Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Universul poetic arghezian
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Universul poetic arghezian


Calea de acces către o poetică eliberată de edulcolările metafizice este înfăptuită în modul cel mai firesc prin negarea sentimentului transcendental al fiinţei, prin abandonarea semnului poetic ca obiect de contemplaţie în vederea instituirii unei instanţe autononome autentice. Arghezi se dezice de paradigmele anterioare instaurând el însuşi o paradigmă şi o semiotică a obscurului, a materialului ancestral văzut ca posibilate de resemantizare a actului poetic. Tentativa argheziană de ieşire din matricea metafizică prin infuzarea discursului poetic cu o materie lirică de provenienţă impură, prozaică este metoda prin care actantul arghezian respinge tradiţia şi se aruncă într-un act de reformare, fiind totodată un act de revoltă. Vorbim despre un act de revoltă în contextul operei argheziene, deoarece, acesta este catalizatorul care antrenează substanţa poetică originală, neprelucrată sub raport stilistic şi totuşi instigatoare în descoperirea unor sensuri nebănuite.
Elementul nodal al articulaţiei poetice argheziene este ruptura, discontinuitatea în raport cu elanul romantic, dar mai ales necesitatea probării sinelui cu axiologia impusă de creaţia vremii. Această axiologie de tip "tradiţionalist", remaniată deja în plan european prin apariţia unor voci lirice de factură modernă, precum Rimbaud, Baudelaire, Mallarmé a oferit platforma estetică de re-valorizare a limbajului poetic. În acest sens, Argehzi este identificabil cu un alchimist al limbajului, dar el posedă mai mult decât simpla mânuire a scripturalităţii. Poetul reordonează discursul sub ra


portul identităţii subiectului cu obiectul poetic în răspăr, acest lucru însemnând o metamorfoză a realului. Arghezi nu se mai vorbeşte despre real, ci se adresează realului prin subversiune, blamare şi exorcizare.
Această nouă configurare a omnipotenţei "verbului" creator face trecerea la o poetică a imanenţei, care nu mai poate să slujească decât energiei sufleteşti argheziene. În această ipostază, poetul nu mai este un ataract care observă obiectiv lumea, ci este un plăsmuitor de imagini personale, capabile să transmită afectiv mesajul poetic. Renunţarea la discursul solemn i-a permis poetului să-şi extragă seva creaţiei din colocvialitatea expresiei ţărăneşti, din cuvântul frust şi autentic al unui eu umil, apropiat materialităţii, teluricului( " Din graiul lor cu-îndemnuri pentru vite"). Statuarea poeziei într-o nouă condiţie testamentară, cea a elogiului primordialităţii, vitalităţii creatoare primare este în viziunea lui Arghezi promisiunea unicităţii poeziei. Nu inspiraţia divină sau muza idealizată pare a fi garantul unei poeticităţi autentice, ci fecunditatea arhetipală, laboratorul subteran în care eul anonim îşi elaborează legile. Nefamiliarizat cu harul divin, poetul îşi arogă valenţele unui meşteşugar al cuvintelor, un demiurg care nu posedă, ci se lasă posedat de puterea poeziei.
În Cuvinte potrivite se întrevede orgoliul unui estet autentic, care respinge vehement mistificarea, transcendentul divin şi in locul acestora preferă materialul brut, materia imundă( " Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi"). Se constată aşadar că urâtul nu poate fi nicicând văzut ca o limită a creaţiei, deoarece, el are pentru poeta faber o trimitere spre auroral şi inovaţie. Funcţia estetică a urâtului este una de dezmărginire a semanticii poetice cât şi una de anulare a ei, anularea semnificând eliminarea autorităţii limbajului. Nu limbajul guvernează, ci instanţa care o mânuieşte prin conţinutul proliferat de acesta. Sintagma nominală cuvinte potrivite pare a ascunde o hermeneutică a îndoielii faţă de verbul poetic, de aceea ea ar sugera în termeni oarecum ironici o remodelare a canonului anterior. Arghezi nu caută perfecţiunea expresiei poetice, nu caută potrivirea semnelor, ci se relevă tocmai în imperfecţiunile limbii, în tenebrele existenţei, deci în thanatos. Pentru a fi înţeleasă bine, sintagma trebuie citită învers, deoarece, valorile sunt inversate.
Actantul arghezian se simte cel mai bine în ipostaza agonică a existenţei. Agonia este organică cu criza creaţiei( " Nimicul se-mpleteşte şi se-ascunde/De când mă ştiu şi m-am simţit mă-mbie/ O viaţă petrecută-n agonie/Un început fără sfârşit ştiut/ Şi un sfârsit fără început"). Se simte aici preferinţa pentru neantizarea fiinţei, existenţa părându-i eului mai bogată în semnificaţii atunci când ea este însoţită de suferinţă, de tortură spirituală. Eul îşi poate exorciza tensiunea lăuntrică numai prin asumarea unei consubstanţialităţi cu propria persoană, adică prin dedublare. În Cuvinte potrivite, se simte la tot pasul o anxietate difuză a subiectului poetic, care vede în semnele naturii şi în el însuşi iminenţa morţii( " De prin adâncul nopţii vin cocorii"sau " Şi să vedem în fundul nopţii noastre"). Moartea este prefigurată de folosirea unor toposuri precum beznă, noapte, hău, groapă, toate integrate unei simbolistici a vidului existenţial, a goliciunii sufletului, încercat de refuzul transcendentului.
Refuzul transcendentului este totodată determinat de refuzul eului de participare la tainele cosmosului. Actantul arghezian nu este interesat de păstrarea misterelor, aşa cum se întâmplă la Blaga. El vrea realitatea nudă, nu se mulţumeste cu jumătăţi de măsură în aşteptarea unei revelaţii mistice. În Psalmii săi Arghezi dă cea mai pregnantă viziune a interogaţiei divine prin contrabalansarea între renegare şi adoraţie supremă. Nici aici nu sunt respectate canoanele solemnităţii, fiindcă eul se adresează cu tărie, nu cu umilinţă(" Unde-i tăcere, scutur cătuşa,/Dobor cu lanţurile uşa./Când mă găsesc în pisc/Primejdia o caut şi o isc,/Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec, Ducând în cârcă muntele întreg"). Voinţa de putere a psalmistului nu este nicidecum una religioasă, ci una laică, de sfidare aproape a transcendentului. Imaginea piscului trimite la acestă atitudine, deoarece, piscul este sinonim în plan simbolic cu transcendentul. Actantul arghezian este asemenea unui lucifer pentru care credinţa înseamnă răzvrătire. Lupta cu "divinitatea", adulată şi contestată concomitent - deşi conservă acele mărci recunoscute ale scenariului cristic - sugerează mai de grabă experienţa dramatică a subiectului poetic ce nu reuşeşte să-şi regăsească propria-i identitate şi intră în dispută totală cu sine însuşi ca proiecţie inautentică a unui individ social, cultural, religios etc.
În aşteptarea mult doritei revelaţii, timpul parcă intră întru-un vid apocaliptic(" De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aici sub tine, dedesubt. Subt cer"). Prepoziţia sub trasează un fel de limită ontologică a comuniunii cu divinitatea, sugerată prin uneltele sacre( Sfânta Scriptură). Fuga de metafizic se întrevede pretutindeni, mai ales în relaţie cu divinitatea, deoarece poetul este un mesager al pământului, al rodului mundan, el vrea dovezi incontestabile(" Singuri acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu:>"). Subiectul liric aspiră să depăşească orizontul mărginit al cunoaşterii omeneşti printr-o confruntare violentă cu divinitatea. E de remarcat că gnoza pe care o preconizează ego-ul arghezian se asociază cu o exaltare a senzorialului care devine astfel instrumentul unei cunoaşteri paradoxale care vizează imposibilul, de vreme ce îşi propune să vadă de-nevăzutul sau să pipăie impalpabilul. Ceea ce îl sperie pe psalmistul arghezian este inautenticitatea, falsitatea, mirajul care îi crează angoase teribile. Arghezi concepe fiinţa divină ca pe o piedică ce anihilează aspiraţiile titaniene ale subiectului liric, iar raportul cu Dumnezeu nu poate fi conceput decât ca o confruntare pusă sub semnul dramaticului şi dilematicului.Căutarea lui Dumnezeu se vrea din perspectiva egoului arghezian o confruntare între doi parteneri egali, dorind astfel să-şi anihileze limita umană şi să devină în planul creaţiei un corolar al divinităţii. Izbăvirea de agonia cunoaşterii nu poate fi făcută prin acceptarea tacită a unei divinităţii omnipotente rămasă în obscur, de aceea, eul va fi constrâns la negare. Negarea este înţeleasă în acest sens prin asumarea ipostazei demonice şi implicit a perpetuei agonii existenţiale. Nevoia de redempţiune, de verificare a propriilor limite este atât de acerbă, încât ea va metamorfoza divinul într-o simplă aparenţă("Pari când a fi, pari când că nu mai eşti"). Hibridizare divinului ca fiinţă-nefiinţă nu are alt scop decât să scoată în evidenţă vulnerabilitatea credinţei.
Eul, se înţelege, nu va alege calea harului, deoarece el este un expulzat al propriei agonii, de aceea în Flori de mucigai, el va
aborda ipostaza cântăreţului satanic. Abandonat de puterile cereşti, actantul arghezian va practica un discurs inspirat de natura adâncului("sunt stihuri de groapă"), iar organul operaţiei scripturale este "gheara", în care se vor concentra toate valenţele non-idealizatoare. Ploaia, întunericul, noaptea, mâna stângă, toate anunţă o poetică a diformului, a grotescului uman şi a demonicului mai ales(" Era întuneric.Ploaia bătea departe, afară./Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă./Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă"). Folosirea verbului "a sili" sugerează un efort supraomenesc de creare a unei discursivităţi personalizate. În volumul amintit nu putem vorbi despre o condiţie absolută a damnatului, deşi experienţa concetraţionară ne-ar putea sugera acest lucru, deoarece, damnarea presupune inevitabil o apologie a suferinţei din partea eului aflat în recluziune. Aici eul e mai mult "un cronicar al infernaliilor", cum spunea Nicolae Balotă, întrucât ni se adresează deseori folosind un limbaj ironic, inclinat spre ludic. " Poantele" cu care unele poezii se încheie sugerează acest lucru("Din atâta-mpărechiere şi împreunare,/ Tu ai ieşit tâlhar de drumul mare./ Na! ţine o ţigare sau Regele Burtea / Mătură, stă, şi iar mătură curtea"). Practicarea unui prozaism ludic îl situează pe Arghezi în contemporaneitate, întrucât el prelucrează materialul lingvistic cotidian ce poate fi investit in discursul estetic al poeziei.
Infantilizarea subiectului poetic care se complace domestic într-o familiaritate terestră cu obiectele înconjurătoare, este dovada că prin deviere ludică, banalul infinitezimal poate fi obiect al poetizării. Tocmai atitudinea umilă, de simplu "meşteşugar", ce descrie atent existenţa liliputană, fără vreo răsfrângere simbolică, crează premisele unui joc literaturizat, de o complexitate fascinantă. Poezia "Prefaţă", spre exemplu, din volumul Ţara piticilor, explică, sub formă de joc, cum se infiinţează cartea, ca o construcţie colectivă, un joc, un exerciţiu competitiv interpretat ca formă de implinire şi de realizare a frumosului( "Într-o zi, pe inserat,/ Ce să vezi? Ne-am apucat,/ Doi părinţi şi doi copii,/ Din cartea cu jucării,/ Să minţim, să povestim"), prin urmare, să realizeze intriga unei lumi.
Pentru o receptare acurată este necesară întoarcerea la vârsta copilăriei, la timpurile creatoare de atunci, aceasta fiind singura perioada compatibilă cu registrul stilistic al artei autentice. ("Eşti prea mare. Fă-te mic./ Uita regula o dată/ Şi, cu cartea dezvăţată,/ Mergi nitel de-a buşile"). În aceste cuvinte simple, se închide o întreagă arta poetică, ca in orice altă operă de-a lui Arghezi. "Regula" o reprezintă "dogma" ce limitează creaţia poetică autentică, fiind necesar un teritoriu nou de creaţie, "cartea dezvăţată", care "Dă alean şi sănătate", singura condiţie fiind să ieşi "din dogma si, tiptil,/ Fă-te la citit copil". Acest tip de artă poetică disimulată într-un exerciţiu ludic, într-un simplu joc de copii, în care fiecare cuvânt are un grad ridicat de ambiguitate semantică, astfel încât întregul text se înscrie în sfera alegoriei. Eforturile creaţiei se zăresc, însă în spatele exerciţiului ludic. Se urmăreşte proiectarea unei lumi imense, comparabilă cu creaţia iniţială, pe un fundal ludic, al întrecerii intre copii ("Mâna ne-a cam amorţit/ Şi-a ieşit ce a ieşit"), urmărind, însă, modelul democratic, existent in lumea modernă ("Am citit in adunare/ Ce scrisese fiecare"), ceea ce justifică pendularea permanentă dintre sacru şi profan, dintre exerciţiul divin şi cel ludic, de altfel jocul reprezentând trăsătura esenţială a marii creaţii, înfiripându-se şi dezvoltându-se pe tot parcursul operei. "Profunditatea poeziei stă în aceea că odată deschisă o uşă, zece porţi se dau la o parte zgomotos şi simultan peste ameţitoare perspective" . În Versuri de seară, de asemenea, găsim reflectată ludic tema creţiei prin aproximarea lumii creative - imaginare la dimensiunile unui microunivers de fiinţe mărunte("Vrui cititorule să-ţi fac un dar,/ O carte pentru buzunar,/ O carte mică, o cărticică./ Din slove am ales micile/ Şi din înţelesuri furnicile/ Mi-a trebuit un violoncel:/ Am ales un brotăcel"). "Cuvântul" pe care eul vrea să ni-l destăinuie în aceste versuri este acela de a renunţa la perspectiva matură, serioasă cu care abordăm o operă literă, deoarece ea poate altera prospeţimea poeziei şi implicit sensurile pe care le ascunde. Eul liric se complace în acestă lume a aparentului banal, pentru că el are naivitatea de a se aventura într-o experienţă similară coplilăriei, are disponibilitatea de a se apăra de infernul existenţei prin joc. Jocul totodată nu este nici el lipsit de primejdii, deoarece, chiar dacă are puterea de a contracara ipocriziile dogmei creaţiei nu poate fi înţeles decât printr-o bună cunoaştere a mizei propuse.
În Parada de exemplu, actantul arghezian face uz de ironie pentru a sugera că universul miniatural este recunoscător eului pentru bunăvoinţa arătată(" Când încerc pe dibuite,/ Stihuri nemesteşugite,[...]/ Sumedenii de gângănii-/ Şi-n genunchi îmi fac mătănii./ Mă cunosc şi mi se închină/ Că le dau din geam lumină"). Stihurile nemeştesugite sunt tocmai acele versuri despovărate de livresc şi surplus de tehnicitate, sunt versuri care trimit la catabazic. Se încearcă o revenire ab initio din partea creatorului, cu scopul de a regăsi în poezie semnificaţiile sale originare. Toate celelalte poezii dedicate fiinţelor fragile precum furnica, greierele, lăcusta nu sunt decât vehiculele cu care demiurgul jucăuş îşi construieşte o poetică a semnificanţilor. Aceşti semnificanţi par însă să incorporeze o mare bogăţie ideatică, capabilă să comunice nemijlocit cu cititorul. Nu doar sugestia este fecundă în relaţie cu lectorii, ci şi semnele care au proba sincerităţii.
Fie că poetul îşi subestimează sau supraapreciză cititorii, discursul impus este unul de persuadare. Pentru aceasta artistul dispune exhaustiv de toate mijloacele poetice şi nu este refractar la a le folosi când augmentate, când minisculizate. Observăm că prin ridicarea miniaturalului la rang de artă poetică, poetul îşi exhibă dezavuarea faţă de sacralitatea artei. Spiritualitatea sa ridicată la nivelul infantilului nu vine dintr-un fond sufletesc candid, ci vine din spiritul său vindicativ. Cu fiecare vers pe care îl construieşte poetul dă o replică tradiţiei. Prin fiecare ipostază pe care o adoptă, actanul arghezian se confruntă cu propriile limite. Se pare că " anxietatea influenţei", l-a făcut pe Arghezi un căutător obsedat de autenticitate.
Refuzând locul unui epigonic facil, poetul se situează pe poziţia unui reformator de situare a subiectului în contextul ideatic al poeziei. În locul orfismului, a poetului vizionar chemat să restabilească legătura cu logosul divin, Argezi alege calea unei poeticităţii de factură dialectică, care deconcertează şi exhibă în acelaşi timp.
Fiind asemeni unui Pygmalion, îndrăgostit de propria lui creaţie, artistul crede in tăria cuvântului său, deoarece acolo îşi poate construi un univers mai apropiat de idilic. Acest idilism nu reprezintă nicidecum o mistificare a realităţii, ci doar mimarea unei salvării prin artificialitate.















Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite