Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Ioan Slavici - biografie
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


SLAVICI Ioan, n. 18 ian. 1848, corn. Siria, jud. Arad - m. 17 aug. 1925, Crucea de Jos -Panciu, jud. Vrancea. Prozator. Fiul lui Savu Slavici, cojocar, şi al Elenei (n. Borlea).

Şcoala elementară īn Siria (1854-l858), liceul la Arad şi Timişoara (1860-l867), bacalaureatul la Satu Mare (1868). īncepe Facultatea de Drept la Budapesta (1868) dar, īmbol-năvindu-se, īşi īntrerupe studiile. Le continuă īn anul următor la Viena, paralel cu stagiul militar. Student la Viena, pīnă īn 1872, audiază cursurile unor prof. de renume, citeşte cu lăcomie, īnsuşindu-şi, stimulat şi de prietenia cu Eminescu*, o bună cultură ştiinţifică şi filosofică. Eminescu* īi īnlesneşte contactul cu .Junimea" şi Convorbiri literare, unde debutează, īn 1871, cu comedia Fata de birău. īmpreună cu Eminescu* bune bazele Soc. academice sociale literare "Romānia Jună" şi organizează, īn 1871, ca preşedinte al soc. şi al comitetului de organizare, Serbarea de la Putna a studenţimii romāne din ţară şi străinătate. Lucrează īn biroul unui avocat din Arad, apoi ca arhivar consistorial la Oradea.

īn toamna lui 1874, pleacă la Iaşi, stabilindu-se, la finele aceluiaşi an, la Bucureşti, unde e secretar al Comisiei pentru col. Hurmuzachi, prof., apoi redactor la Timpul (1876). Aici va fi coleg cu Eminescu şi Caragiale . īn 1881 (dec), apare voi. Novele din popor, recenzat elogios de N. Xenopol şi de M. Eminescu . īn 1882 este ales membru corespondent al Acad. pentru contribuţia la editarea doc. Hurmuzachi. īn acelaşi an, vara, īntreprinde o călătorie īn Italia, importantă pentru completarea culturii sale artistice. īn 1884, se stabileşte la Sibiu, īntemeind Tribuna, sub lozinca devenită faimoasă "Soarele pentru toţi romānii la Bucureşti răsare". Acuzat de "agitaţie īmpotriva statului", i se intentează procese, soldate cu amenzi şi cu un an de īnchisoare, la Vaţ (1888-l889), unde redactează prima lucrare memorialistică, Fapta omenească. Primind īn 1892 cetăţenia romānă, Ioan Slavici se stabileşte la Bucureşti, īnfiinţīnd, īn anul următor, Corespondenţa romānă, spre a milita īn favoarea cauzei naţionale a romānilor din Transilvania. īn 1894, īmpreună cu Caragiale şi Coşbuc , scoate rev. Vatra, unde, īn acelaşi an, publică īn foileton romanul Maia (īn voi. 1906). Numit, tot acum, director al Institutului "Ioan Otteteleişanu" din Măgurele (Bucureşti), se stabileşte cu familia acolo, rupīnd pentru un timp legăturile cu lumea literară. īn 1903 primeşte Premiul Acad. Romāne pentru romanul Din bătrīni (1902). īn preajma şi īn timpul primului război mondial, conduce ziarul filogerman Ziua şi colaborează la Gazeta Bucureştilor, ziarul ocupaţiei germane, īmpreună cu Arghezi* ş. a., pledīnd pentru neutralitate. Ca urmare, după război, e īntemniţat la Văcăreşti. Consecvent ideilor politico-sociale şi morale din tinereţe, Ioan Slavici se vede īnstrăinat de epocă, respins de ea. Scrie īnsă pīnă īn ultima clipă, publicīnd voi. de memorialistică (īnchisorile mele, 1921; Amintiri, 1924) şi romane (Dhj rfoud /«m/, 1921; Ce/ din H/vnă armaş, 1923; D/'/i păca/ in păcat, 1924 - īn foiletonul rev. Adevărul literar şi artistic).

Dacă Eminescu* e īncepătorul poeziei romāne modeme, iar Caragiale* al teatrului, Ioan Slavici este, alături de Creangă*, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului. Receptarea sa de către conştiinţa literară a contemporanilor şi a urmaşilor a fost īnsă mai lentă. Asimilat adesea literatorilor minori ai veacului trecui transilvănean, i s-a reproşat, exagerīndu-se, "didacticismul" şi limba "ternă". Descoperindu-i-se, mai apoi, adīncimea observaţiei sociale şi psihologice, i s-a recunoscut meritul pionieratului īn proza noastră, cu deosebire īn cea ardeleană (. Breazu , G. Călinescu , T. Vianu ). Dar abia īn deceniile şapte-opt ale veacului XX adevărata modernitate a lui Ioan Slavici īncepe a fi pusă īn evidenţă, descifrīndu-i-se prezenţa īn operă a unor straturi de profunzime, ca "reflexia īn ficţiune a subconştientului auctorial" (Magdalena Popescu*) sau a unei "morale istorice" (M. Zaciu*). Aparţinīnd unei epoci de amplă mişcare a structurilor sociale, care-şi caută acum un nou echilibru īn locul celui "patriarhal", Ioan Slavici īşi creează opera īntr-un subtil acord cu sensul intim al acestei epoci, chiar şi atunci cīnd, īn ultima parte a vieţii, gesturile sale sociale par a veni īn contradicţie cu ea. Scriitorul se desparte hotărīt de gīndirea social-filosofică şi artistică a epocii anterioare, de clişeele romantismului, fiind īn multe laturi un precursor al ideilor literare de mai tīrziu. Conservatorismul său este o imagine care trebuie revizuită īn multe privinţe. Ioan Slavici crede că spiritualitatea omenească nu are nimic metafizic īn sine, că "omul e rezultatul organic al vieţii sociale" şi că arta e o activitate umană raţionalizabilă, deşi nu reductibilă la raţiune ("frumosul poate, dar nu cere să fie īnţeles"). Ideologia sa politico-socială şi literară este melioristă, crezīnd īn progres, la nivel individual şi social, dar īntr-un progres "organic", "lent". Scopul ameliorativ este inerent individului conştient. Eticheta eticismului, ce i s-a aplicat, este astfel superficială şi simplificatoare.

Criteriul lui Ioan Slavici nu a fost eticul, ci calitatea umană, "firea omenească", aceasta īnglobīnd eticul, social-istoricul şi filosoficul. īnalta platformă a umanului i-a slujit ca unitate de măsură şi pentru sine şi pentru eroii săi. Fiind destinată oamenilor, opera sa se īmplineşte numai īn şi prin actul lecturii: "Ceea ce dă operei de artă viaţă este efectul ei". Astfel că Ioan Slavici este interesat mai mult de mesaj decīt de expresie, limba avīnd pentru el o valoare funcţională semnificantă şi numai īn al doilea rīnd valoare expresivă, estetică. Preocupat de macro-cos-mosul social a cărui ipostaziere particulară e individul, el caută substanţa majoră, fundamentală a limbajului (arta) şi mai puţin răsfrīngerea nuanţei individuale, fiind, astfel, unul dintre primii care observă limba romānă sub latura de purtătoare a unor elemente de gīndire şi simţire specifice, premergīnd unor Blaga , Iorga , M. Vulcănescu*, C. Noica . Limba lui (opera), este, de aceea, capabilă să exprime adevărurile esenţiale despre omul istoric, deşi e mai puţin cizelată şi rafinată estetic. Ca şi Titu Maiorescu , Ioan Slavici şi-a īnţeles şi asumat destinul de īntemeietor, eroarea lui fiind īnsă aceea că, spre deosebire de contemporanul său, nu s-a limitat la domeniul culturii şi artei, năzuind o revoluţionare a societăţii prin persuasiune. īn activitatea literară şi social-culturală a Iui Ioan Slavici se disting cu claritate două perioade mari. Prima jumătate a vieţii este a căutărilor, a gīndirii elastice, dialectice, a creaţiei literare originale, autentice; a doua este a cantonării īn certitudini osificate, dogmatice, a simplificărilor atinse uneori de eticism. Pasiunii de a descoperi adevărul, pentru sine şi pentru semeni, īi ia locul trufia de a impune acest adevăr ca normă obligatorie celor din jur. Adevăratul Ioan Slavici rămīne pentru noi tīnărul Ioan Slavici, atīt opera sa literară majoră, cīt şi gīndirea literară şi socială valoroasă aparţinīnd primei sale perioade, plasata aproximativ īntre 1871, anul debutului, şi 1894, apariţia Marei.

In această perioadă, Ioan Slavici porneşte cu rīvnă şi energie inepuizabilă la construirea personalităţii sale, prin studiu, lectură şi meditaţie, prin scris şi acţiune social-culturală directă. Ideile privitoare la artă şi literatură, formulate īn articole şi īn corespondenţă, se īncadrează sferei realismului modern, deşi ele se sprijină adesea pe teze clasice. Păreri de acută pertinenţă şi modernitate are Ioan Slavici asupra personajului epic sau asupra problemelor de retorică a prozei realiste, unele actuale şi azi. Personajul epic, crede, trebuie să fie o modelare specifică a realităţii istorice şi sufleteşti a omului, sinteză socială şi etnică. El distinge īntre personajul "premeditat" şi cel "format", numind astfel ceea ce, mai tīrziu, E. M. Forster va numi personajul "plat" şi respectiv, cel "rotund". īn concepţia lui Ioan Slavici, personajul trebuie să deţină un "prisos de putere", să fie structurat pe o "problemă" vectorială. El trebuie "format" prin "lupta pentru voinţă, rezon şi lumea din afară", īntre "īnchipuire" şi "fire", luptă care culminează īn acel punct "unde firea ajunge să predomineze asupra īnchipuirii". Pe de altă parte, Ioan Slavici crede, totuşi, cā idealizarea e necesară, īn spiritul unei utopii a eficienţei sociale a literaturii. Avīnd o idee modernă despre rolul activ al cititorului īn actul lecturii, Ioan Slavici formulează multe observaţii pline de miez despre cele ce ar trebui să fie principiile de bază ale unei retorici (nestatuate, desigur, de el) a realismului şi romanului - "obiectivitatea", "firescul" şi "consecvenţa". Toate aceste idei sīnt aşezate, de altfel, la temelia prozei slaviciene. Atīt sub raportul īntemeierii unor categorii estetice moderne, cīt şi sub acela al sondării, prin ele, a substanţei social-istorice romāneşti moderne, al configurării unui model literar uman modem, contribuţia prozei scriitorului este inestimabilă. Omul lui Ioan Slavici este plasat īntr-un orizont vast, incomparabil mai larg faţă de acela al prozatorilor predecesori. Este orizontul "firii omeneşti", īn care existenţa individului se arată ca o relaţie complexă cu istoria, optimistă sau tragică, prin confruntarea cu un destin supraindividual pe care o presupune.

Personajul slavician īşi caută fericirea īn spaţiul istoric al epocii sale, nemulţumindu-se īnsă cu ceea ce īi oferă acesta. Dincolo şi mai presus de spaţiul istoric īn care e aşezat de propria voinţă sau de īmprejurări, este prezent orizontul "firii omeneşti", ca topos iniţial sau ca aspiraţie permanentă a personajului. Ioan Slavici īncepe creīnd personaje "plate", īn cadrul pieselor de teatru şi al basmelor din primii ani. Cele trei comedii, Fata de birău (1871), Toane sau vorbe de clacă (1875) şi Polipul unchiului (1886) sīnt mici exerciţii īn jurul unor situaţii comune tratate vodevilesc. Prima e o idilă rurală, īn care, īntre doi concurenţi la mīna fetei primarului, triumfă exponentul lumii tradiţionale, şi pierde cel "domnit". īn dramele istorice, scriitorul urmăreşte īn chip declarat ipostazierea unor probleme social-politice ale prezentului. Epoca lui Bogdan-vodă din drama omonimă e preferată pentru că e "cea mai asemenea cu a noastră", prin contradicţia insolubilă īn care e pus eroul vrīnd să facă politică patriotică fără a abdica de la un criteriu moral anistoric şi supranaţional. Gaspar Graţiani (1886) este proiecţia ideii, scumpe autorului, de toleranţă naţională, īn spiritul aceleiaşi exigenţe a omeniei.

Dar năzuinţa scriitorului de a īntemeia dramaturgia naţională modernă nu este susţinută de un talent dramatic pe măsură. Domeniul propriu lui Ioan Slavici rămīne epicul. Autorul Marei este romancierul īnnăscut care īnsă, lipsit de tradiţia genului la noi, se ignoră ca atare şi nu se dedică decīt prea tīrziu vocaţiei autentice. El percepe viaţa ca durată istorică şi fenomenologică totodată, ca devenire dialectică a individului īn şi prin lumea lui. Poveştile, redactate, cele mai multe, īnainte de 1881, constituie prima tentativă epică de a "reproduce gīndirea poporului romān", folosind "faptele şi ideile" tezaurului folcloric ca pe un "schelet foarte sărac", căruia īi dă viaţă originală conform cu personalitatea proprie, conştient că "fiecare dă acelui fapt importanţa pentru care simte mai mult predilecţie". Ca şi īn cazul lui Creangă, originalitatea poveştilor lui Ioan Slavici se măsoară după felul īn care şabloanele populare īncorporează obsesii personale īntr-o manieră şi limbă proprii. Problemele viitoarelor nuvele şi romane răsar īn poveşti, adesea foarte pregnant.

In Floriţa din codru, eroina ridică la condiţia umană nişte tīlhari antropofagi. Ileana cea şireată ne vorbeşte, prin intermediul fantasticului folcloric, despre misterul sentimentelor omeneşti, Doi feţi cu stea īnfrunte e mitul fericirii familiale văzute ca lege a umanului etc. Peripeţiile eroilor se īncheie prin restabilirea principiului firescului, īncălcat pentru moment de acţiunea "răului": egoismul, lenea, dorinţa de putere. Nuvelistica este pasul cel mai important făcut de Ioan Slavici īn direcţia creării unor structuri literare moderne īn proza noastră. Sub aspectul categoriei formale, el trece de la "personajul plat" al primelor nuvele, la "personajul rotund" al celor de după 1880, cucerind, concomitent, īn cele mai reuşite opere, autenticitatea profundă, de tip modern, a umanului. In paralel, īşi creează şi perfecţionează uneltele (īn primul rīnd, analiza psihologică, principala contribuţie a luiIoan Slavici la acest capitol al tehnicilor moderne). De la īnceput, nuvelele atestă efortul modelării artistice a structurilor substanţiale ale epocii şi accesul la problema fundamentală a acesteia, integrarea individului "patriarhal" īn istoria modernă. Aceste structuri sociale corespund īn operă unor structuri biografice interioare ale autorului. Astfel, sub un aspect, Popa Tanda, personajul primei nuvele, este Ioan Slavici - "dascălul", prefigurīnd īntreaga biografie ulterioară a autorului. Nota de idilism acuzată de critică la primele nuvele vine din rezolvarea īncă superficială a unor conflicte, care nu implică deocamdată nivelul existenţial al personajelor, rămīnīnd la nivelul sentimental sau social-cotidian. Mediul este īncă cel tradiţional, al unui sat şi al unei umanităţi necontradictorii, iar personajele sīnt consubstanţiale mediului. Luptīnd pentru a civiliza prin exemplul personal un sat părăginit, părintele Trandafir nu este un utopist, el are un model real (satul unde se născuse) care e pentru el starea normală a lumii. Caracterul non-contradictoriu al relaţiei personaj-mediu este subliniat de vocea narativă impersonală, exprimīnd cu sfătoşenie şi umor punctul de vedere al mediului.

Ca atare, Popa Tanda este una dintre cele mai stenice pagini ale literaturii noastre, vorbind, fără note false, despre şansa omului de a-şi afla īmplinirea īn lumea sa. Celelalte nuvele ale īnceputului, Scormon, Gura satului şi La crucea din sal sīnt toate construite pe minore incidente intervenite īn cadrul relaţiei individ-mediu, incidente soluţionabile şi menite să aşeze această relaţie īntr-un echilibru mai trainic. Şi Budulea Taichii aduce īn prim-plan prezenţa, disproporţionată la prima vedere, a mediului. Importanţa acordată aici mediului (personajele satului natal al lui Huţu) se justifică prin aceea că, sub un aspect, Huţu e insul care nu şi-a aflat īncă locul menit. Totuşi, Budulea Taichii este o nuvelă mult mai complexă decīt celelalte. Deşi vocea narativă şi comicul simpatiei exprimă fericit legătura intimă cu ambientul, eroul nu mai este aici doar o individuare a mediului. Adaptabilitatea sa e o deschidere faţă de istorie şi fiul cimpoieşului e ispitit de o carieră burgheză. El are īnsă puterea de a se opri din alunecare, revenind īn spaţiul umanizam al īnceputurilor. Prin această opţiune liberă, Huţu este primul personaj liber de istorie al literaturii noastre, primul care ia cunoştinţă de orizontul istoriei şi se delimitează conştient de el. Totodată, Huţu reprezintă prima tentativă clară de personaj "rotund". Altfel spus, primul personaj modem al prozei romāneşti. īmplinirea la nivel major a acestor căutări o constituie Moara cu noroc (1881).

Cizmarul Ghiţă alege fără ezitare desprinderea de ţărmul patriarhalităţii, aventura istoriei, atras de mirajul capitalului: el părăseşte satul spre a cīştiga bani la "Moara cu noroc", pentru a-şi deschide atelier cu muncă salariată la oraş. El nu doreşte bogăţia şi nici puterea, ca Lică. Scopul său principal rămīne "liniştea colibei" sale. īn contact cu Lică īnsă, Ghiţă se vede atras tot mai departe de scopul iniţial, īnstrăinat de şinele său. īnstrăinarea e un proces complex, īn care uurinţa de īmbogăţire e numai unul din factori şi nu cel mai important. Din momentul īn care Lică descoperă o rezistenţă īn Ghiţă, iar acesta descoperă că rezistenţa sa nu are şanse de izbīndă, singura cale care le rămīne este lupta. Dedesuptul jocului īn care unul pare a urmări doar să-l cumpere pe celălalt, iar acesta doar sā se lase cumpărat, se află confruntarea dintre două voinţe. Ghiţă īnţelege că singura salvare pentru el este moartea, care-i poate oferi compensaţia anihilării principiului "rău". Astfel, īn Moara cu noroc socialul şi eticul se prelungesc tulburător spre metafizic, victoria finală aparţinīnd nu unui individ, ci unui principiu, ideii morale tradiţionale, orizontului uman. Si īn nuvelele ulterioare, apelul individului la acest orizont uman transistoric e considerat īncă posibil. Duţu, din Comoara, sau moş Marian, din O viaţă pierdută, după ce īncearcă fără succes experienţa banului şi a oraşului, se reīntorc īn spaţiul securizant al satului natal. Nuvelele şi povestirile ulterioare perioadei schematizează cel mai adesea aceeaşi structură, īnfăţişīnd oameni care eşuează părăsind, sau salvează recucerind orizontul omeniei. īn Spiru Călin, Vatra părăsită. Din valurile vieţii, Nuţa, Negrea bătrinul, Sin Văsīi şi altele, lipsesc subtilitatea şi adīncimea observaţiei psihologice din Moara cu noroc, accentuīndu-se īn schimb excesiv alternativa sat-oraş, īn spiritul sămănătorist al momentului. Coincidenţa nu trebuie să ne ducă numaidecīt la asimilarea lui Ioan Slavici noii orientări literare.

Ea reprezintă mai ales "īmbătrīnirea" scriitorului, consecvent sieşi, dar negīndu-se īn acelaşi timp. Mesajul caracteristic scriitorului, al supremaţiei mediului, care implică drama individuală doar ca un caz particular, finalizat prin īmpăcarea insului cu lumea, rămīne aici, doar că īn locul creaţiei avem maniera, convenţia. Opera de vīrf a perioadei de după 1890 este, fără īndoială, Mara. După ce şi-a făurit cu răbdare uneltele unui realism modem prin nuvele (unele dezvoltate la dimensiunile unor mici romane), Ioan Slavici abordează romanul propriu-ziIoan Slavici In 1894 apare īn Vatra, īn foileton, primul roman modern al literaturii noastre, "aproape o capodoperă" (G. Călinescu*). Mara este personajul care realizează ceea ce n-a izbutit Ghiţă: īmpăcarea dublei condiţii a omului, istorică şi etică. Mara se integrează cuminte, evitīnd excesul şi aventura, īn cotidianul noii istorii sociale. Locul ei de muncă, podul peste Mureş, īntre oraş şi hinterlandul rural, e un topos caracterizam nu numai pentru eroină, ci şi pentru ansamblul lumii slaviciene. Ca şi Popa Tanda sau Spiru Călin, Mara reuşeşte să se adapteze mediului burghez fără a rupe pactul cu valorile tradiţionale, cu orizontul umanului. Ea posedă ştiinţa īnnăscută de a trăi pentru viitor: "Să alergi de dimineaţa pīnă seara şi să ştii că n-o faci degeaba" este o frază definitorie a personajului, care munceşte fără preget pentru viitorul ei şi al copiilor, cu gīndul că "e bine să fii om īn lumea aceasta". Cīnd soseşte momentul īn care copiii, la rīndu-le, se integrează īn societate, problema e, pentru Mara, ca aceasta să nu īnsemne ieşirea lor din orizontul uman tradiţional. Interesul deosebit acordat de autor evoluţiei Persidei se explică prin funcţia estetică a personajului de a relua şi potenţa destinul Marei, introducīnd un spor de umanitate īn spaţiul istoric burghez. Trecīnd īn planul secund al romanului, Mara rămīne, prin Persida şi Trică, dar şi direct, un actant vectorial. După căsătoria peste īnvoirea părinţilor şi după īntreruperea relaţiilor cu aceştia şi īntre familia Hubăr şi Mara, ea e cea care face primul pas spre īmpăcare, şi cu tinerii, şi cu bătrīnii Hubăr. Prin ea, unitatea şi echilibrul sīnt recuperate, īn sensul specific slavician. Totuşi, o notă străină sună īn orchestraţia īmpăcării finale: uciderea lui Hubăr, episod figurīnd un avertisment al istoriei burgheze, care nu va asimila orizontul umanului tradiţional. Ceea ce face ca romanul să apară oarecum "şters" īn comparaţie chiar cu alte texte ale lui Ioan Slavici este absenţa aproape totală a elementului romanesc, senzaţional, căutarea perfectei normalităţi, īntr-o vreme cīnd ideea de normalitate īn literatură era complet necunoscută. Marea artă a lui Ioan Slavici este aceea de a sonda cu fineţe relaţiile şi stările sufleteşti din sfera obişnuitului. Atīt dragostea Marei pentru copiii ei, "sărăcuţii mamei", cīt şi dragostea Persidei pentru Trică şi apoi pentru Naţl, sīnt sentimente normale, lipsite cu totul de atributul excepţionalităţii romantice. Pe de altă parte, coborīrea īn interioritate e cumpănită de complementara distanţare, care permite perspectiva amplă asupra omenescului.

Destinele individuale sīnt anonimizate prin integrarea lor īn curgerea vastă a existenţei colectivităţii, "īncīt simţi pe nevăzute că e lume, lume, multă lume". Acest fundal viu, mişcător conferă Marei statutul de "epopee burgheză" despre care s-a vorbit (M. Popescu). După Mara, scriitorul a mai abordat de cīteva ori romanul (deşi, de fiecare dată, intitulīndu-şi scrierile "naraţiuni" sau "naraţiuni istorice", ceea ce dovedeşte un scrupul estetic viu īncă). Le lipseşte īnsă tuturor acestor texte acea viziune īn profunzime a "normalităţii" existenţei omeneşti. In dipticul Din bătrīni (Luca, 1902, şi Manea, 1905), teza omeniei romāneşti ca factor de pacificare şi civilizare īn zona sud-est europeană rămīne teoretică, neasimilată temei interioare a autorului (care e formulată, de exemplu, prin revelaţia tragică trăită de eroul titular din Manea, la reīntoarcerea din sudul Dunării, cīnd descoperă falia ivită īntre el şi lumea sa), iar epicul şi organizarea lui sīnt confuze. Nereuşita lor nu īnseamnă totuşi că, dincolo de pionieratul īn domeniul romanului istoric, ele n-ar conţine multe elemente modeme, cum ar fi problematizarea social-istorică şi supratema auctorială. Asemănător erau lucrurile cu Corbei (1906-l907, īn Tribuna din Arad), Din două lumi (1921) sau Din păcat īn păcat (1924-l925). īn Cel din urmă armaş (1923), tezismul e mai puţin supărător, scriitorul īncercīnd īnsă transcrierea "normalitāţii" unei lumi insuficient cunoscute lui, lumea boierimii de după .

De interes istorico-literar este aici, ca şi īn Din bătrīni, imixtiunea realului istoric īn ficţiune, ca tehnică a autenticităţii moderne, valorificată ulterior de Rebreanu* şi Camil Petrescu*. Deşi cu recunoaştere tīrzie şi timidă īncă, acţiunea lui Ioan Slavici īn acest plan a īnsemnat īntemeierea romanului nostru modem şi prima lui izbīndă prin Maro. In a doua jumătate a vieţii, destinul dramatic al scriitorului, care l-a izolat din ce īn ce mai mult pe cursul istoriei epocii sale, pīnă la situaţia de a fi condamnat pentru trădare (printr-un exces de zel ce apare azi cel puţin bizar), i-a oferit o compensaţie preţioasă - memorialistica. In tradiţie junimistă, Ioan Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. īn Fapta omenească şi īn Lumea prin care am trecut (apărută postum), anii formaţiei şi ai activităţii literare şi sociale sīnt reconstituiţi cu o remarcabilă putere de autoanaliză, schiţele de moravuri şi portretele avīnd o prospeţime neerodată de vreme. īnchisorile mele (1921) evocă īmprejurările condamnării din 1919 şi detenţia, īn care, printre altele, are prilejul de a cunoaşte pe socialişti şi - īn primul rīnd - ge I. C. Frimu, cărora le aduce un cald elogiu. In Amintiri (1924) sīnt reīnviate cu aceeaşi subiectivitate, dar şi cu profundă īnţelegere umană şi artistică, personalitatea si prezenta cotidiană a unor Caragiale , Creangă , Coşbuc , Maiorescu şi mai ales Eminescu*, căruia īi sīnt dedicate cele mai multe capitole. Dincolo de valoarea documentară excepţională, aceste amintiri sīnt şi azi o lectură pasionantă prin imensa cantitate de adevăr omenesc exemplar pe care o condensează. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Ioan Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre īn făgaşul modernităţii, īntemeietor al realismului nostru modem, Ioan Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci şi pentru cel psihologic, Rebreanu*, Camil Petrescu* sau Marin Preda* neputīnd fi explicaţi īn literatura noastră fără anterioritatea slaviciană.

OPERA: Novele din popor. Bucureşti, 1881; Pădureanca, Sibiu, 1884; Păcală īn satul lui. Sibiu, 1886; Istoria universală. Manual pentru īnvăţămīntul secundar, Bucureşti, 1891; Romānii din Regatul ungar şi politica maghiară. Bucureşti, 1892; Novele, I-II, Bucureşti, 1892-l896 (alte ed. de Nuvele: I-II, 1907-l915; III-IV, 1923-l927; I-II 1940; I-II 1943; 1953; I-II, ed. īngrijită cu un glosar şi note de I. Pervain, R. Todoran şi M. Prota.se, pref. de I. Breazu, 1958; l-Ii\', pref. de P. Mareea, 1960; 1965; 1971; repere istorico-literare de D. Vatamaniuc, 1972; ed. īngrijită de T. Teaha, repere istorico-literare de D. Vatamaniuc, 1975; ed. şi cuvīnt īnainte de C. Cubleşan, 1981; postfaţă şi bibliografie de M. Braga, 1982); Ardealul, studiu istoric, Bucureşti, 1893; "Tribuna\" şi tribuniştii, Bucureşti, 1896; Vatra părăsită, Bucureşti, 1900; Din bătrtni, Bucureşti, 1902; Aşezarea vorbelor in romāneşte, Bucureşti, 1905; Din bātrīni. Manea, Bucureşti, 1905; Mara, Budapesta, 1906 (alte ed.:\' 1956; 1958; pref. de C. Măciucă, 1961; pref. şi note de AI. Săndulescu, 1964; pref. de C. Măciucă, 1967; 1969; tabel cronologic, pref., note şi bibliografie de P. Mareea, 1975; repere istorico-literare de D. Vatamaniuc, 1976; postfaţă şi bibliografie de R. G. Ţeposu, 1979); La răscruci, Bucureşti, 1906; Poveşti, Bucureşti, 1908 (alte ed. de Poveşti: 1921; MI, 1943-l945; 1947; 1953; 1956; 1961; 1966; antologie, postfaţă şi bibliografie de A. Goci, 1975); Spiru Călin, Bucureşti, 1908; Din valurile vieţii. Bucureşti, 1909; Puişorii, Bucureşti, 1910; Gramatica limbii romāne. Partea I, Bucureşti, 1914; Din bătrtni. Naraţiunea istorică. Bucureşti, 1916; Din două lumi. Bucureşti, 1920; īnchisorile mele. Bucureşti, 1921; Cel din urmă Armaş, Bucureşti, 1923; Amintiri, Bucureşti, 1924; Lumea prin care am trecut. Bucureşti, 1930; Opere alese. Bucureşti, 1949; Opere, I-II, Bucureşti, 1952; Doi feţi cu stea īn frunte. Bucureşti, 1958; Floriţa din codru şi alte poveşti. Bucureşti, 1959 (1972); Teatru, ed. şi pref. de I. D. Bălan, Bucureşti, 1963; Budulea Taichii, pref. şi note de Domnica Stoicescu, Bucureşti, 1966; Opere, I-XIV, sub īngrijirea unui colectiv, pref. de D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1967-l987; Amintiri, ed. īngrijită, pref., note şi indici de G. Sanda, Bucureşti, 1967; Cel din urmă Armaş, ed. īngrijită de C. Mohanu, Bucureşti, 1971; Spaima zmeilor, poveşti, pref. de Valentina Tudoriu, Bucureşti, 1969; Popa Tanda, pref. de P. Mareea, Bucureşti, 1970; Budulea Taichii, postfaţă şi bibliografie de Mircea Popa, Bucureşti, 1973; Moara cu noroc. Bucureşti, 1958 (alte ed.: tabel cronologic, pref., note şi bibliografie de D. Vatamaniuc, 1973; pref. de M. Zaciu, 1974; pref. de P. Mareea, 1981); Atitudini şi mărturisiri, ed. prefaţată şi īngrijită de Z. Macovei, Timişoara, 1975; Limir-Impărat, povesti, antologie, pref., note şi tabel cronologic de C. Mohanu, Bucureşti, 1979; Proză. Poveşti. Nuvele. Mara, I-II, ed. de D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1979; Romanele vieţii, ed. īngrijită, pref. şi note de A. Cosma, Cluj-Napoca, 1979; Amintiri, postfaţă de L. Raicu, Bucureşti, 1983; Doi feţi cu stea īn frunte. Bucureşti, 1983; Moara cu noroc, pref. de P. Mareea, Bucureşti, 1987; Nuvele, postfaţă şi bibliografie de M. Braga, Bucureşti, 1987.




REFERINŢE CRITICE: T. Maiorescu, īn Convorbiri literare, nr. 10, 1881; M. Eminescu, īn Timpul, nr. 69, 1882; N. Xenopol, īn Romānul, nr. 7, 1882; N. Iorga, Schiţe de literatură romānă, II, 1894; M. Dragomirescu, īn Convorbiri critice, nr. 6, 1908; P. Locusteanu, 50 figuri contimporane, 1913; G. Galaction, īn Adevărul literar şi artistic, nr. 247, 1925; M. Sadoveanu, ibidem; N. Iorga, īn Universul literar, nr. 35, 1925; N. Davidescu, īn Cuvāntul liber, nr. 29, 1925; Se. Struţeanu, īn Mişcarea literară, nr. 42-43, 1925; G. Topīrceanu, īn Viaţa Romānească, nr. 9, 1925; Perpessicius, Menţiuni..., I, 1928; N. Davidescu, īn Propilee literare, nr. 8,1928;
0. Boitiş, Activitatea lui loan Slavici la "Tribuna\" din Sibiu, 1927; Se. Struţeanu, loan Slavici. Comentarii asupra omului şi operei, 1930; N. lorga, Istoria..., I; Al. Philippide, īn Adevărul literar şi artistic, nr. 782, 1935; G. Călinescu, Istoria...; T. Vianu, Arta...; I. Breazu, Slavici şi Confucius, 1946; Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I, 1957; P. Dumitraşcu, De la Varlaam la Sadoveanu, 1958; V. Fanache, īn Steaua, nr. 11, 1963; P. Mareea, loan Slavici, 1965; T. Vianu, Studii de literatură romānă, 1965; T. Gal, loan Slavici despre educaţie şi īnvăţămīnt, 1967; M. Zaciu, Masca...; I. Pervain, īn Studia Universitatis "Babeş-Bolyai\", Series Philologica, Fascicola 1, 1967; D. Vatamaniuc, loan Slavici şi lumea prin care a trecut, 1968; I. Breazu, Studii de literatură romānă şi comparată, I, 1970; G. Tohănescu, īn Cariatide (Arad), nr. 5,1970; R Constantinescu, Scrieri, IV, 1970; D. Vatamaniuc, loan Slavici. Opera literară, 1970; T. Bugnariu, I. Domşa, D. Vatamaniuc, loan Slavici. Biobibliografie, 1973; M. Zaciu, Bivuac, 1974; Magdalena Popescu, loan Slavici, 1977; loan Slavici, interpretat de..., 1977; /. L. R., III; G. Munteanu, Istoria literaturii romāne, 1980; I. Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, 1982.






loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2017 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite




loading...