Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
RELAŢIA TIMP ONTOLOGIC - TIMP LINGVISTIC
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 




Pentru a putea cunoaşte timpul, Guillaume afirma că este necesar să pătrundem în interiorul fenomenelor şi să urmărim geneza timpului în gândirea noastră. Astfel, perspectiva asupra timpului va fi una subiectivă. Pentru a se putea înţelege noţiunea de " timp " trebuie pornit chiar de la timpul real, cel pe care îl putem măsura, îl putem simţi, însă niciodată vedea. În concepţia filozofilor, timpul poate fi măsurabil numai în măsura în care acesta este omogen.
Omul este situat într-un univers ale cărui referinţe sunt timpul şi spaţiu, de aceea, fiinţa umană are întotdeauna o reprezentare asupra ideii de existenţă. Această conştiinţă este denumită ontică. O dată cu acceptarea curgerii timpului, se naşte in interiorul individului un sentiment originar de cădere în durată, de azvârlire în ireversibilitate.
Timpul ontologic reprezintă durata interioară supusă pierderii şi aducerii - aminte. Oamenii se confruntă cu existenţa doar ipotetic, ei fiind condiţionaţi temporal în realitate. De aceea nu s-ar putea afirma despre o persoană sau un obiect " acesta/aceasta este ". Existenţa înt-un anumit timp şi spaţiu ne permite să disociem diferite categorii de timp : timpul fizic - este un continuu uniform, linear, segmentabil aşa cum doreşte fiecare om, asupra căruia putem avea o viziune individuală. Curgerea lui este variată, în funcţie de nevoile fiecărei persoane, putând fi măsurat în funcţie de emoţiile fiecăruia şi de ritmul vieţii sale interioare. Decursul interior al timpului fizic, ce poate fi imaginat ca durată, va reprezenta c


orelarea sa psihică.
Timpul cronic - marchează desfăşurarea evenimentelor ce creionează propria viaţă a individului. Se ştie că imaginea fiinţei umane asupra timpului este aceea că timpul este infinit şi ireversibil, iar trăirea lui este o experinţă comună tuturor celor care au conştiinţa trecerii lui. Raportarea la el se face prin indici subiectivi, deoarece importanţa anumitor evenimente ne poate situa pe o anumită axă - mai aproape sau mai departe. Timpul cronic are o trăsătură aparte şi anume aceea că transformă fiinţa umană într - un observator capabil să se raporteze la noţiunea de timp din două direcţii : de la trecut spre prezent şi de la prezent spre trecut.
Noţiunea de timp cronic desemnează continuitatea şi traiectoria în care sunt dispuse evenimentele desfăşurate. Întâmplările nu compun timpul, ci ele există în timp. Atât timpul cronic cât şi timpul fizic au o dublă versiune : una obiectivă şi una subiectivă.
Timpul cronic este, în general, obiectivat de către fiinţa umană, transformându-l în timp calendaristic, măsurabil cu ajutorul unor indici stabiliţi cu precizie şi respectaţi în întreg sistemul. Însă acest timp este atemporal, deoarece unităţile de măsură sunt fixe, neavând o temporalitate şi neparticipând la crearea timpului ca fenomen. Timpul cronic stabilit de calendar nu reprezintă timpul trăit de fiinţa umană şi de aceea nu coincide cu el. O întâmplare în timpul cronic nu este percepută la fel şi în timpul fizic.
Timpul nu este nici lingvistic, nici extralingvistic, el nu este nici " durată pură " ( denumire dată de Bergson unei durate de timp care nu are nici trecut şi nici viitor, care există în afara lucrurilor ), nici evenimentul însuşi. El este o categorie aparte, asemenea cauzalităţii sau spaţiului.
Pentru a putea stabili o legătură între două categorii de timp, aparent diferite, cel lingvistic şi cel ontologic, este necesar să ne raportăm la relaţia limbii cu timpul ca şi categorii. Din intersectarea limbii cu categoria timpului apare la subiectul uman ideea de temporalitate. Aceasta poate fi definită ca o imagine diacronică a scurgerii timpului, similară, de exemplu, cu imaginea sonoră.
Subiectul uman nu se situează niciodată în afara timpului, ci în interiorul lui. El " se mută cu prezentul în trecut, priveşte spre viitor, sau din trecut spre un trecut mai îndepartat " .
Timpul, în concepţia quadridimensională despre lume, la care face referire H. Minkowski, reprezintă a patra dimensiune. Un eveniment oarecare se defineşte prin patru numere, trei indicând poziţia , iar cel de-al patrulea timpul în care se desfăşoară acel eveniment. Tudor Vianu afirma, referitor la " perspectiva temporală ", că aceasta are ca punct de plecare faptul că subiectul uman este fixat în interiorul timpului şi, din punctul prezent, " vede " în perspectivă desfăşurarea evenimentelor. Dar pentru a-l putea aduce în prezent are nevoie de o spaţializare a acestuia. Aici intervine limbajul, ca mijloc de spaţializare a timpului.
În concepţia lui Guillaume, creatorul cronogenezei, reprezentarea timpului lingvistic se materializează astfel: formele sistemului verbal sunt concepute în raport cu procesul de reprezentare a timpului, fiecare formă corespunzând unei anumite operaţii de gândire a timpului. Spre deosebire de timpul cronologic, care poate fi reprezentat ca o linie dreaptă care trece din trecut spre prezent, având vârful orientat spre viitor, timpul lingvistic este enunţat şi raportat la actul de enunţare.
Specific timpului lingvistic este organizarea sa care depinde de limbaj. Asupra acestuia, a timpului lingvistic, putem distinge două ipostaze: 1) timpul lingvistic nu este o imagine fidelă şi 2) timpul lingvistic nu este o calchiere a realităţii. Timpurile verbale nu reprezintă timpul extralingvistic. Ele evocă toate epocile, inclusiv şi atemporalul.
Noţiunile ce definesc acest concept sunt variate : Tense de time ( eng. ), Tempus de Zeit ( ger. ), în română avem timp gramatical. Timpul poate fi exprimat şi altfel decât cu ajutorul verbelor. A interpreta un enunţ în complexitatea lui, înseamnă a studia contextul în care acesta ia naştere. Se urmăreşte jocul tuturor formelor şi a deicticilor care sugerează ideea de temporalitate, de aceea este eronat să afirmăm că verbul, din punct de vedere gramatical, este singura parte de vorbire în mod necesar temporală. Verbul este doar purtătorul indicaţiilor aspectuale şi modale.
G. Genette afirma că : " Literatura e arta limbajului " , de aceea o operă nu este literară decât dacă foloseşte în exclusivitate sau în mod esenţial mediumul lingvistic. Transformarea realului în literatură sau pur şi simplu într-un act de comunicare are la bază procesul de intrare în ficţiune, iar a intra pe acest tărâm presupune " a ieşi din câmpul obişnuit al exercitării limbajului, marcat de preocupările de adevăr sau de convingere care conduc regulile comunicării şi deontologia discursului " .
Enunţul ficţiunii nu este nici adevărat, nici fals, sau este, în acelaşi timp, şi adevărat şi fals. Spaţio - temporalitatea este cea care comandă întreaga enunţare a unei povestiri până la amănuntul gramatical al frazelor.
Limba îi dotează pe vorbitori cu aceleaşi sisteme de referinţă, acestea fiind adaptate de către vorbitori printr - un act de limbaj şi, la fiecare utilizare, prin modul personal al celor ce îl folosesc, aceştia devin unici, iar actul de limbaj va fi fără pereche, neputând fi reprodus de altcineva.
Timpul lingvistic, în raport cu cel ontologic, are propriul său centru - prezentul, în funcţie de care se stabilesc toate coordonatele organizării limbajului. Limba are ca sarcină să ordoneze timpul, plecând de la acest ax, care este întotdeauna o instanţă discursivă. Ordonarea timpului se actualizează mereu, în funcţie de vorbitor şi de situaţiile de comunicare ale actului lingvistic. Limbajul este creator doar atunci când se pune în slujba ficţiunii. Trăsătura specifică a enunţului de ficţiune este că " în contrast cu enunţurile de realitate, care descriu o stare de fapt obiectivă, el nu descrie nimic altceva decât o stare mentală " . Astfel, actualizarea formelor temporale lingvistice are loc la nivel mental, ficţiunea nefind altceva decât un real ficţionalizat.
Ficţionalizarea realului se realizează, în cazul textului literar, prin intermediul unei voci narative, ale cărei caracteristici se reduc la deosebiri de timp, persoană şi de nivel. În ceea ce priveşte deosebirea temporală, ceea ce ne interesează în mod direct, povestirea factuală cunoaşte patru tipuri de naraţiune: ulterioară, anterioară, simultană şi intercalată.
Orice analiză a unui text literar se bazează pe studierea aspectului verbal. Tzvetan Todorov sistematiza aspectul verbal al unui text supus analizei pe trei categorii :
A) Categoria modului, care se referă la gradul de prezenţă a evenimentelor evocate în text. În cadrul texului de ficţiune, această categorie se actualizează cu ajutorul cuvintelor care evocă un univers format atât din cuvinte cât şi din activităţi ( sau chiar substanţe şi proprietăţi ) neverbale. Cuvintele, în starea lor pură, sunt " nemotivate ", motivarea
lor realizându-se în context.
G. Genette caracterizează trei tipuri de inserare a discursului într-un text, având în vedere indicii categorii modului. Aceasta se realizează cu ajutorul:
- stilului direct, discursul nesuferind nici o modificare în ceea ce priveşte aspectul temporal;
- stilul indirect ( "discurs transpus" ) - se păstrează " conţinutul " replicii aparent rostite, dar integrându-l gramatical în povestirea naratorului. În cadrul acestui tip de discurs avem subtipul stilului indirect liber, care se caracterizează prin faptul că se adoptă formele gramaticale ale stilului indirect, dar se păstrează nuanţele semantice ale replicii " originale ", nu există verbe declarative care să introducă şi să clasifice fraza transpusă;
- discursul povestit, care înregistrează conţinutul actului vorbirii, dar fără a se reţine din el vreun element.
Modul unui discurs este relevat de gradul de exactitate cu acre acel discurs îşi evocă referentul, grad maxim, în cazul stiului direct, minim în cel al povstirii faptelor neverbale, grade intermediare în cazul celorlalte.
B) Categoria timpului - face referire la raportul dintre două linii temporale : aceea a discursului ficţional ( închipuit de noi prin înlănţuirea lineară a literelor pe pagină şi a paginilor în volum ) şi, de aceea a universului fictiv, mult mai complexă.
În ceea ce priveşte categoria timpului,disociem între universul reprezentat şi discursul care îl reprezintă. Principalele probleme întâlnite, aşa cum au fost remarcate şi de Tzvetan Todorov în lucrarea Poetica,sunt:
- raportul de ordine - cel al timpului care povesteşte, adică al discursului, nu poate fi niciodată perfect paralel cu cel al timpului povestit ( al ficţiunii). Temporalitatea discursului este unidimensională, iar cea a ficţiunii este plurală, de aceea imposibilitatea paralelismului duce la anacronii. Disociem în cadrul acestora două specii principale: 1)retrospecţiunile, acele " întoarceri înapoi " şi 2) prospecţiunile (anticipările ) care pot fi prospecţiuni care ne anunţă dinainte ceea ce se va întâmpla după aceea şi prospecţiuni care ne relatează după ceea ce s-a întâmplat înainte. Cele două tipuri de anacronii pot interfera la nesfârşit. Se poate deosebi între întinderea anacroniei , reprezentată de distanţa temporală între două momente ale ficţiunii şi amplitudinea acesteia ( durata cuprinsă de povestirea dată în digresiune ).
- durata poate crea probleme în determinarea temporalităţii deoarece se compară timpul cât durează acţiunea reprezentată cu timpul de care este nevoie pentru a citi discursul pe care el îl evocă. Astfel, se întâlnesc următoarele cazuri: a) pauza ( sau suspendarea timpului ), atunci când timpului din discurs nu-i corespunde nici un timp ficţional; b) elipsa - nici o porţiune a timpului discursiv nu corespunde timpului care se scurge în ficţiune ; c) scena, acea coincidenţă pefectă între între cele două timpuri , ce se realizează doar prin stilul direct şi care reprezintă inserarea realităţii fictive în discurs; d) două cazuri intermediare : d1) timpul discursului este " mai lung " decât al ficţiunii, iar în cazul acesta vorbim despre descriere sau anacronie şi d2) timpul discursului este " mai scurt " decât cel al ficţiunii, rezultând rezumatul.
- frecvenţa un alt aspect problematic în cadrul căruia autorul Poeticii distinge trei posibilităţi teoretice: 1) cazul în care o povestire apare singulativă, neavând nevoie de context, un discurs unic evocă un eveniment unic; 2) apariţia unei povestiri repetitive ( se realizează prin "reluarea obsedantă a aceleiaşi întâmplări de către acelaşi personaj " sau prin povestirile complementare ale mai multor persoane despre acelaşi fapt, ceea ce creează o " iluzie stereotipică " , sau prin povestiri contradictorii ale unuia sau mai multor personaje care ne fac să ne îndoim de realitatea sau de conţinutul exact al unui eveniment particular ) - mai multe discursuri evocă unul şi acelaşi eveniment si 3) discursul itrativ, în care se povestesc o pluralitate de evenimente, evocând o stare iniţială stabilă cu ajutorul unor verbe la imperfect, acestea având rolul de a suspenda timpul evenimenţial.
C) Categoria viziunii ce se referă la punctul de vedere din care se observă obiectul şi calitatea acestei observaţii , care poate fi adevărată sau falsă, parţială sau complexă. Faptele care compun universul fictiv nu sunt înfăţişate lectorului niciodată " în ele însele ", ci după o anumită optică, având ca reper un anumit punct de vedere, astfel, viziunea ţinând locul unei întregi percepţii. Însă, această percepţie nu este cea reală a cititorului, este vorba de una fictivă, ce priveşte universul ficţional al operei.
În ceea ce priveşte raportarea lectorului la obiectul ficţiunii, distingem între cunoaşterea de tip obiectiv - percepţia obiectivă informndu-ne asupra a ceea ce este perceput şi cunoaşterea de tip subiectiv - perceperea subiectivă ne transmite informaţii referitoare la cel care percepe.
Diateza narativă se raportează la anumite aspecte ale textului, cum ar fi:
- Povestitorul, numit şi agent al întregii activităţi de construcţie, are rolul de a încarna principiile pe baza cărora se formulează judecăţile de valoare. În acelaşi timp el disimulează sau dezvăluie gândurile personajelor, făcându-ne să împărţim gândurile lor, transmitându-ne psihologia lui de a crea un univers. Tot povestitorul este instanţa narativă careare puterea de a alege între discursul direct şi cel transpus, între ordinea cronologică şi răsturnările temporale.
Autorul, nenumit, se refugiază mereu în anonimat. Povestirea realizată la persoana I nu reflectă imaginea povestitorului ei şi nici nu o explicitează, cum tindem să credem, ci dimpotrivă, o face şi mai implicită.
Orice text se descompune în unităţi minimale. Tomaşevski afirma că: " Se remarcă două tipuri principale de distribuire a elementelor tematice:
- legătura cauzal-temporală între momentele tematice introduse;
concentraţia materialului expus sau o altă modalitate de succesiune a temelor, lipsită de o legătură a materialului expus. "
Într-un text categoria temporalităţii se raportează în mod necesar la cea a cauzalităţii. Forster schiţa diferenţa între cauzalitate şi temporlitate,precizând că aspectul cauzalităţii formează intriga, iar temporalitatea povestirea. De asemenea , acest raport cauzalitate - temporalitate este explicat şi de Roland Barthes : "Resortul activităţii narative este însăşi confuzia consecuţiei şi a consecinţei, ceea ce vine după fiind citit în povestire ca fiind cauzat de; povestirea va fi , în acest caz, o aplicaţie sistematică a erorii logice denunţate se scolastică sub formula post hoc, ergo propter hoc."
Omul are conştiinţa trecerii timpului, simte prezenţa lui, îl poate măsura,dar nu va fi niciodată stăpânul lui. De aceea va exista mereu o dublă viziune asupra lui: una naivă - conştiinţa faptului că timpul este trecător, irevesibil, şi una ştiinţifică - timpul poate fi transformat în imagine, cuantificat, integrat în universul personal al omului.












Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite