y5y21yr
Poeziile lui Eugeniu Stefanescu-Est, simboliste tematic, dar fara nevroza, sunt o expozitie feerica de materii scumpe, argint, briliante, de tablouri viu machietate, de gheizeri, plante albastre de cobalt, ploi de pietre pretioase:
O poema tandra
De-aiurari bolnave
Plange sub ferestre
Un necunoscut.
Ploua briliante
Lacrime de roua
Si-ametiste negre;
Ploaia spune versuri;
Iar necunoscutul
Plange aiurind.
Ploua, ploua, ploua,
A-nnoptat si ploua.
Orele trec repezi
Cand privesti visand
Ploua si pe case
Nu stiu cine canta
Un adagiu trist,
Nu stiu cine canta
Versuri prin burlane,
Versuri de argint.
Legaturile lui Al. T. Stamatiad cu simbolismul, din care imprumuta numerele mistice (sapte balcoane, sapte cupole) si culorile ermetice
(etajera neagra, noapte violeta, arbori albastri) sunt superficiale.
Stamatiad nu e un blazat. In versuri grandilocvente si de aparenta sentimentala, el isi exprima multumirea de a fi Poet (“couronné par la Société des gens de lettres; par le Ministère des beaux arts et par l’Académie roumaine”), inchipuind drame specifice geniului. El pune mai presus de dragoste Arta si, nesatisfacut in iubire, se retrage mandru “in munti”. Evenimentele vietii au ca osie crearea poemului, prin care, cu “jertfe grandioase”, “neajutat de nimeni”, poetul a
“cucerit” viata. Cand ar fi cazul sa salveze o existenta, poetul ar renunta “in fine” la arta, pentru care si-a sugrumat iubirea, renuntare care este un sacrificiu teribil, facut insa odata pentru o femeie posedata
“din talpi si pana-n crestet”. Tristeta poetului e factice si erotica fanfarona, si din totul se retin unii psalmi, fara misticism adanc, care au totusi, prin rotatia lor litanica, o remarcabila suavitate verbala

(amintind putin umilitatile lui Péguy si ale lui Claudel):
Campiile si muntii
Si leaganul si groapa!
Pre Domnul laudati-L,
Caci stapaneste cerul
Si visurile noastre
Si viermele si fierul!
Si straluceste-n soare
Si risipeste gheata!
Pre Domnul laudati-L,
Caci stapaneste viata
Pre Domnul laudati-L,z
Caci stapaneste apa,
Poemele in proza ale lui Emil Isac, voit grandilocvente si egolatre, incheiate adesea cu o poanta, se trag de la Oscar Wilde. Compozitia se intemeiaza in genere pe colori tipatoare de afis (contesa cu ochi albastri, stand pe scaun de argint, la masa de aur, printre tigani negri cu laute rosii). Dramoleta neoromantica Maica cea tanara e un simplu prilej de a executa fresce hieratice, violent cromatice si panice, pregatind inca de pe acum iconografia stilizanta a lui Lucian Blaga, care e in fond un chip de a vedea ardelenesc:
Maico, Maico... (Pauza) Vino la rugaciuni.
Nu raspunde din fundul gradinii,
A adormit in fan.

Nu-nteleg pe maica asta. Pare a fi alta ca noi.
Adoarme in fan.
Si supt pernele ei albe, supt pernele ei sfinte adesea am aflat flori rosii. Flori rosii...
Flori rosii.
Si e voinica. Are fata frumoasa si brate tari...
Si poate are ganduri calde.
Caci in cor cantarea ei pare a fi alta ca a noastra cantare. In cantarea ei tremura viata inabusita.
Si se piaptana la oglinda.
Si adesea am vazut-o privind in fantana.
Oare ce-a vazut, caci radea cand privea in oglinda.
Si adesea am auzit-o vorbind cu luna.
Vorbea incet, dar in glasul ei era caldura.
Oare ce i-o fi spus lunei?