Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Forma probabilă a limbii române, mai înainte de cărţile tipărite
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Forma şi starea limbii române se prezintă în mod neîndoios pe la mijlocul secolului XVI, în cărţile p-atunci tipărite, cel puţin astfel cum o întrebuinţau oamenii cu oarecare cultură. Dar mai-nainte de cărţile tipărite, care era forma şi starea limbii?
Negreşit nu se poate admite ca o limbă să răsară dintr-o dată, să se formeze prin farmec, ci cu încetul, după reguli logice, naturale şi bine determinate. Dacă în secolul XVI găsim, în cărţile tipărite, o limbă română pe deplin formată, siliţi suntem să admitem că ea era continuarea firească a limbii vorbite mai-nainte.
Ca să putem vedea ce fel era limba vorbită dintre secolul" XIII-XVI, mai-nainte d-a fi fixată prin monumentele scrise, putem recurge la patru izvoare şi anume:

a) documentele slave;

b) actele oficiale sau dintre particulari, scrise în România şi de
către români;

c) mărturiile scriitorilor şi cronicarilor străini;

d) cele mai arhaice expresiuni din literatura populară.

A) Limba slavonă, odată introdusă ca limbă scrisă şi oficială, servi tuturor documentelor ce ne-au rămas. Ca dovadă însă că limba română exista ca limbă deosebită, vorbită de popor, e faptul că în documentele redactate în limba şi cu caractere slave se găsesc cuvinte române, cu deosebire numiri proprii de localităţi şi de persoane. Limba slavo-ecleziastică neavâd o gramatică până în secolul XVI, românii scriind-o ca limbă oficială, n-aveau cum să ferească de întrebuinţarea formelor locale, fie


lexice, fie sintactice. De aceea se găsesc la tot pasul românisme, ceea ce însemnează că analizarea limbii slavo-ecleziastice din România poate deveni o fântână indirectă pentru aprofundarea limbii naţionale. Ca să specificăm unele cazuri, putem spune că romanii au predilecţiune pentru câteva excepţiuni.

Astfel:

1) nu întrebuinţează în scriere cele două iusuri;

2) întrebuinţează exclusiv pe "h" în locul celor două semne grafice ale sonului "ia", chiar copiind manuscripte de redacţiune bulgară sau rusă, precum a constatat Dobrovski după "Evangheliarul monastirei Dragomirna";

3) scriu "stă" în loc de "sto" în toate dialectele slavice, vechi şi noui;

4) preferă pe "i" simplu în locul celui dublu1 după cum vom arăta în fiecare secol.

Câteva exemple:

în actul scris latineşte, prin care Galu (fiiul lui Wydh de Bord) vinde lui Trulu satul Buiu, apare pentru prima oară, în mod pozitiv, articolul "1" la finele numelui propriu: ,3uiu-lu". Actul poartă data de 1231 (prima jumătate a secolului XIII .
Intr-un document scris slavonesc, de la Alexandru cel Bun, se găseşte numele unui boier "Limbă-Dulce", iar într-altul de la Ştefan cel Mare se-ntâmpină numele unei localităţi fântâna albişoară.
în dania ce Roman-Vodă, cu fiii săi, face lui Ionaş-Viteazul, dându-i trei sate pe Şiret - document datat din Roman "al nostru oraş al lui Roman-Vodă la anul 1392, martiu 20 - se citeşte numele române de Giorgiu sau Giurgiu Netedul, Giurgiu, Cos lin.
Intr-un document slav din 8 aprilie 1419, scris pe pergament şi prin care Alexandru cel Bun dă boierilor săi Dragomir şi Ionaş trei sate în "câmpul lui Dragoş" se întâlnesc numele de Negru, Giurgiu, fiul lui Jumătate şi e ştiut că expresiunea jumătate e romanică.

In documentul scris pe pergament din 5 august 1424, prin care Dan-Vodă confirmă donaţiunile anterioare, făcute monastirilor Tismana şi Vodiţa, adăugând şi altele, se găsesc numirile de Salcisoara şi Cireşul, curat române.

In chrisovul dat din Argeş la 16 septembrie 1430, prin care Dan-Vodă dăruieşte câteva sate la 6 din credincioşi săi, pe lângă titlul ce-şi dă principele de "duce de Almaş şi Făgăraş, citim numele de Turcineşti (localitate) şi de Negrilă spătaru.
Intr-un act de donaţiune, datat din Suceava la 17 februariu 1438 (+ [6946]) prin care Domnii Iliă-Vodă şi Ştefan-Vodă dăruiesc boierului Comarici două sate, se citesc numele următoare: Zideşti şi Avereşti, Duma Dulcescul, Pietrea, Manoil Grecinu, Berindeiu stolnicul şi Alesandru spătarul.

In actul scris de Luca în Suceava (8 martiu 1442) pe pergament, prin care aceiaşi domni dăruiesc mai multe sate lui Christea Lucăşeanul, se găsesc numele de judeţe şi de Giurgea Peatră, Negrilă, fiiul lui Jumătate, Urecliă etc.
Documentul pe pergament, dat de Ştefan cel Mare la 1 februariu 1481 în Suciava, prin care cumpără de la Danco soţul Silvestri ne oferă cuvintele nepot Radu Gangură, portar, paharnic, comis.
într-alt act din 5 iunie 1483, prin care Vlad Ţepeş întăreşte o cumpărare de moşia, se întâlneşte numele unui oarecare fost vornic Vintilă Florescul.

Printr-un document datat "din capitala Bucureşci" la 26 iulie 1490 (6998), Vlad Ţepeş confirmă lui Laţcu dăruirea satului Topeşti şi jumătate din Ohaba şi Petrenii nepoţilor lui de frate Andreianu şi Lupul. Pe lângă acestea, se mai citesc în slavoneşte cuvintele următoare: (dijmă, decima), (duce de Almaş şi Făgăraş), etc.
în actul din Suceava (26 decembre 1517), prin care domnul Ştefan cel Tânăr regulează nişte donaţiuni tăcute monastirei Neamţul, se găsesc următoarele numiri române: (Sora, nume de femeia), Turbatul, nume propriu de om, petrahir cusut cu fir, Negrilă, Petrică, Luca Arbure, portarul Suceavei, Săciuianu, Căţeleanu comisul, Totruşeanu logofătu etc.

Intr-un alt act, datat cu 2 ani în urmă (9 ianuarie 1519), prin care acelaşi Ştefan confirmă cumpărătura unei moşii, întâlnim expresiunile acestea: bucată de pământ şi Toaderii cămăraşiul.
în actul din 22 martie 1538, prin care Petru Rareş face o danie pârcălabului Toma, se întâlnesc asemenea numirile de Totruşianu. Liciu, Albotă, Popescu, precum şi expresiunile portar, spătar. pacharnic etc.

La 1546 (23 octobre). Radu Vodă Călugărul acordă lui Radu vistiernicul satele Poienari, Chiăiani şi Căpăţâneni. în acest act slavic, pe lângă menţionatele nume proprii se mai găsesc: Turnul de la Nicopole, căruţă (caroza it., carosse fr.), Tatul, Albul, Crăcea, florea.

Intr-un alt document de la 1549, iarăşi slavic (cu data din Hârlău), prin care Iliaş Vodă specifică cum satul Bosănceşti s-a împărţit în 5 bucăţi, întâlnim următoarele numiri: Vasco Epure, Eufrosina, Păcurar (nume propriu) Fătul.
Din aceste indicii, care se pot acumula în mare număr, rezultă că limba română era pe deplin formată încă din secolii XIII şi XIV, avându-şi articolul şi regulele pentru formarea cuvintelor; că chiar actele slave scrise-n România erau nevoite a transcrie numele proprii şi alte expresiuni de origine latină, ceea ce probează nu numai esistenţa, ci chiar formarea limbii noastre ca limbă cu viaţă proprie.

B) Relativ la actele oficiale şi dintre particulari, scrise în România şi de către români, noua publicaţiune (a d-lui B.P. Hasdeu) sub titlul "Cuvinte din bătrâni", înfăţişează nu nişte traduceri înfluienţate de străinisme, ca limba din cărţile bisericeşti tipărite, ci adevărata idiomă naţională, astfel cum era.vorbită. în ele nu e nimic tradus, căci sunt acte provenite din trebuinţe locale, scrise de oameni din popor, fără pretenţiune de cultură şi de erudiţiune. Din aceste acte, începând cu anul 1560, până la 1600, limba română apare pe deplin formată, prezentând o construcţiune regulată, cu deosebire numai că inversiunile sunt mai dese şi sintaxa diferită de cea din secolii următori.
Articolul - în secolul XV - nu se vede decât rar, fie pentru că scriitorii nu erau deprinşi a-1 deosebi, fie pentru că u final se auzea destul de pronunţat spre a nu fi neapărată nevoie de articol. Unele particule nedeclinabile erau încă separate ca de în (în loc de din), pre în (prin), de pre ună (dimpreună), pe întru (pentru), de ce (deci) etc.
Cuvintele mine, nici apar sub forma mene şi neci. Posesivul meu are forma pronunţării populare miu. Infinitivul lungit a dare, afacere se uza în locul celui prescurtat a da, a face. Mai mult ca perfectul are forma perifrazică: "să se ştie că m-a fost robit (mă robiseră) tătarii. Asemenea întâlnim expresiunile: "că am fost cumpărat' (că am cumpărat, cumpărasem); "de unde a fost şezănd" (de unde şedea, şezuse).

C) Diferiţi
scriitori străini, în relaţiunile oficiale şi în memoriile Şi însemnările lor particulare, găsite prin arhivele tăriilor occidentale, mărturisesc - pe la jumătatea secolului XVI - originea şi caracterul latin al limbii române. Astfel, se poate cita relaţiunea lui Rugiero către Piu V despre regatul Poloniei, din 1568, care spune că "Valachi rettengino ancora in gran parte la lingua latina corrota, pero et non altutto dissimile alia nostra italiana, benche in quella, pur la vicinitâ et prattica delle barbcre nationi, si siano rescolata la religione loro di chnstiaria in greca". ("Archiv.", p. 116.)
între aceştia merită o deosebită menţiune Giovanni Boemo Aubano Alemanno, care scrise în latineşte o carte despre "obiceiurile, legile şi datinile tuturor popoarelor". Scrierea aceasta fu tradusă în limba italiană (zisă lingua volgare) de către Luciu Fauru şi tipărită în Veneţia sub pontificatul lui Paul III, în luna martie a anului 1543 (prina jumătate a secol [ului] XV). Această carte tipărită de-o foarte mare importanţă, cuprinde cele mai bogate informaţiuni despre ţările române. Astfel, după ce descrie limitele [graniţele] Valachiei, zicând că "spre apus are Transilvania, spre răsărit merge până la Marea Neagră, la miazănoapte Rusia, la miazăzi o scaldă Istrul", dă amănunte topografice şi adaugă că valahii sunt împărţiţi în două partide, unii Daguli şi alţii Dani. în privinţa numelui.de valahi, autorul scrie că această ţară, ocupată de daci, s-a numit câtva timp Dacia, iar că "astăzi e zisă Vallachia de la Flacci, nobilă familie romană, pentru că geţii fiind zdrobiţi şi desfiinţaţi de către romani, să trămise să locuiască aci o colonie, iar cel ce o conduse fu un oarecare Flaccu, de unde mai întâi fu numită Flaccia şi, stricându-se apoi cuvântul, fu zisă Vallachia". Dar următorul pasagiu e şi mai important, căci, voind să-şi susţină părerea, autorul invocă însăşi limba ce se vorbia pe la începutul secolului XVI.

Iată cum se exprimă autorul:


"Această opiniune devine destul de probabilă prin vorbirea romană, care încă durează printre acele popoare; totuşi ea e mai de tot stricată, încât azi abia se înţelege de către un om roman; iar întrebuinţarea şi forma literelor latine este oarecum schimbată Valahii se îndeletnicesc mult cu agricultura şi cu păşunatul vitelor, ceea ce demonstra originea lor", (p. 100)


Asemenea informaţiuni aveau mult adevăr într-însele şi putem deduce că limba română de la finele secolului XV era aceeaşi pe care o găsim la mijlocul secolului XVI, când apărură cărţile tipărite.
O altă atestare se găseşte în celebra operă intitulată "Respubli' cae romanae in exteris provincias comentarii" de Wolfgang Laziu (istoriograful împăratului Austriei - Ferdinand), operă scrisă-n Viena la 1551 şi retipărită la Francfurt de pe Mein în anul 1598. La finele acestei lucrări se găseşte un studiu epigrafic asupra Daciei, intitulat ,^4nalecta lapidum nenetustorum et nonanullarum in Dacia antiqiiitanim, scrise la Padova în februarie 1593. în cap. III, autorul - după ce demonstra că ,j~omanas colonias eam regionem inhabitasse, ut lapides manifeste ostendunt" - adaugă aceste cuvinte privitoare Ia limbă.
"Nec cos quisquam colonas romanos unquam fuisse censeret, nisi lingua originem proderet, quae licet tot seculorum spatio in catalecrum quemdam degeneravit, non obscure tamen latinus sernto in ea agnosei potest. Quvinetiam şese ad hoc Romanos appellant, qenum tamen nihil romanae indolis habeant. Vetus latina lingua in quatuor praecipuas, longeque discreptantes, dispertita est dialectos, in italicam, gallicam, hispanicam, valachicam, in quorum singulis latina linguae vestigia non dubiis indiciis elucent. Nec minim fuit gentes, toto caelo terraque dissitas, ab origine suae linguae tam procul disessisse, nec enim mutuo commercio verborum, uti ob regionum intervallum poluerunt... Dicti sunt Valachii non a Flavo, (Flacco) ut Bonfinius et al ii comminiscuntur, sed quia aborigines eorum a Pannonibus Olaz vocantur, hinc Olachi ac additis literes tandem Valachi sunt dicti".

D) Trecând la literatura populară, cată să stabilim că sunt părţi dintr-însa, care au putut păstra mai bine decât altele expresiuni şi fraze din limba vorbită în secolii XIV şi XV. Astfel sunt descântecele, proverbele şi ghicitori le, care şi-au păstrat de bună seamă caracterul arhaic 1) pentru că, fiind adesea în versuri, se fixau mai cu înlesnire în memorie, adică au trecut neatinse prin decursul secolelor; 2) pentru că se considerau ca formule imutabile, in care nu se puteau introduce schimbări făr-a se crede că descântecul îşi pierde eficacitatea, că proverbul şi ghicitoarea îşi pierd înţelesul, astfel şi superstiţiunea, şi buna-credinţă şi nepre-tenţiunea de erudite din partea poporului, totul a contribuit să le conserve sub o formă în adevăr veche.

Iată câteva exemple:

Intr-un descântec de soare sec (durere de cap) se zice:

Un soare
C-o duroare
Şi c-un fir de nap (sau mac?)
Să treacă lui Ion dorul de cap.
Doi sori
Cu două durori
Nouă sori
Cu nouă durori

Să rămână Ion
Curat,
Luminat,
Ca-n ziua maica ce-a fapt

(ca în ziua (când 1-a făcut) maica (sa) cea (care) 1-a fapt) în care găsim perfectul am fapt, ai fapt, a fapt în loc de am făcut şi deosebit de forma feace, feaceră care se întâlneşte în cronicari.
Proberve ca acestea: "de la cap se-mpute peştele", ,nu e fum fără foc", "nu ştii de unde sare iepurele", "toată pasărea după limba ei piere", ,-flţa, unde e mai subţire, acolo se rupe", ,jnai bine azi un ou, decât mâne un bou", "bate şaua să priceapă iapa" etc. nu numai că nu cuprind într-însele cuvinte străine, dar se găsesc şi laalte popoare de origină latină.
In fine, ghicitorile, versurile ce se recitează în jocurile copiilor, exerciţiile de pronunţare numite frânturi de limbă, toate par nişte formule vechi, conservate prin tradiţiune fără schimbare de cum erau în secol ii trecuţi.
"Poeziile populare sunt un mare izvor istoric. într-însele aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră şi în viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi simţămintele veacului, învăţaţii Grimm şi Michelet s-au folosit mult de acest izvor istoric în scrierile lor asupra originii dreptului german şi francez.

Tradiţiunile şi poveştile populare sunt un izvor care slujeşte la aceeaşi ţintă ca şi poeziile. Treaba agerei critici a istoricului este să deosebească dintr-aceste daturi, ca şi din toate celelalte, adevărul de falsitate şi să se poată bine folosi.

O adunare deci a poeziilor şi a poveştilor ce se află în gura poporului român este de trebuinţă. Noi cerem spre aceasta ajutorul tuturor celor ce, locuind pe la ţară, pot cu mai înlesnire a le culege şi a ni le împărtăşi".











Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite