Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Rolul literaturii în perioada paşoptistă- poetul
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 







În evoluţia istorică a culturii şi a literaturii române, perioada numită Momentul 1848 cuprinde aproximativ anii 1830-l960, etapă marcată puternic de evenimentele anului revoluţionar 1848.
Paşoptismul cuprinde perioada pentru literatura română ce reprezintă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor literare. Este un curent ideologic care exprimă viziunea, principiile şi starea de spirit a participanţilor de la revolutie.
În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori moderni în cadrul curentului naţional popular de la Dacia Literară. Mihail Kogălniceanu, în articolul Program al acestei reviste, subliniază ideile care vor sta la baza orientării literaturii: combaterea imitaţiei şi a traducerilor mediocre, necesitatea creeării unei literaturi naţionale prin stimularea scrierilor originale, inspirate din istoria patriei, din frumuseţile ei, din pitorescul obiceiurilor populare, realizarea unei limbi unitare şi a unei literaturi specific naţionale. În evoluţia literaturii exista întotdeauna legaturi de continuitate şi cu cât scriitorul este mai mare, cu atât legaturile lui cu trecutul şi viitorul sunt mai adânci. Astfel, între literatura paşoptistă şi cea anterioară exista o unitate. Spre exemplu, primele manifestări ale iluminismului, prezente în epoca paşoptistă, apar înca din fazele literare de până la 1840, în creaţia unor anumiţi scriitori şi oameni de cultură, fiind reprezentaţi, în primul rând, de Scoala Ardeleană. Paşoptiştii, însă, au amplificat aceste stări de manifestări iluministe

pronunţate, transformându-le într-un sistem de concepţii social-politice şi cultural-estetice bine închegate.
După imboldul marilor personalităţi ale epocii începe a se scrie din ce în ce mai mult, iar prin popularitatea culturii oamenii încep să fie interesaţi de creaţiile noi, astfel încât se lărgeşte considerabil cercul cititorilor.
În perioada paşoptistă scrisul devine principalul instrument al activităţii culturale. În această perioadă de plin avânt al culturii , literatura română cunoaşte o dezvoltare apreciabilă prin contribuţia , în Moldova, a scriitorilor: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Aleccu Russo; în Muntenia: Ion Heliade Radulescu, Vasile Carlova, Grogore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, Ion Bolliac, Dimitrie Bolintineanu; în Transilvania: Traian Cipariu, George Bariţiu.
Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşopstisti împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii literare: ode, elegii, meditaţii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a momentului, în care poeţii devin cantăreţi ai trecutului glorios.
Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne. Articolele programatice ale vremii reflectă ideologia literară paşoptistă. Două personalităţi au avut rolul de îndrumător al fenomenului cultural- literar.

Costache Negruzzi

În literatura română, ca de altfel în multe altele din lume, sunt puţini scriitorii a căror operă a întrunit o umanitate de aprecieri favorabile încă din timpul vieţii celui care a dat-o la iveală. Nu încape îndoială (şi trecerea inexorabilă a vremii a dovedit-o din plin) că un asemenea caz îl reprezintă în cultura noastră Constantin Negruzzi, autor de certă valoare şi de pregnantă originalitate, recunoscute ca atare atât de contemporanii lui cât şi deposteritate. Căci dacă numai la patru ani după trecerea în nefiinţă a lui Constantin Negruzzi, cu prilejul apariţiei scrierilor lui, Vasile Alecsandri nu şovăia să afirme că Alexandru Lăpuşneanul este "un cap d'operă de stil energetic şi de pictură dramatică" iar Păcatele tinereţelor, laolaltă cu traducerile făcute "cu atâta măiestrie" i-au asigurat autorului lor un loc binemeritat "în pleiada de frunte a literatorilor români", iar Alexandru Odobescu se încumeta să-i "imite" modelul nuvelei amintite, faptul nu este nici întâmplător şi nici lipsit de semnificaţii şi conotaţii speciale - ce se cer a fi subliniate ori de câte ori citim ori recitim opera literară a prozatorului.
Spirit cu largă deschidere şi receptivitate față de cultura universală, Constantin Negruzzi nu poate fi, totuşi, înţeles şi "evaluat" în afara contextului social şi cultural al epocii în care a trăit şi a scris. Ca mai toţi intelectualii cu Negru pe alb. Scrisori la un prieten Constantin Negruzzi inaugurează în literatura noastră genul epistolar, , gen pe care mai apoi Ion Ghica, Duiliu Zamfirescu şi alţii îl vor ilustra şi ei în moduri diferite, sporindu-i piesele de rezistenţă prin scrieri de certă şi inconfundabilă valoare - nu numai documentară, ci şi culturală.

Trebuie spus din capul locului că scrisorile lui Negruzzi, probabil neexpediate niciodată, sunt nişte creaţii beletristice în sine, la graniţa documentarului cu ficţiunea,interesante atât prin bogata paletă tematică pe care o cuprind cât şi prin farmecul textului propriu-zis. Sunt texte care-i permit autorului o mare libertate de desfăşurare a gândului şi ideilor, a părerilor şi observaţiilor. Neexistând canoane şi formule ale genului, nu există nici constrângeri în ce priveşte dimensiunea ori maniera de scriere - cea ce îl face pe autorul epistolelor în cauză
să se simtă în largul lui pe un teren pe care nimeni nu are a-i reproşa ceva. Aşadar, tematic scrisorile lui Negruzzi, peste treizeci la număr, cuprind cele mai diverse subiecte, de la descrierea unei călătorii (Primblare) şi până la cutare dispută filologică (Slavonisme), de la descrierea comportamentului unui provincial ajuns în capitala Moldovei (Fiziologia provinţialului) şi până la etalarea unor surprinzătoare cunoştinţe paremilogice (Păcală şi Tândală), de la investigaţiile arheologice (Catacombele mănăstirii Neamţului) şi până la situaţia vânatului şi a lupilor, speculând o slăbiciune a domnitorului (Istoria unei plăcinte) şi până la notaţiile despre ţărani (Omul de ţară) sau despre staţiunile climaterice (Băile de la Ems).
Ar fi, totuşi nedrept să considerăm că aceste scrisori sunt simple notaţii lipsite de culoare şi individualitate, căci aici, ca şi în nuvele, Negruzzi se dovedeşte a fi un scriitor plin de har şi înzestrat cu mult umor, cu o mare şI reală capacitate de evocare (atunci când e vorba de relatarea unor situaţii şi întâmplări din trecut), de descriere a naturii şi a firii oamenilor.
Portretul pe care i-l face lui Daniil Scavinschi (cel trist şi mic din Epigoni lui Eminescu) în Scrisoarea IV-a este de un sarcasm şi de o ironie cum de puţine ori întâlnim nu numai în literatura epocii, ci în întreaga literatură română a veacului XIX. Având aerul că vorbeşte foarte serios, în alt loc (Statistica lupilor) Negruzzi construieşte o anecdotă încare fabula alternează cu faptul real, iar cifrele, așijderea, fac casă bună cu o onomastică adecvată. etc.
Este interesant de observat că dincolo de conţinutul lor pe alocuri moralist (Omul de ţară), scrisorile se citesc şi astăzi cu plăcere, chiar dacă subiectele lor sunt foarte exact şi puternic înrădăcinate în contextul şi-n mentalitatea unei epoci (contemporană scriitorului) depăşită demult, nu doar cronologic, ci şi ca nivel de înţelegere la scara mai largă a societăţii. Oricum le-am judeca, scrisorile lui Negruzzi îşi păstrează o anume valoare şi azi. Aceasta este dată de farmecul evocării, de culoarea de atmosfera şi cadrul pe care le sugerează graţie spiritului şi vioiciunii autorului, prezente la nivelul fiecărei pagini. Pare că ne aflăm la gura sobei, în plină iarnă, când viscolele zguduie olanele, şi ascultăm glasul molcom şi cald al unui bătrân sfătos ce vine dintr-o ţară de dincolo de realitate şi de orizont şi-şi descarcă, pe-ndelete, sacul lui de poveşti în faţa unui grup de copii care au amuţit, cu ochii aţintii către el şi cu urechile ciulite, sub vraja legăntoare a cuvintelor.
Sintetizând, trebuie să spunem că Negruzzi este în literatura română întemeietorul nuvelei (Alexandru Lăpuşneanul reprezentând cum am mai spus, prototipul acestei specii a epicii), deschizând, astfel, porţile unui întreg şir de scriitori care o vor ilustra magistral, de la Sadoveanu şi până la Liviu Rebreanu, de la Agârbiceanu şi Gala Galaction până la V. Voiculescu, Stefan Bănulescu, Fănuţ Neagu şi alţii. Pe de altă parte, prin Negru pe alb, acest scriitor inaugurează un nou gen literar, scrisorile sale prefigurând, totodată, eseistica lui Alexandru Odobescu şi pamfletul, practicate mai târziu cu excelente rezultate, de autori precum Tudor Arghezi, N.D. Cocea.
Trecând în revistă locul şi rolul lui Constantin Negruzzi în literatura română nu putem omite nici faptul că el se numără printre pionierii dramaturgiei româneşti originale şi printre traducătorii remarcabili ai secolului trecut, un militant pentru o literatură valoroasă, pentru promovarea valorilor naționale, pentru iluminarea, prin cultură acelor mulţi.
Multilateral în manifestările lui beletristice , pregnant, original şi valoros (mai ales în nuvela Alexandru Lăpuşneanul), Constantin Negruzzi ocupă un loc aparte în galeria scriitorilor noştri clasici, reprezentând un reper inconfundabil al literaturii române.


Ion Heliade Radulescu

Intr-o primă etapă corespunzătoare primei generaţii paşoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade Rădulescu prin articolele din ziarul Curierul românesc, apărut la Bucureşti, începând cu 1889, căruia îi adaugă din 1837 suplimentul literar Curierul de ambe sexe . Datorită îndrumărilor adresate tinerilor scriitori '' Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea... '' , a fost posibil debutul unei întregi generaţii, între 1830 şi 1840: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.
O mare parte a versurilor din această perioadă a activităţii care i-au fundamentat reputaţia de poet romantic şi care sunt şi astăzi printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt rodul indirect al integrării sale în atmosfera acestor lecturi. Cele mai bune, apărute în Culegerea din 1936, se organizează într-un sistem coerent şi uimeşte prin caracterul lor meditativ, reflexiv şi prin asumarea unei mari responsabilităţi, aducând pentru prima dată în chip deliberat în raza poeziei româneşti o problematică esenţial filozofică: căutarea unui sens al existenţei, încercarea de a-i găsi un scop şi deci de a degaja din ea un ideal moral. Poeziile lui expun, în general, experienţa unui vis sau îmbracă forma unei reverii unde visul este modalitatea implicită de organizare a meditaţiei.
In poezia La moartea lui Cârlova, modelul marturisit este de esenţă clasică, genul însuşi al băiatului e clasic şi formulele hiperbolice în care Heliade invocă pe poetul dispărut: tânăr cântăreţ ! pasăre călătoare ! .
Domnul Sarsailă, autoriul e un foarte reuşit portret caricatural al unui boier excentric, extravagant în vestimentaţie, comportament şi-n creaţia propriu-zisă; e un individ care suferă de boala autorlîcului. Se pare că am intrat pe tărâmul prozei heliadesti! Deşi Heliade nu a scris proză cu intentia expresă de a naşte literatură, acesta e, pe bună dreptate, un prozator cu reale veleităti pamfletare. Neposedând calităţi descriptive, el mânuiete cu mare abilitate un întreg arsenal urzit doar din atacuri sau muşcături otrăvitoare, operând pe concret, urmărind mereu principiul.
Plin de

culoare, acid deseori, meşter de caricatură sarcastică, satirică, trivială chiar grotescă, Heliade îşi foarfecă duşmanii lovindu-i cu mare precizie şi satisfactie.


Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri reprezinta un model pentru mentalitatea scriitorului pasoptist. Opera sa se afla la intretaierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală. Alecsandri este creatorul pastelurilor ca şi specie literară în literatura română. Pastelul Malul Siretului de Vasile Alecsandri a aparut în revista "Convorbiri literare" la 1 mai 1869 şi apartine ciclului de pasteluri consacrate luncii de la Mircesti. Titlul poeziei fixează tema acesteia, conţinând un indice spaţial şi nu unul temporal ca în Iarna sau în Mezul iernei. Tema textului este natura, ei subordonându-i-se un motiv recurent şi în celelalte pasteluri: lumina. Eul liric, apare în ipostaza de spectator, deşi priveste cu seninatate, dar şi cu resemnare trecerea timpului. În cele patru catrene poetul surprinde momentul temporal incert al înganarii noptii cu ziua, cand întreaga natura este încă adormită. Primele trei catrene sunt statice, ultimul fiind dinamizat de imaginea "soparlei de smarald", ce şi-a părasit culcusul "cald", apropiindu-se cu sfială de cel ce asista nemişcat la spectacolul firii. Această poezie are numeroase particularităţi de limbaj(1) şi de expresivitate(2).
(1) Sonoritatea cuvintelor introduce în text o nota de optimism. Propagarea consoanei lichide ("plutind", "luncii", "lucii", "balaur", "solzii"), terminaţiile gerunziului ("plutind", "sapand", "batand"), rimele bogate şi variate (între substantiv-adjectiv sau adjectiv-verb), fonetismele populare ("nasipul', "giuru-mi") accentuează eufonia versurilor. La nivel morfologic, persistenţa timpului prezent contribuie la conturarea unei atmosfere senine, echilibrate. Ipostaza contemplativa a eului liric este pusă în evidentă prin pronumele de persoana I, dar şi prin verbele de perceptie. ("privesc"). În plan semantic, se înregistreaza frecvenţa unor cuvinte ce conţin sugestii cromatice ("raul luciu", "malu-i verde", "solzi de aur", "o soparla de smarald"), dar şi a unor termeni ce desemnează simboluri vegetale şi animaliere (o salcie, o mreana, rate, viespe). Elementele reale sunt însă comparate cu ajutorul termenilor ce alcătuiesc sfera semantică a fabulosului, ("fantasme", "balaur") creeându-se astfel impresia unui peisaj fantastic.

(2) Efectele stilistice sunt de asemenea numeroase. Epitetele ("aburii", "usori", "raul luciu", "solzii de aur", "malu verde", "viespe sprinteioara", "lin...se coboara") aflate in vecinatatea substantivelor sau a verbelor constituie principalul procedeu de expresivitate artistica. De exemplu, epitetele ornante din strofa a II-a "prundisul lunecos" si "malul nasipos" sunt caracteristici ale tabloului naturii iar epitetul personificator "viespe sprintioara" sugereaza dinamismul, viata. Lumina si culoarea materiei, dar si o anumita ambiguitate a ei - care-i confera un caracter straniu - sunt sugerate cu ajutorul imaginilor vizuale, auditive, al comparatiilor abstracte ce conduc privitorul spre o stare hipnotica."Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica; Raul luciu se inconvoaie sub copaci ca un balaur. Metafora "solzii de aur" sugereaza miscarea valurilor si sclipirea lor (este si o imagine vizuala). Alte figuri de stil prezente in poezie sunt: personificari: "raul se-nconvoaie" (sugereaza trezirea naturii), "apa adoarme la bulboace", inversiune: "salbatici rate", repetitie: apa curge (strofa 2) şi râul curge (strofa 4) - evidenţiază obsesia poetului şi tensiune interioară, din punct de vedere prozodic, rima poeziei este imperecheata (rima feminina), ritmul este trohaic iar masura versurilor este de 16 silabe.
Nuvela Margărita aparţine prozei în periodice a lui Vasile Alecsandri şi este structurată în opt capitole. În primul capitol este descrisă nunta Margăritei cu domnul M., deşi între ea şi poetul Alexis exista o dragoste sinceră. Apare, de asemenea, o descriere a poetului în momentul în care domnul M. «glumi asupra naturei fantastice a poeţilor, pretinzând că ei sunt vânători de visuri nebune şi de rime ne-bune ». În cel de-al II-lea capitol se produce o întoarcere în timp atunci când Alexis vine din străinătate şi este primit în locuinţa Margăritei, deoarece rătăceşte drumul spre casa. De atunci începe să apară dragostea lor profundă, dar în acelaşi timp ascunsă faţă de cei din jurul lor. Margărita împreună cu mama ei îi descoperă tânărului talentul de artist şi de poet. În capitolul al III-lea este ilustrat în continuare sentimentul atracţiei dintre cei doi, precum şi "Cânticul Margăritei" pe versuri compuse de poetul Alexis. În următorul capitol are loc o altă întâlnire între cei doi tineri prin intermediul Alinei, o prietenă foarte bună a Margăritei, dar şi sora lui Alexis. În această perioadă Alexis a fost trimis de tatăl său la Bucureşti timp de o lună, iar Margărita la marea rugăminte a mamei sale se căsătoreşte cu domnul M. În capitolul V, Alexis pierzând persoana pe care ajunsese să o iubească cel mai mult pe lume se hotărăşte să plece în străinătate pentru totdeauna şi îşi ia adio de la toţi cei dragi şi în mod special de la Margărita căreia îi purta sentimente profunde. A urmat o perioadă dificilă pentru amândoi în care autorul pune accent pe trăirile interioare de suferinţă ale acestora. În capitolul următor este descrisă scena de despărţire dintre cei doi, acesta fiind singurul moment de intimitate de care au avut parte până acum. În ultimele doua capitole sunte redate câteva scrisori de adio pecare şi le adresează cei doi tineri, prin intermediul cărora îşi exprimă durerea provocată de despărţire. Se poate remarca că, pe tot parcursul nuvelei, sunt redate trăirile sufleteşti ale personajelor, acestea fiind mărci ale prozei poetice.
Apreciat în timpul vieţii îndeosebi ca poet, Vasile Alecsandri, se relevă, prin intermediul acestei nuvele, ca un prozator de talent, fin şi spiritual.


Grigore Alexandrescu- Epistole

Viaţa lui Grigore Alexandrescu acoperă o bună parte a secolului al XIX-lea,poet emblematic al paşoptismului,el apare ca om al secolului al XVIII-lea nu doar prin cultură, prin modelele pe care le-a adoptat (de la Florian la Rousseau şi Voltaire), ci mai ales prin stilul existenţei. Cele mai originale poezii ale lui Alexandrescu aparţin genului numit cîndva "didactic": epistole închinate personalităţilor momentului şi prietenilor("felul său este epistola familiară", spunea Heliade Radulescu), nenumărate poezii ocazionale, abundente dedicaţii pe albume, fabule,"Satira-Duhului meu", mica bijuterie-autoportret - toate atestă spiritul persistent al veacului Luminilor transpus în plin romantism. Lumea cu adevărat proprie acestui romantic era salonul literar, spaţiu prin excelenţă al politeţii, unde poetul urma să se afle în centrul atenţiei; lumea din jur trebuia să fie spirituală, să cultive conversaţia elegantă. Epistolele lui Grigore Alexandrescu ne trimit la lumea pierdută în care spiritul Louis XV ar fi dictat moda. Epistolele se cer citite în mijlocul unei adunări mondene, cu ascultătorii numai urechi, iar temele abordate sunt religiozitatea ori lipsa ei,Voltaire şi fantoma nonconformistului, în ce constă vocaţia poeziei, raportul dintre regulă şi invenţie în literatură, poezia pastorală- teme ce evocau deja, în epoca romantică, o literatură deja apusă. Pe aceste teme, în fond anoste şi specioase, Grigore Alexandrescu se pricepe să construiască nesfîrşite badinerii.
-6-
Poezia devine la el o scuză pentru a-i trata familiar pe marii boieri, altfel inaccesibili în lumea concretă, întinsele epistole ale lui Alexandrescu nu sunt lipsite de platitudini, monologul continuu nu are întotdeauna spirit şi se pierde în lungimi nepermise. Dar, în ansamblu, poezia didactică românească se năştea exact atunci, iar posibilitatea de a scrie poezie de idei în limba română devenea o realitate.


Concluzie

Rolul de indrumator cultural şi literar pe care l-au avut Ion Heliade Radulescu în Muntenia şi Mihail Kogalniceanu în Moldova, a avut o importanta majoră în modernizarea literaturii noastre în perioada paşoptistă.
Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne romanesti. Tematica se lărgeste enorm faţă de epoca premodernă. Dupa anul 1830, melancolia profundă va învălui versurile tuturor poeţilor. Se cultivă meditaţia pe teme romantice, ruine, morminte, nestatornicia soartei, evocarea trecutului glorios , descrierile de natura , se face apel la folclor. Atmosfera poeziei "noi" este prezentă într-o serie de creaţii precum cele ale lui Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Radulescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu. Fara aceasta etapa , ar fi fost mai greu de imaginat aparitia lui Mihai Eminescu.
Pe ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi una democratică, naţională, educativă, ea având şi dificila sarcină de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului.
În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu constiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale. Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi pronunţându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat, în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală.



















Bibliografie

. Istoria literaturii române
. Wikipedia.com


























Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2017 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite