Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
A TREIA ELEGIE / N. Stănescu (Contemplare, criză de timp şi iar contemplare)
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 



I. Contemplare
Dacă te trezeşti,/ iată până unde se poate ajunge:// Deodată ochiul de¬vine gol pe dinlăuntru / ca un tunel, privirea / se face una cu tine.// Iată până unde poate ajunge / privirea, dacă se trezeşte:// Deodată devine goală, aidoma / unei ţevi de plumb prin care / numai albastrul că¬lă¬to¬reşte.// Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz:// Deodată devine gol pe dinlăuntru / ca o arteră fără sânge / prin care peisajele curgătoare ale somnului / se văd.//
II. Criză de timp
O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,/ voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor / spart; şi de pălmile mele acoperite / ca să renască un cu totul alt decor.// Camera se varsă prin ferestre / şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se pe¬trece-n irişi.// Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe / spre o altă o¬rânduire.// O, scurtă tristeţe, rămâne / de jur împrejur o sferă de vid!/ Stau în centrul ei şi unul câte unul / ochii din frunte, din tâmplă, din degete / mi se deschid.//
III. Contemplare
Deodată aerul urlă.../ Îşi scutură păsările în spinarea mea / şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,/ ocupă totul şi nu mai au unde sta./ În spinarea păsărilor mari / se-nfig celelalte.// Frânghii zbă¬tătoare le târăsc,/ ac¬va¬tice plante./ Nici nu mai pot sta drept,/ ci doborât, peste pietre fluores¬cen¬te,/ mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod / arcuit peste ape in


e¬xis¬tente./ Fluviu de păsări înfipte / cu pliscurile una-ntr-alta se agită,/ din spinare mi se revarsă / spre o mare-ngheţată ne¬înnegrită./ Fluviu de pă¬sări murind,/ pe care vor lansa bărci ascuţite / barbarii, migrând mereu spre ţinuturi / nordice şi nelocuite.//
IV. Criză de timp
Ca şi cum s-ar sparge un mormânt / şi-ar curge pe fluviu / tot misterul lui...// Dar mai degrabă,/ ea, privirea, ne ţine / la un capăt al ei fruc¬tificaţi.// Suge din noi cât poate,/ părând a ne-arăta / îngerii copacilor şi ai / celorlalte privelişti.// Copacii ne văd pe noi,/ iar nu noi pe ei.// Ca şi cum s-ar sparge o frunză / şi-ar curge din ea / o gârlă de ochi verzi.// Suntem fruc¬tificaţi. Atâr¬năm / de capătul unei priviri / care ne suge.//
V. Contemplare
Se arată fulgerător o lume / mai repede chiar decât timpul literei A./ Eu ştiam atât: că ea există,/ deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.// Recădeam în starea de om / atât de iute, că mă loveam / de propriul meu trup, cu durere,/ mirându-mă foarte că-l am.// Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,/ ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el./ La fel şi globul de peste umeri / şi celelalte-nfăţişări, la fel.// Astfel mă încordam să-mi aduc aminte / lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,/ şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul / acesta, lent vorbitor.// Dar nu-mi pu¬team aminti nimic./ Doar atât - că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, ştiindu-mă, m-au respins.// Gravitaţie a inimii mele,/ toate-nţelesurile rechemându-le / mereu înapoi. Chiar şi pe tine,/ rob al magneţilor, gândule.//
***
Citind şi recitind A treia elegie, trăim sentimentul acut că po¬emul descrie ex¬perienţa unei morţi ratate, în fi¬nalul căreia autorul se în¬vred¬niceşte cu ştiinţa de a muri ("Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată."). Indirect luăm contact cu o lege cu caracter o¬biectiv, respectiv legea creşterii şi a descreşterii, altfel spus a vieţii şi a morţii. Se disting mai multe etape: naşterea - creşterea - apogeul - descreşterea şi moartea. Naş¬terea şi moartea apar¬ţin aceluiaşi palier existenţial şi sunt, în fond, modul nostru de reprezentare a trecerii dintr-un plan în altul: naş¬terea într-un plan înseamnă moartea în alt plan.
Elegia a treia este una din piesele de re¬zistenţă ale volu¬mu¬lui, fiind, în acelaşi timp, o ve¬ri¬tabilă cheie a liricii stănesciene.
Este imposibil de negat că poetul nu a ex¬perimentat de¬du¬blarea, cu atât mai mult cu cât des¬crieri ale senzaţiilor trăite pe parcursul unor astfel de experienţe regăsim în vo¬lumele sale ante-elegii: "Trupul meu, cu vedenii cu tot,/ a adormit di¬mi¬neaţa, întins pe podea./ Râd şi mă bucur ca un savaot / şi plec cât mai repede cu putinţă,/ dând mai întâi colţul cenuşiu al străzii,/ şi-apoi, de-a dreptul prin mijlocul bulevardului,/ fără teamă că aş putea fi stâlcit din întâmplare,/ de vreo limuzină oarecare". Iar în final" "Voi, lucruri, Sfinxuri miş¬cătoare,/ şi tu, iluminare" (De-a sufletul, vol. O vi¬ziu¬ne a sentimentelor, 1964).
Dar şi post-elegii: "Iată, mă trezesc smuls şi tras în sus / în zona fără cer.// Aici,/ fără de trebuinţă îmi sunt/ plămânii şi braţele.// Ochii numai ei, singuri, îmi rămân" (Că¬de¬rea oamenilor pe pământ, vol. Obiecte cosmice, 1967).

Elegia a treia începe abrupt: "Dacă te trezeşti, iată până unde se poate ajunge: deodată ochiul tău devine gol pe dinăuntru, ca un tunel, privirea se face una cu tine". Este renunţarea la starea de veghe în favoarea stării de reverie, de somn, de transă - ca o parabolă a morţii (tru¬pului). Se parcurge astfel acel tunel clasic, până la întâl¬nirea cu "fiin¬ţa de lumină" şi panoramarea vieţii de până atunci: "Deodată devine gol pe dinăuntru, ca o arteră fără sânge prin care peisa¬jele curgătoare ale somnului se văd".
Apoi "camera se varsă prin ferestre şi eu nu o mai pot reţine cu ochii deschişi", motiv pentru care "mă a¬mestec cu obiec¬tele până la sânge ca să le opresc por¬nirea". Este starea de plutire peste geo¬grafia camerei, în care obiectele nu mai au graniţe, ci doar contururi abia per¬ceptibile. Spec¬tacolul violează logica unui univers tridi¬men¬sio¬nal.
Urmează singurătatea, iar apoi renaşterea celui de-al şa¬selea simţ: clarviziunea - ochiul din frunte. Din acest moment, moar¬tea nu mai poate înspăi¬mânta, pentru că ea este golită / secată de mis¬terul care curge o dată cu fluviul ("Ca şi cum s-ar scurge un mor¬mânt şi-ar curge pe fluviu tot misterul lui".)
Luând contact cu acest revers ciudat dar mirific al existenţei, mulţi preferă să o abandoneze pe cea de pe Pământ şi să se cui¬bă¬rească în aşternutul ideii de iubire. Dar pentru unii răspunsul este: "încă nu". Şi-atunci: "Sun¬tem fructificaţi. Atârnăm de capătul unei priviri care ne suge".
Întoarcerea e plină de tristeţe: "Recădeam în sta¬rea de om atât de iute, că mă loveam de propriul mei trup, cu durere, mirându-mă foarte că-l am". După joncţiunea trupului cu spi¬ritul "mă încordam să-mi aduc aminte lumea pe care am înţel
es-o ful¬gerător şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul acesta, lent vor¬bitor".
În opinia noastră, întreaga lirică stănesciană tre¬buie re¬gân¬dită din această perspectivă. Numai un om care a trăit ex¬perienţa auto¬sco¬piei poate exclama: "Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur în¬totdeauna că sunt" (Sunt un om viu, vol. O viziune a senti¬mentelor, 1964).
In poezia Pierderea conştiinţei prin cu¬noaş¬tere (vol. În dul¬ce¬le stil clasic, 1970) asistăm la o veritabilă că¬lătorie astrală pe care po¬e¬tul o face îm¬pre¬ună cu rudele sale pla¬netare şi colecţia sa de lei stră¬vezii.
Celebră şi adesea citată de critica de specialitate este poezia Îngerul cu carte în mâini (vol. Oul şi sfera, 1967) care descrie o altă că¬lă¬torie, de data aceasta în compania unei entităţi celeste, pose¬soare a unei cărţi a cunoaşterii: "Trecea un înger, pe un scaun ne¬gru, aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mândru. (.) Când fu în drep¬tul meu, strigai - o îngere venit din rai, mă lasă să m-atârn şi eu de scaunul tău, de braţul tău". După încuviinţarea tacită, "prin aer şi prin ziduri cu îngerul zburam şi eu (.). Şi mă răneam de-acoperişe, de ramuri verzi, piezişe". În cele din urmă, "mă desprinsei de sus, că¬zând în piaţa înserată, liniştită".
Cu siguranţă, pornind de la astfel de experienţe extra¬sen¬zoriale, Nichita va rămâne mereu obsedat de îngeri, de aripi, de pă¬sări şi de zbor. Aceste laitmotive se re¬găsesc presărate (ca nişte fulgi) în toată opera sa.

Un alt motiv obsedant este cel al tunelului.
În A treia elegie, tunelul este prietenos şi parcurs cu o oa¬recare ritmicitate: "ochiul devine gol pe dinăuntru ca un tunel"; chiar şi privirea "devine goală aidoma unei ţevi de plumb prin care numai albastrul călătoreşte". Pe această magistrală a îngerilor se poate că¬lători spre "din¬colo". Şi se pare că Nichita o face frecvent în mod vo¬luntar, din mo¬ment ce e capabil să descrie senzaţiile trăite.
În martie 1974, poetul trăieşte o experienţă per¬sonală dra¬ma¬tică, din pri¬cina unei grave probleme de să¬nătate, trupul său aflându-se timp de câteva ore la graniţa dintre viaţă şi moarte. Evenimentul îl va mar¬ca profund şi îi va schim¬ba viziunea asupra tu¬ne¬lului, care va căpăta de aici încolo, în opera sa, o nuanţă portocalie, violentă: "O¬da¬tă, când împlineam 41 de ani (.), într-o vineri (ziua în care mă năs¬cusem), la ora 12 fără un sfert (oră la care mă născusem), m-a atins moartea. Toate culorile deveniseră oranj, nu mă durea absolut ni¬mic, dar am fost cuprins de o spaimă animalică de parcă toată fiinţa mea s-ar fi schimbat într-un tunel. Erau de faţă Ion Drăgănoiu şi Nicolae Breban". - "Nu mişca, mi-a spus doctorul, ai făcut un pre¬infarct, dacă mişti, te poţi cu¬răţa". (Ant¬i¬metafizica, Editura Cartea Românească, 1985, p. 34 şi 35.)
În ultimul său volum antum de poezii, Noduri şi sem¬ne (Rec¬viem pentru tatăl meu), motivul tunelului oranj rea¬pare în două ipos¬taze dis¬tincte: mai întâi ca un ex¬pe¬riment familiar, ca mărturie a unui şir nes¬fâr¬şit de morţi ratate în mod voluntar: "Cu înspăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,/ cu înspăimântă¬toare viteză,/ când m-am trezit eram chiar pe câmp,/ căzut de pe cal,/ m-am bucurat de gângănii,/ de mâini m-am bucurat şi de picioare,/ de cerul albastru şi mare,/ iar nu oranj" (Prin tunelul oranj, I).
Autoscopia are şi un efect secundar, valorificat in¬teligent de Ni¬chita: zborul spiritului desprins de trup car¬to¬grafiază nu doar geo¬grafia unei încăperi, ci şi piaţa în care se află imobilul, oraşul în care se află piaţa, munţii, fluviile, ma¬rea. Lumea întreagă este văzută de sus. Apare o vi¬zi¬u¬ne inedită asupra obiectelor, fiinţelor şi gesturilor şi o per¬¬s¬pec¬tivă cosmică nemaiîntâlnită. "Iată mai jos, iubite cititorule, o pagină din¬tr-un abecedar mar¬ţian.", scrie Nichita în vo¬lumul Respirări. ".Mai multe milioane de specii de fiinţe deosebite lo¬cuiesc pe Pământ. Aşa se face că, la început, nici nu-ţi poţi da seama care dintre aceste specii este dominată şi care nu, care este su¬perioară şi care este inferioară".

În altă parte, Nichita reia ideea: "În genere şi văzut de la mare distanţă,/ între oa¬meni, ani¬¬male şi plante / nu există nici o di¬ferenţă. Este o planetă de mărimea unui punct / pe care di¬fe¬rite puncte se socotesc a fi stăpâne" (Con¬tem¬pla¬rea lumii din afara ei, vol. Epica mag¬na, 1978).
***
Ştefania Mincu e de părere că a treia elegie "descrie acea propriu-zisă fe¬no¬me¬nologie a spi¬ritului (ana¬loagă cu cea he¬ge¬liană)." (p. 68), în timp ce Alex. Şte¬fănescu e ne¬cruţător: "Din a treia elegie (.) se pot alege fragmente expresive, dar poemul în an¬samblu nu rezistă, din cauza eşa¬fodajului «filosofic» greoi şi prolix. (.) Poetul pare un copil deghizat în profesor, cu ochelari care îi cad pe nas şi hai¬ne mult prea largi" (Introducere., p. 105).













Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite