Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
POEZIA POSTBELICA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Perioada postbelică în literatura română este considerată după anul 1947 până în zilele noastre, fiind cunoscută şi sub numele de "perioadă contemporană". Generaţia războiului, reprezentând intervalul dintre anii 1940-1947 s-a remarcat printr-o diversitate a formulelor estetice, de la ahordarea unui simbolism decadent, la "resurecţia baladei". Un reprezentant de valoare al generaţiei războiului a fost Geo Dumitrescu (1920-2006), a cărei creaţie se distinge prin atitudea de revoltă, de răzvrătire împotriva formelor, prin spiritul plin de vervă: "Suntem o generaţie fără dascăli şi fără părinţi spirituali [...] Ne caracterizează revolta, ura împotriva formelor, negativismul. Detestăm, umăr la umăr, literatura şi manualele de istorie naţională". Poemul "Libertatea de a trage cu puşca" din 1943 constituie o emblemă a protestului, a revoltei lui Geo Dumitrescu împotriva războiului, care nu este decât un măcel mondial.
După 1947 se poate vorbi despre o "literatură angajată" politic, care să servească la răspândirea ideologiei şi să sprijine evenimentele prin creaţii elogioase aduse conducătorilor, partidului, aşadar o literatură cu un rol bine determinat în propaganda comunistă. Poeziile apărute în perioada 1947-1960 proslăvesc oamenii politici ai vremii, mai ales ruşi, care căpătaseră statut patern şi faţă de care trebuia exprimată recunoştinţa profundă pentru învăţăturile şi beneficiile comunismului. Astfel, era necesar să-i iubiescă pe "tătucul" Stalin şi pe Lenin, principalii ideologi ai marxism-leninismu


lui: "-Cui zâmbeşti, tovarăşe Stalin?/ Oare ei? Chiar ei, pe cât se pare!.../ Şi cu|m trece uliţa încet,/ singură se-ntreabă şi nu ştie:/ Cui zâmbea tătucul din portret?/ .... Surâdea Republicii, Mărie!..," (Dan Deşliu, "Ce gândea Măria Tomii când lucra în schimbul de onoare"). Literatura proletcultistă a omagiat Partidul Comunist, pe conducători, a promovat o falsă valoare, iar criteriul artistic a atins ridicolul.

Dintre marii scriitori interbelici, niciunul nu şi-a continuat carierea literară, suportând persecuţiile regimului comunist. Lucian Blaga a fost exclus din Academia Română şi destituit din învăţământul universitar pentru că, în cursul său de filozofie, nu a reuşit să predea învăţătura marxist-leninisţă, "noua religie" a românilor. Nu i s-a mai publicat nimic până în 1962, decât traduceri. Ion Barbu se ocupă numai de matematică şi renunţă definitiv la statutul de poet. Tudor Arghezi, după ce suportă o vreme ostilitatea autorităţilor, reuşeşte să se reafirme prin publicarea unor volume care nu slăveşte comunismul, ci scrie o poezie de revoltă socială în registru pamfletar ("1907-Peizaje", 1955) sau o adevărată sociogonie, în care parcurge în imagini artistice evoluţia omului de-a lungul devenirii sale, până la omagiul adus pentru descoperirile realizate ("Cântare omului", 1956). Lui Vasile Voiculescu i se înscenează uri proces politic ("Rugul aprins") în urma căruia este condamnat şi nu mai are voie să publice nimic. Abia în 1964 apare, postum, volumul "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu".
Poezia generaţiei 1960 marchează o evoluţie certă în estetica liricii româneşti, iniţiatori fiind Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Cezar Baltag, aparţinând noului curent cultural, cunoscut sub numele neomodemism. Primul şi cel mai important pas către literatură în adevăratul sens al cuvântului a fost "revenirea la estetic", reîntoiarcerea la "modernismul precomunist" (Ion Bogdan Lefter). Neomoderniştii se formaseră spiritual la şcoala marilor valori interbelice, modele interzise în comunism, de aceea principala lor năzuinţă este să refacă tocmai aceste formule estetice. Reînnoind tradiţia liricii moderne, se conectează la modelele admirate, atât în spiritul liricii lui Lucian Blaga, dar şi a ermetismului barbilian. Nichita Stănescu inovează un limbaj poetic şocant, iar Marin Sorescu se remarcă printr-o poezie parodică, unde ironia şi umorul se manifestă într-un limbaj simplu, firesc, apropiindu-1 oarecum de lirica lui Ion Minulescu. An



a Blandiana şi Ioan Alexandru excelează printr-o creaţie plină se sensibilitate: în lirica poetei străluceşte metafora surprinzătoare şi caldă a iubirii şi a eticii, iar la celălalt, tematica evoluează spre o poezie religioasă, în aceeaşi generaţie neomodernistă se înscriu: A.fi.Baconsky, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Florin Mugur, Adrian Păunescu.
Neomodernist al anilor 1970, Leonid Dimov promovează în poezie mitul oniric într-o formulă estetică inconfundabilă, construieşte cu luciditate o lume în care visele îi conferă deplină litertate pentru a ilustra cele mai absurde întâmplări şi cele mai ciudate viziuni. Din această grupare lirică mai fac parte: Ileana Mălăciosiu, Şerban Foarţă, Emil
Brumam, Mircea Dinescu.
Poeţii generaţiei 1980, cunoscuţi ca "optzecişti", se grupează în curentul numit postmodernism şi se raportează polemic la neomodemism, însă acordă o atenţie specială cotidianului, concretului imediat, mizând pe o complexitate a limbajului, apelând la textualitate. Constatarea că tot ceea ce este important în existenţă s-a spus deja, postmoderniştii apelează la texte celebre pentru substanţa ideii şi iau de acolo cuvintele care exprimă ceea ce şi ei ar dori să transmită. Umberto Eco a exprimat foarte clar concepţia postmodernistă: 'Trecutul ne condiţionează, ne apasă umerii, ne şantajează. [....] Ironie, joc metalingvistic, enunţ la pătrat". Radu Ţeposu a considerat că postmoderniştii "trăiesc cultura ca o natură", iar poezia lor "face din actul poeticii un joc conştient, un artificiu ironic", cu efect de ingenuitate pierdută. Atitudinea ironică a postmoderniştilor poate părea o atitudine neserioasă, o persiflare a valorilor, dar lirica lor nu face altceva decât să ia "în posesie realitatea", sfidând iluzia şi nevoie de utopie. Un exponent al postmoderniştilor este Mircea Cărtărescu, în creaţia căruia se poate remarca o atitudine de ironie tandră faţă de realitatea banală şi experienţa personală: "Ce simt, ce văd, ce gândesc în ămprejurările obişnuite ale vieţii mele de om obişnuit formează conţinutul poeziei, care devine preponderent ca importanţă faţă de formă". Alţi poeţi care dezvoltă o lirică postmodernistă "care coboară în stradă", remercabilă prin ironie şi autoironie, imaginativ ludic şi procedee textualiste sunt: Florin Iaru, Alexandru Muşina, Mariana Marin, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Traian T.Coşovei etc.






Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite