-a stabilit o fericita colaborare.
Vioiciunea sudica este un reactiv energic, care face sa apara ridicolele in forme cu deosebire tari. Prostia care sta latenta intr-o masa umana nordica, flegmatica, tacuta, se degajeaza viu si colorat in focul exuberantei meridionale. Orice roman care a trait mai lunga vreme in mijlocul vreunui neam nordic a trebuit sa constate aceasta deosebire. Intr-o societate meridionala atentia iti este numaidecat lovita de numarul mutrelor excesiv accentuate, la psihic, in atitudini si costum, mutre care neaparat provoaca intentia caricaturista. Vanitatea, puternic manifestata la toti sudicii, a fost, si este inca, la noi, considerabil sporita prin accelerarea anormala a stramutarii indivizilor dintr-o sfera sociala intr-alta prea departata. Si trebuie amintit ca asemenea stramutari n-au fost numai inauntrul societatii, ci aceasta societate, in total, a facut saltul violent, lumea aceasta in intregul ei a trebuit sa fie o parvenita fata de cultura europeana spre care a fost in scurt aruncata. Cand Catavencu tipa: Nu voi sa stiu de Europa; eu stiu numai de Romania mea el nu arunca numai o hiperbola demagogic-patriotica, ci rezuma, grosolan, dar adevarat, stari sentimentale care circulau, mai bine ori mai slab ascunse, prin sufletele multor barbati eminenti ai tarii, indiferent de cultura sau culoarea lor politica. Cu atat mai iritata trebuia sa fie vanitatea sociala si nationala, cu atat mai bogata recolta de comic in lumea aceasta silita la adaptari multiple si repezi, expusa, prin urmare, la toate stangaciile fatale acestor adaptari.
Din materialul acesta, pregatit cum era de necesitatile istorice,

s-au impus cu deosebire geniului caricaturist acele care natural erau mai gros accentuate. Potrivit predilectiilor sale pentru vechi metode dramatice ori narative, Caragiale a dat adeseori figurilor lui mecanism de marionete, dar exceptionala lui capacitate de observare le-a facut sa fie papusi de caracter, dotate, printr-o stricta ingrijire artistica, cu o minunata putere de exacta evocare.
Comicul acestor figuri este iminent vesel. Si in aceasta privinta temperamentul artistului a fost special favorizat de anume calitati ale modelelor.
Lumea aceasta, de care se ingrozesc atata judecatorii mora licesti ai lui Caragiale, imi pare mie ca se deosebeste printr-o vasta lipsa de perversitate. Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului. In societatea noua romaneasca ticalosiile de orice fel poarta aproape constant semnul inocentei; acesti oameni fac rau fara sa pacatuiasca. Perversitatea, viciul adevarat si tragic nu sunt cu putinta decat acolo unde, printr-o indelungata si profunda constrangere morala si religioasa, s-au putut forma acele duplicitati si conflicte din care se naste cunostinta complicata a binelui si raului moral. O lume care sa fie mai ignoranta in aceasta stiinta decat lumea in mijlocul careia a creat artistul
Caragiale ar fi, cred, greu de gasit in tot cuprinsul societatilor istorice. Acesti romani oraseni imi par deopotriva de candizi, in bine ori in rau. De aceea teatrul nordic, poate cel mai specific extract artistic din torturile intime intretinute prin veacuri de confesionalul catolic si apoi de morala protestanta, se prezinta obisnuit cu o esentiala si uneori grotesca falsitate pe scena romaneasa, in jocul candizilor nostri actori; pentru dansii cuprinsele sufletesti pe care se bazeaza acel teatru nu pot sa fie decat o cimilitura indiferenta.
Asa pot intelege de ce figurile lui Caragiale sunt atat de radical amuzante, si ca acest artist atat de sigur s-a ferit sa adanceasca psihologia persoanelor dupa formule luate de aiurea.

* * *
Un sentimentalism gros umfla literatura care se fabrica in jurul lui Caragiale. In cateva parodii, care ar putea servi minunat pentru educatia stilistica in scoli, maestrul caricaturist a preparat si demonstrat aceasta maniera cu luminoasa exactitate. De doua secole sentimentalismul este baza cea mai comuna a esteticii majoritare. Acum in urma am avut operete umanitare, cu greve si conflicte de interesanta psihologie, care procura micilor reporteri si voiajorilor de comert momente de neuitata inaltare sufleteasca. Dar metoda sentimentala are efecte mult mai subtile, care se strecoara in productia artistica sub forme variate, nu totdeauna usor de identificat.
Este o constatare de tot comuna ca in special oameni de cel mai aspru practicism, de la directorul de banca, cu eleganta lui mai mult ori mai putin autentica, pana la carciumarul proaspat milionar, adora cu absoluta necesitate romanta, cromolitografia si drama, adica filmul pe motivele cele mai generoase, cu figurile cele mai trandafirii posibile. Originea istorica sau motivele psihologice ale fenomenului nu ma intereseaza acum; n-am nevoie de asemenea elemente pentru ca sa constat urmatorul efect: afirmarea gusturilor sentimentale este un mijloc simplu si popular, pentru a prezenta celorlalti o idee foarte favorabila despre propria ta persoana. Acest mijloc serveste deopotriva autorilor si consumatorilor literaturii corespunzatoare. De aceea este cu deosebire imprudent pentru un producator de arta sa renunte cu totul la ingrediente sentimentale. Primejdia este atat de mare, incat chiar un admirator adevarat si priceput l-a declarat pe Caragiale om rau; si faptul s-a intamplat in cuprinsul unei serioase analize istorice. Ce fel se judeca in sfere profane, si din ce in ce mai profane, se poate inchipui indata si usor constata.



Prin eliminarea sentimentalismului, Caragiale si-a asigurat un capital solid de antipatie, uneori declarata, mai adesea mascata;

si cateodata e o distractiva operatie sa surprinzi varietatile acestei antipatii.
Povestea lui Canuta, catastrofa casierului Anghelache, tabloul de carciuma in Ultima emisiune imi par cele mai categorice cazuri in care se poate vedea felul cum se pazeste Caragiale, cu simtul lui artistic ferm si curat, de orice abatere sentimentala, tocmai in situatii pe care debitantii de literatura generoasa le-ar naclai inevitabil in siropuri de cofetarie suburbana.
Intamplarile baiatului Canuta sunt triste si amare, inima bunicai este, fireste, plina de duioasa durere pentru nepotul care, tocmai in noaptea cand implineste treisprezece ani, batut si degerat, plange pe marginea lazii si se sterge cu caciula la ochi; sfarsitul lui nenea Anghelache este o tragedie stranie si exas peranta, iar grupul cersetorilor, atat de semnificativ implinit cu aparitia popii, el insusi un tip deosebit de cersetor al oraselor noastre, este o cadra strans umpluta cu mizerie concentrata. Toate aceste subiecte sunt o colectie aleasa de pretexte pentru dezvoltari duioase si comentarii emotionate; cu atat mai tare se vede, in tratarea pe care le-a dat-o Caragiale, respectul strict si consecvent, simtul delicat al artistului pentru obligatiile pe care le-a luat fata de atentia si fantezia cititorului.
Aceste obligatii autorul le executa de obicei dramatic si pitoresc, doua elemente care, impreuna cu fundamentala lui pornire caricaturista, formeaza temelia metodei sale artistice.
Actul al treilea din Scrisoarea pierduta Caragiale il condamna ca o greseala ce, de hatarul pitorescului, strica mersul dramei pure, judecata unde se arata iarasi respectul vechi al omului catre dogma clasicista, care prescrie drame geometrice cu accelerare absoluta a intrigii. Dar asemenea simpatii teoretice sunt fara putere fata cu necesitatile interne ale talentului, ca si fata cu cele istorice. De doua secole aproape asa-numitul pitoresc a ajuns din ce in ce mai constitutiv in toata arta; iar Caragiale prin natura a fost condamnat la observarea detaliului plastic. Si apoi, el vedea

scenic, prin urmare cu atat mai inevitabil plastic, fiindca acea viziune a lui era doar moderna, si nu clasicista, cu voia ori fara voia lui. Dovezi imediat izbitoare despre aceasta vedere plastic scenica: afacerea cu spiterul povestita de Iordache, raportul lui
Ghita despre intrunirea de la Catavencu, intamplarea lui Jupan
Dumitrache cu amploaiatul Rica toate marturisesc o insistenta pitoreasca, ce nu pare comuna in teatru. Trebuinta insasi de a incepe dezvoltarea dramatica prin asemenea concentrare de relief si culoare narativa este simptomatica: Caragiale construia natural din valori perceptuale, ca tip eminent estetic.
Cu vremea, relieful si culoarea s-au accentuat tot mai mult in arta povestitorului. Dezvoltarea aceasta este cu deosebire vizibila in paginile de poveste, cele din urma ramase de la dansul: aici numai tonul exterior este intrucatva acel obisnuit in povestile populare, iar structura schematica esentiala stilului acestora este inlocuita cu detalii de roman istoric si fantastic. Mai putin accentuata, dar tot atat de incontestabila se arata procedarea plastic scenica chiar in Povestea mai veche a celor trei feciori de imparat indragostiti de sora lor de suflet: dar in aceasta scurta istorie intereseaza mult mai tare tonul humoristic cu care e inveselit motivul popular.
Fara indoiala, humorul primeaza ca mijloc pentru a fixa si mentine distanta estetica. Metoda apare clar in felul cum se aseaza si se imbina amanuntele posomorate ori jalnice in schema aproape caricaturala a soartei si caracterului lui Canuta. Mai complexa este procedarea in cazul lui nenea Anghelache. Orice eventuale pretexte de sentimentalitati sunt prevenite si oprite intre violentele atat de judicioase ale casierului, care de la inceput dau intregului tablou un ton definitiv serios si barbatesc, si aparitia, in chiar inima dramei, a camaradului intepenit pe scaunul cafenelei in paroxismul betiei, amestecand maniac zaharul in ceasca cu cafea. Prin aceasta figura de diversiune se opreste cu maiastra bagare de seama orice orientare unilaterala a interesului,

si atentia este fixata in echilibrul specific contemplativ.
Deosebit intre toate compozitiile acestui artist este acordul de tonuri poetice si fantastice cu un comic prin excelenta strengaresc in Calul Dracului. Aici contrastele, gradatiile, modu larile sunt de o virtuozitate unica chiar la acest devotat al ingrijirii artistice. In linistea somnoroasa a tabloului de seara se porneste dialogul viu in care fiecare replica este esenta de exactitate humoristica. Baba e mai intai iscoditoare si plina de atentie materna catre baiatul drumet. Printr-o schimbare diabolic surprinzatoare a tonului, scena se face grotesc erotica. Trecerea intre aceste accente asa de violent opuse este superior realizata prin scena cu somnul baiatului: cu mana blanda si curioasa baba descopera unul dupa altul atributele de satir tanar ale ador mitului. Apoi, noua schimbare de ton si perspectiva: baba se preface in zana; perechea batjocoritor grotesca face loc unui grup erotic in toata stralucirea prestigioasa a tineretii. La urma, cantecul babei cersetoare iar incepe; dar acum, dupa ce s-au dezvelit comorile si farmecele sale diavolesti, milogeala ei peltica are o surprinzatoare si misterioasa rezonanta: la inceput simplu humoristica, figura se arata acum intr-un acord in care rasuna cu straniu farmec amintirea frumusetilor ei fantastice, inchisa in comicaria vicleana de la inceput. Motivul acesta a fost tratat de
Gogol intr-o poveste foarte lunga. Comparatiile literare sunt adesea o proasta si stearpa ocupatie; pentru Calul Dracului povestirea lui Gogol ar putea cel putin sa arate complet si elementar cum se manifesta in stilul narativ un talent fundamental dramatic ca al lui Caragiale, si ca Gogol este, probabil, unul din cei mai inceti povestitori intre acei ce mai pot fi cititi astazi fara prea mare nerabdare.
Forma vorbirii in Caragiale este cu deosebire dictata de orientarea dramatica a fanteziei sale: scurtimea lui mult citata, cu replicile indicate adesea numai prin pauze, exclamatii ori intrebari acumulate, este rezultatul exasperat al unei viziuni

interne extrem de vii. Artistul nu stie cum sa scape de vorba, ca sa-si arate cat mai direct figurile care debordeaza inceteneala si uscaciunea abstracta a cuvantului.
Nascuta din astfel de porniri si formata cu acest sistem de procedari estetice, care toate se indreapta spre detaliu concret si sunt menite sa ajunga la relief si culoare, opera aceasta trebuia sa fie esential variata. Nici pentru comedii nu mi se pare dreapta observatia lui Maiorescu, care vorbeste de oarecare monotonie a figurilor. Numai daca ridici aparentele vii la definitii si scheme, si constati, de exemplu, ca in toate trei piesele se gaseste aceeasi treime: barbat sotie amant, poti vorbi de monotonie. In felul acesta insa toata arta se poate monotoniza in cateva duzini de figuri si situatii. Este o greseala tipic filozofica cu care ne intalnim aici, ca si in lauda adusa de acelasi critic filozof Facliei de Paste, cand scrie ca Zibal nu-i un ovrei oarecare, ci ovreimea, si afirma energic ca aici sta valoarea estetica a figurii. Este explicabil ca filozoful sa simta o deosebita satisfactie cand poate clasa impre siile dupa specii; dar a scoate din acest sentiment, propriu unui anume tip intelectual, norme estetice generale arata numai perplexitatea spiritului abstract fata cu irationalul specific formelor autentic estetice, care nu se nasc din definitii, nu tind la concluzii, n-au nici un inteles conceptual.
* * *
In proiectul de comedie ramas de la Caragiale se afla schitata o persoana foarte eleganta, care se numeste Pulcbérie. Este, ce-i dreptul, fiica lui Chiriac, fostul tejghetar al lui Dumitrache Titirca dar: automobil, Riviera, rallie-papiers, garden-parties... Cu iertarea cititorului, adaug eu la notele date de autor inca una: judecand ca de un sfert de secol societatea bucuresteana este compact formata din cunoscatori hotarati si consumatori febrili de pictura, pot fi sigur ca acea persoana adora si cumpara tablouri

fara preget. Mai ales ea negresit trebuie sa stie, fiindca de atatea ori a citit in frantuzeste ca tablourile olandeze sunt opere de arta superioare, oricat de triviale ori brutale ar fi motivele in aceste lucrari, a caror valoare este, de altfel, definitiv garantata prin pretul lor pe piata lumii. In sfarsit, aceasta dama cunoaste perfect principiul ca adevarata putere a talentului artistic se arata tocmai prin aceea ca invinge si domina orice subiect. Cu nici un chip insa nu cred ca am putea-o indupleca sa aplice aceste idei estetice largi lucrarilor lui Caragiale; un resort tainic si delicat o opreste strict sa stramute principiul de la Amsterdamul secolului al XVII-lea la Bucurestiul de la anii 1880 si urmatorii.
Persoane mai putin cultivate decat Pulchérie refuza total sa numeasca estetica o imagine oarecare, literara ori figurativa, daca nu inchipuieste siluete de o anumita eleganta; pentru aceste persoane, estetic, neaparat, insemneaza binecrescut, ori cuvantul n-are nici un inteles. Vizualitatea si-o cultiva zelos aceasta clasa de oameni cu numere din Femina si din La vie au grand air3.
Asemenea public este, daca se poate, si mai neinduplecat decat
Pulcherie, fata cu tardivitatile lui Caragiale. Raman dar sa se bucure, in chip demn si adecvat, de operele acestuia, numai acei ce din adanca pornire naturala le vor aplica principiul pe care fiica lui Chiriac il cunoaste bine din frantuzeste, dar numai cu exclusiva aplicatie la maestrii olandezi. Pentru un autor roman aceasta inseamna dezastru absolut.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite