Cand numai luna singura din noapte
Vegheaza din intinderea albastra,
Si cand o raza alba, visatoare,
S-a strecurat sfioasa prin fereastra
Si-a adormit pe perna, langa tine,
Atunci din cer, cu aripi nevazute,
Copilul mortii somnul tainic vine,
Pe ochii-nchisi, usor sa te sarute...
Tu, dragul meu, daca te simti prea singur
Si n-ai pe nime-n camera saraca
Decat un nou dusman si oaspe: foamea...
Inchide ochii! Foamea o sa-ti treaca,
Si fara veste somnul iti aduce
O masa cu imparatesti bucate,
Belsugul unei lumi mai fericite,
Cu soare cald si parcuri, si palate...
Si nu te miri, asa firesc iti pare,
Cand vin din trista lor singuratate
Icoane scumpe de odinioara,
Fiinte dragi, de mult inmormantate.
. . . . . . . . . . . . . . . .
O, inger bland, alinator durerii!
De pe cernita sufletului-zare,
Ridica-mi valu-n fiecare noapte
Sa vad splendoarea lumii viitoare!...
Mi-aduc aminte...-n serile de iarna,
La gura sobei, fara sa-mi dau seama,
Ma cuprindeai in brate moi de visuri,
Cand imi spunea povesti frumoase mama...
Si-acuma simt singuratatea rece
Si tot pustiul noptilor tarzii.
Te chem sa-mi vindeci sufletul, o clipa,
Dar in zadar te chem, ca nu mai vii!
O, vino iar... si sa-mi aduci cu tine
Iubitul chip de care sunt departe!
Atata am, in lumea asta mare,
Si rautatea lumii ne desparte...
Saruta-mi ochii! Dintre ea si mine,
Pieri-va ca prin farmec departarea:
Zambind frumoasa imi intinde gura
Si-n vis e-atat de dulce sarutarea...


Autor: George Toparceanu