AVARITIA CA TEMA DOMINANTA A OPEREI INTERBELICE

DESCRIERE GENERALA

Tema este una generoasa si complexa in acelasi timp. Ne-am propus sa parcurgem un intinerar literar care sa ne poarte de la Plaut la marii comediografi ai literaturii universale ulterioare. Avaritia a constituit un subiect spumos pentru marii scriitori si primul lucru pe care l-am facut a fost sa cercetam definitia de dictionar a acestui cuvant. Avaritia provine, evident, din limba latina si inseamna atat zgarcenie, egoism, cat si lacomie, pofta nemasurata de bani, de avere.

Dezvoltarea temei trebuie sa inceapa cu literatura antica, cu opera parintelui comediei, Plaut care evidentiaza in a sa Aulularia, pentru prima data, tipul avarului. Fabio Cupaiuolo considera ca protagonistul acesteia, batranul avar, Euclio este cel mai autentic personaj, foarte complex construit. Din alcatuirea acestuia s-au inspirat mai multi autori ai literaturii universale. Este vorba, bineinteles, de Moliere, in piesa sa "Avarul", de Honore de Balzac, in "Eugenie Grandet" si chiar, in literatura engleza, William Shakespeare cu "Negutatorul din Venetia".

In Aulularia avem un tablou sugestiv al avarului si al avaritiei. Euclio, un batran zgarcit, a gasit ascunsa in pamant o ulcica de galbeni. Din aceasta clipa nu mai are liniste; norocul i-a zdruncinat mintea. Traieste tot timpul cu teama ca i se va fura comoara si cerceteaza necontenit locul unde a ascuns-o. Devine banuitor fata de toti si intra in panica usor, la orice gest, la orice miscare. Nu mai iese afara din casa si devine temator, pana si fata de copilul sau. Din nemiscarea ei, in locul unde a ascuns-o, ulcica blestemata domina toata activitatea casei. Lyconides, pentru a obtine ca Euclio sa-si dea consimtamantul la casatoria lui cu Phaedria, fiica acestuia, pune la cale furtul comorii. Scena de disperare a avarului, in momentul cand nu mai gaseste ulcica la locul ei, a devenit celebra:

"Sunt pierdut m-au ucis am murit! Unde sa alerg? Unde sa nu alerg? Stai! Stai! Dar pe cine sa opresc? Nu stiu, nu mai stiu nimic sunt orb! Unde sa ma duc? Unde ma aflu? Cine sunt? Nu-mi mai am capul pe umeri, nu mai stiu ce e cu mine. Ah! va rog, va implor, va cad in genunchi, veniti-mi in ajutor, aratati-mi pe acela care m-a furat Iata-l, iata-l colo! Voi, voi, astia care va ascundeti sub hainele voastre albe si care va asezati pe banca, vreti sa pareti oameni cinstiti Tu, tu, vorbeste! Hei, vreau sa te cred: chipul tau imi spune ca ai fi om cumsecade. Ce? De ce radeti? Va cunosc eu pe toti; stiu bine ca aici sunteti multi hoti. Ce? Nu? Nimeni nu a furat-o? Ma sufoci, ma omori Spune, spune o data, cine e? A, nu stii? Vai, vai nenorocitul de mine! Sunt pierdut. S-a sfarsit cu mine!".

Izbitoare apare tonalitatea romana conferita intrigii: prologul este incredintat unui Lar familiaris, care joaca rolul Providentei si recompenseaza pietatea dovedita de Phaedria fata de el. Pe de alta parte, sentimentele lui Euclio, atitudinea lui din momentul descoperirii comorii, "traumatismul" provocat de imbogatire exprima fara indoiala o conceptie filozofica; sursa ei o aflam in Etica Nicomachica a lui Aristotel, care face din avaritie una din "neputintele batranetii".

Avarul lui Moliere a adus celelebritate Aululariei, in care eroul, desi descopera o comoara care il face bogat, continua sa traiasca in lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste in Harpagon, personajul lui Moliere, care, prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii.

Subiectul este centrat pe o singura, dar dominanta trasatura de caracter a eroului. Pe parcursul celor cinci acte, actiunea graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care nu stim decat ca are aproximativ saizeci de ani, ca este tatal a doi copii, Cleant si Eliza, si ca este indragostit de tanara Mariana. In vreme ce batranul Harpagon, indragostit de Mariana, ezita sa o ceara in casatorie la gandul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul si dramele iubirii. Eliza impartaseste dragostea cu Valeriu, care, pentru a o putea cere in casatorie, devine servitorul lui Harpagon, iar Cleant este indragostit chiar de Mariana.

Pe de alta parte, preocuparile batranului avar se indreapta si spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i afecteze in vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-1 insoare pe Cleant cu o vaduva bogata, iar pentru Eliza gaseste o partida potrivita in persoana lui Anselm, batran, dar bogat. Actul I se incheie in plina confuzie, Cleant incurajand laudele pe care tatal sau i le face Marianei, pentru a afla cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se insoare cu iubita lui

In actul al II-lea, Cleant doreste sa obtina, prin intermediul servitorului sau, La Fleche, un imprumut, fara a sti ca in spatele camatarului nu este altcineva decat tatal sau. Pusi fata in fata in aceasta imprejurare ridicola, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt pentru camatarie, respectiv pentru risipa.

Actiunea cuprinde, in cel de-al treilea act, scenele legate de intalnirea dintre toate personajele implicate in conflict. Pregatirea vizitei celor trei pretendenti starneste hohote de ras: servitorii sunt instruiti sa toarne vinul cu socoteala, sa recupereze rapid toate resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea cu spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. Dupa ce, spulberand elanul jupanului Jacques, Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvarta de berbec gras, avarul este caracterizat de vechiul sau servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur:

"Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare in care zilele de post sunt trecute in numar indoit si ca va siliti oamenii sa le tina, ca sa va bagati in buzunar ce v-ar costa mancarea de dulce. [] Altul povesteste ca ati dat in judecata pisica vecinului, fiindca v-a mancat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. [] Sunteti rasul si batjocura tuturor ; nu va spun decat zgarcitul care-si mananca de sub unghie, scarbosul, camatarul'.

Cel care descopera comoara bine ascunsa a batranului este La Fleche si i-o da stapanului sau, care dispare cu ea. Actul final il surprinde pe Harpagon in cea mai adanca disperare, incercand sa-si recupereze caseta eu cei zece mii de galbeni :

« Hotii ! Hotii ! Asasinii ! Ucigasii ! Dreptate sfanta, Cerule drept ! sunt pierdut, m-au omorat, mi-au taiat beregata, mi-au furat banii ! Cine poate sa fie ? Unde s-a dus ? Unde e ? Unde se ascunde ? Cum sa fac sa-l gasesc ? Unde sa nu alerg ? Unde sa alerg ? Nu-i colea ? Nu-i aici ? Cine e ? Pune mana pe el ! Da-mi banii inapoi, talharule ! (Se apuca singur de brat) Ah ! tot eu sunt. Mi se turbura mintea si nu mai stiu unde ma gasesc si ce fac. Vai ! sarmanii mei bani, sarmanii mei bani, scumpii mei prieteni ! am fost lipsit de voi ; si pentru ca v-au rapit, mi-am pierdut propteaua, mangaierea, bucuria. Totul s-a sfarsit pentru mine si nu mai am ce cauta pe lume. Fara voi imi e cu neputinta sa mai traiesc. S-a ispravit, nu mai am, mor, am murit, sunt inmormantat ! »

Delirul declansat de febra banilor este sugestiv si izbitor de asemanator intre cele doua fragmente, ceea ce arata inainte de toate puterea banilor de « a lua mintile », de a schimba comportamentul uman pana la a friza absurdul si chiar, patologicul. Se ilustreaza foarte bine imperfectiunea naturii umane, excesele ei si faptul ca avaritia este unul dintre defectele genetice ancestrale. Aceste replici plaseaza actiunea in domeniul tragicomicului, pentru ca desi atat Euclio, cat si Harpagon traiesc un moment tragic, marcati de furtul comorii, totusi replicile sustin un comic de limbaj, absolut savuros.

Banuit de furt este Valeriu, iar, in vreme ce tanarul ii vorbeste despre iubirea sa pentru Éliza, Harpagon crede ca subiectul este nepretuita sa caseta. Rasturnarea tipica de situatie se produce in final, cand Anselm descopera ca Valèriu si Mariana sunt chiar copiii sai.

Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea in sine este tragica. Personajele isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Cléant si Éliza se vor casatori cu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi regaseste caseta pierduta si isi traieste astfel fericirea ridicola intr-o existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria.

Spre deosebire de avarii pe care ii va zugravi realismul, personajul lui Molière nu aluneca insa pe panta dezumanizarii totale, pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu isi trateaza copiii cu brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor.

Comicul de caracter se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul il aduce in scena pentru a intruchipa un defect criticabil. Harpagon are rezonanta avaritei, a zgarceniei peste masura, astfel incat, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate omenesti. Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat in sensul ingrosarii defectelor, caci replica ,,fara zestre' devine un tic, si prin vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn al zgarceniei indreptate impotriva propriei fiinte.

Avaritia, de-abia comprimata, porneste de indata in mod automat si tocmai acest automatism este cel pe care Moliere a vrut sa-l scoata in evidenta prin repetarea masinala a unei fraze in care se exprima regretul pentru banii pe care va fi nevoit sa-i dea : « Ce naiba cauta pe acea galera ? ». Aceeasi observatie pentru scena in care Valeriu incearca sa-l convinga pe Harpagon ca ar fi nedrept sa-si marite fata cu un barbat pe care nu-l iubeste. « Fara zestre ! » intrerupe mereu avaritia lui Harpagon.

Harpagon nu e un avar, este avarul de totdeauna. E fara doar si poate avarul-tip : daca insa ne intereseaza pe toti, explicatia e ca si omul cel mai putin zgarcit e din cand in cand Harpagon. Harpagon e dezvoltarea durabila a unui mare caracter de ansamblu, dar este si amplificarea anumitor detalii neinsemnate ale unor caractere nezgarcite, vazute sub lupa. « Fiecare este Harpagon - zice de altminteri Alain - fiecaruia i-a trecut prin minte acel Fara zestre , dar nimeni n-a spus-o niciodata »

Honore de Balzac pune in evidenta, in a sa « Eugenie Grandet » aceeasi tipologie marcanta a avarului. Spre deosebire de protagonistul Aululariei, care pastra secretul averii pentru sine, devenind banuitor fata de toti, considerand ca unic scop al tuturor furtul comorii lui ; Pere Grandet isi acumulase averea prin afaceri, si avea totusi cativa oameni de incredere : « Se soptea despre el ca are o avere fabuloasa, milioane, vii, pamanturi Cat de mare era aceasta avere, nimeni nu stia, in afara de dl Cruchot, notarul, (), tacut si discret, ca orice notar cumsecade » ; pe fiica sa « o initiaza in multe taine ale averii sale, ascunsa altora ».  In timp ce Grandet isi permitea « sa riste cumpanit, dupa multa chibzuiala si cu sanse sigure de casig, dar totusi sa riste », Euclio nu iesea din casa nici macar pentru a-si ridica alimentele distribuite gratuit din zilele de serbari publice.

Caracteristica atemporala a oricarui avar este, insa, indeplinita de ambele personaje : ambii se complaceau, « conform claselor traditionale, in mici si meschine economii ridicole » ; iubeau aurul, le placea « sa-l alinte, sa-l mangaie, sa-l cloceasca, sa-l incalzeasca, sa-l stranga la piept ».

In disperarea sa de a-si pastra comoara intacta, Euclio se izolase complet de lume, fara prieteni, fara ajutor. Ii lasa mereu vorba servitoarei sa nu imprumute nimic nimanui, din frica de a nu descoperi cineva vreun indiciu in legatura cu marele lui secret. Grandet, in schimb, « a avut functii publice : a fost primarul oraselului Saumur si i-a chivernisit bine interesele - fara sa uite, fireste de ale sale - stia sa dea sfaturi, le dadea chiar cu mare placere ; daca prin aceasta nu-si creeaza un neajuns ».

Euclio, asemenea lui Grandet nu voia sa-i ofe re fiicei satisfactii materiale, in timpul vietii sale. Totusi, Pere ii mai dadea, uneori, la ocazii speciale, cate un ban de aur. Insa, in timp ce personajul balzacian o pregatea pe Eugenie pentru a-l mosteni, la un moment dat, batranul plautin punea pastrarea fara un scop anume a averii, zgarcenia, deasupra sentimentelor fata de unicul copil. Astfel, el le spunea tuturor ca nu poate oferi o zestre demna de fiica sa pentru cel care o va lua in casatorie. Creeaza, initial, impresia ca nu este capabil de sentimente, nici macar de cel al paternitatii, lucru care il deosebeste de Grandet, care « este un monstru, dar un monstru veridic, reprezentand, cu trasaturile ingrosate, ce-i drept, o intreaga casta de burghezi activi, dar hrapareti, ascunsi printre proviinciile franceze ducand aceeasi viata () de economie si acumulare ».

Euclio traia tot timpul cu senzatia ca exista persoane care ar incerca sa-i fure comoara si, de aceea, se creeaza o antiteza intre el si lumea reala. Aceasta antiteza nu este valabila si pentru personajul balzacian, pentru ca Grandet exista si traieste prin si in real, desfasurandu-si afacerile cu tact si diplomatie iscusita : « Vorbind negustoreste, domnul Grandet era asemenea tigrului si a sarpelui boa ; stia sa se piteasca, sa se ghemuiasca, sa ocheasca prada indelung, sa se repeada asupra-i ; apoi casca gura pungii, inghitea o sumedenie de banet si se culca domol, ca sarpele care mistuie nepasator, rece, metodic. »

Si William Shakespeare pentru a crea opera sa « Negutatorul din Venetia » foloseste, ca sursa de inspiratie, de acum cunoscuta comedie a lui Plaut, Aulularia. Desi pasnic si cinstit, comertul venetienilor sta de la primele pagini ale piesei sub semnul acumularii banesti. Prima scena descrie valorile Venetiei : orasul este total absorbit de bani si maniere. Antonio e trist, dar raspunde : « Prostii ! » cand e intrebat daca nu cumva e indragostit. Dragostea nu este o valoare in aceasta lume in care femeile sunt « de vanzare », Venetia intelege numai limbajul economic.

Salarino si Salanio se dau in vant dupa bani si posesiuni si aproape ca se ridica la nivelul poeziei avantate cand discuta despre asemenea lucruri. Pe Gratiano si Lorenzo ii preocupa banii si bunele maniere, impresionandu-l pe bogatul Antonio. Antonio insusi si Shylock se inrudesc de aproape. Dar banii sunt un scop in sine pentru Shylock, care este evreu, caracterizare fara indoiala menita sa satisfaca reprezentarile si prejudecatile renascentiste, dar a carui comportare este mai degraba puritana Shylock da bani cu imprumut pentru a face bani, silindu-i astfel sa rodeasca.

Spre deosebire de « negutatori », Shylock nu-si castiga banii prin munca, ci prin camata, si cum crestinismul interzicea imprumutul cu dobanda, iar Antonio apara cu strasnicie acest principiu, se poate afirma ca acesta este motivul principal al urii lui Shylock impotriva lui Antonio. Dealtfel, in importantul aparateu rostit in prima sa aparitie pe scena, Shylock insusi subliniaza o asemenea motivare : « Il urasc pentru ca e crestin ; dar si mai mult pentru ca/ Da bani cu imprumut pe gratis si face sa scada/ Camata obisnuita aici la noi, in Venetia ».

In legatura cu puternica inclinatie achizitiva a lui Shylock se pune intreabarea ce anume scop urmareste el realizand castiguri « cinstite ». Marilyn French afirma raspicat : « strange bani de dragul banilor », opinie impartasita si de alti cercetatori, unii bazandu-se pe citate din text, astfel Launcelot Gobbo se plange ca « a murit de foame in casa lui », Jessica, iarasi, ca « iad ne este casa », Shylock insusi afirmand ca banii sunt mijlocul cu care traieste.

Diferenta dintre cele patru personaje, Euclio, Harpagon, Pere Grandet si Shylock se datoreaza, in cea mai mare parte stilurilor operelor si a scriitorilor care ii zugravesc. In timp ce personajul plautin si batranul Harpagon sunt comice, ridiculizate pana la extrem cu cinism si ironie, personajul balzacian si cel shakespearian sunt schitate cu realism si complexitate. Avaritia ii uneste pe toti acestia si se evidentiaza, in general, prin detaliile caracteristice acestei tipologii, indiferent de coordonatele temporale si spatiale.

In incheiere ni se pare util sa facem referire si la proverbe. Proverbul, fara a avea o incarcatura de intelepciune populara, reprezinta si o modalitate de expresie artistica. Proverbele au o mare rezistenta in timp si pot disparea doar daca dispar imprejurarile, faptele sau comportamentele care au determinat apartitia lor, si cum avaritia este un defect vechi de cand lumea si care se manifesta destul de frecvent si in zilele noastre, ni s-a parut elocvent sa facem referire la unele proverbe romanesti. Poate cel mai potrivit cu tema despre care am discutat ar fi : « Lacomia strica omenia », zicere care subliniaza caracteristica dezumanizanta a avaritiei, pe care am precizat-o inainte. Pe langa romanii darnici si generosi, proverbele spun ca ar mai exista si altii : « zgarie-branza » ; care « dau cu o mana si iau cu doua ». De altfel se spune despre bogat ca « nu e stapan pe banii lui ci banii il stapanesc pe el ». S-ar putea concluziona ca goana fara ragaz dupa avere fara innobilarea pe care o da generozitatea, nu este numai dezumanizanta, dar ajunge pana la extrem, pana la iesirea totala din real, din ceea ce inseamna omul si omenia.

Numerosi autori au abordat tema avaritiei in operele lor.Printre ei se numara Nicolae Filimon cu opera « Ciocoii vechi si noi »care este cunoscuta si sub numele de "Ce se naste din pisica soarecii mananca"

Nicolae Filimon isi propune sa contureze artistic o anumita categorie sociala, caracteristica secolului XIX, si anume tipul ciocoiului, definit in "Dedicatie" si "Prolog".

Primele fiziologii fusesera scrise, dupa model francez, de Costache Negruzzi, I. Heliade Radulescu, M. Kogalniceanu, fiind un gen literar la moda.

In maniera fiziologista, Filimon sintetizeaza esenta morala si sociala a tipului: "Ciocoiul este totdeauna si in orice tara un om venal, ipocrit, las, orgolios, lacom, brutal pana la barbarie si dotat cu o ambitiune nemarginita".

Scriitorul isi propune sa urmareasca in "deosebitele faze prin care el a trecut de la ciocoiul cu anteriu si cu calamari la brau al timpilor fanariotici, pana la ciocoiul cu frac si cu manusi albe din zilele noastre".

Prin romanul Ciocoii vechi si noi Filimon realizeaza doar ciocoiul din prima faza, "al timpilor fanariotici", pe fundalul Bucurestiului aflat la finele epocii feudale si de avant a burgheziei (1814 - 1825). Conflictul romanului este prefigurat chiar in "Dedicatie": "Voua, dar, straluciti luceferi ai vicielor, care ati mancat starea stapanilor vostri si v-ati ridicat pe verinele acestora ce nu v-au lasat sa muriti in mizerie".

Desi personajele sunt construite in alb-negru, bune si rele, aceste forte umane nu intra in conflict, ele avand o existenta paralela.

Dinu Paturica va intra in conflict cu Andronache Tuzluc - ciocoi consolidat, in devenirea sa - ruinandu-si propriul stapan. Scriitorul urmareste simultan efortul gradual spre parvenire, depus cu luciditate de eroul sau, si ruinarea sistematica a postelnicului.

Povestea lui Dinu Paturica se contureaza in cursul naratiunii, urmarind indeaproape fisa fiziologica.

Tehnica portretistica este realist balzacian.

Trasaturile fizionomice dezvaluie trasaturile intime, gesturile, mimica, vestimentatia, interioarele vorbesc despre starea sociala, nivelul economic si cultural al personajului.

Eroii sunt portretizati in capitole "speciale"; "cu desavarsita tehnica balzaciana este facuta prezentarea eroilor principali" (G. Calinescu)

In capitolul I, dedicat lui Dinu Paturica, scriitorul inregistreaza in amanuntime trasaturile fizice care implica trasaturi morale: "scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, cu nas drept si cu varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana."

Imbracamintea lui Dinu Paturica vorbeste de saracia sa, de conditia lui umila: "Imbracat cu un anteriu de samalagea rupt in spate, . cu picioarele goale bagate in niste inimi de saftian, care fusesera odata rosii, dar isi pierdusera culoarea din cauza vechimei". Ca scriitor ce vrea sa moralizeze, sa indrepte, Filimon previne cititorul asupra intentiilor personajului: ". trasaturile fetei sale lasau sa se vaza pana la evidenta ca gandirea ce-l preocupa nu era decat planuri ambitioase".

Filimon procedeaza ca un scriitor realist; prin descrierea imbracamintei el fixeaza epoca si calitatea sociala a personajului sau.

Sub aspectul deplorabil al tanarului se ascunde insa o forta puternica, dominata de ambitie, de setea de a se inalta cat mai sus.

Fizionomia descrisa, "nasul drept si cu varful cam ridicat in sus", este pentru scriitor indiciul sigur al unei trasaturi morale de esenta, ce-i defineste eroul.

Antipatia scriitorului este evidenta. Trei trasaturi sunt precizate de la inceput: viclenia (ochii), ambitia si mandria grosolana. Portretul moral se va adanci si imbogati cu alte insusiri, pe masura ce personajul va urca treapta cu treapta in drumul sau de ascensiune si decadere.

Scriitorul urmareste in detaliu evolutia personajului, dezvaluindu-i trasaturile diabolice. La inceput acesta indeplineste treburi umilitoare: ca ciubucciu isi freca stapanul pe picioare, il ajuta sa se imbrace, ii da de spalat, ii aducea dulceata, cafea si ciubuc. Lingusitor ca celelalte slugi ale boierului fanariot, "se silea sa ii intreaca pe toti in zel si activitate." Perseverent in atingerea scopurilor sale, el invata tehnica hotiei de la alti servitori, fiind, pe rand, de la ciubucciu, logofat, sluger, pitar, si, in cele din urma, sfetnic de taina al postelnicului.

Camera lui de ciubucciu, pe vremea primei slujbe la curtea postelnicului Andronache Tuzluc, pune in lumina modesta si umila conditie de la care pleaca Dinu Paturica. Descrierea camerei releva grija scriitorului pentru amanuntul semnificativ: aici "se aflau un ibric colosal, o multime de ciubuce, feligene pentru cafea, chisele de dulceata; un lighean de argint, un mizerabil pat de scanduri."

Dar Dinu Paturica nu este deloc dezolat de saracia camerei lui, ci, dimpotriva, aruncand o privire rece si dispretuitoare, se simte mobilizat cu toata energia, sigur de sine, deschizand perspectiva planurilor sale: "Iata-ma in sfarsit ajuns in pamantul fagaduintei; am pus mana pe pane si pe cutit", arata si mojloacele pe care le va folosi: "curagiu si rabdare, prefacatorie si inschinzarlac si ca mane voi avea si eu case mari si bogatii ca ale acestui fanariot".

Contruit in scop evident demonstrativ pentru a ilustra o categorie sociala care ii repugna, deci polemic, personajul - tip al ciocoiului - e fundamental negativ, de la inceput pana la sfarsit.

El va folosi un evantai larg de mijloace in spolierea stapanului sau: se va instrui in arta ipocriziei si a intrigii, "aceste doua mijloace ale parvenirii". Constient ca-i trebuiesc carti care sa-i "subtieze mintea", sa-l invete mijlocul de a se ridica "la marire", va citi carti despre marii barbati ai lumii cum ar fi "Comentariile lui Cezar", operele lui Machiavelli.

Purtarea sa in relatiile cu servitorii, este nu numai ireprosabila, dar stie sa se faca "iubit si adorat de toate slugile", fiind astfel desavarsit in arta prefacatoriei.

Dinu Paturica se dovedeste si un maestru al disimularii, cucerind increderea deplina a postelnicului Andronache Tuzluc: el ii saruta mana, "cu cea mai mare umilinta si facu sa caza din ochii sai de sarpe doua lacrime din acelea ce in aparenta arata o inima plina de recunostinta, dar in realitate nu sunt decat plansul crocodilului prin care amageste victima sa".

Accentul scriitorului cade insa pe studiul si dezvaluirea fizionomiei ca expresie a starilor interioare ale personajului: "Liber acum de povara simularii, incepu a se preimbla prin camera cu pasi rari si precipitati. Trasaturile fetei sale luara un aspect straniu, ce lasa sa se zareasca uneori expresia unei nespuse bucurii de a-si vedea implinite dorintele sale de atata timp; cateodata un nor de neicredere in viitor schimba intr-o clipa fata fizionomiei sale; apoi iar cadea intr-un fel de apatie, din care trecea cu iuteala la o feroasa si o amenintatoare veselie".

Utilizarea relatiilor amoroase si aliantelor in scopul parvenirii sale constituie o noua etapa in ascensiunea sa fiindca postelnicul era deja ruinat. Paturica isi alege aliati pe masura: pe chera Duduca, tiitoarea postelnicului, stapana pe "arsenalul vicleniilor femeiesti", iubind "luxul cu deosebire", punand la cale, impreuna, ruinarea sistematica a postelnicului.

Celalalt aliat, camatarul, chiar Costea Chiorul era si el pe masura celorlalti; pentru el "a tramite la ocna un nevinovat sau a fura. era totuna".

Discursul lui Paturica rostit cand ajunge vataf de curte al postelnicului, ilustreaza ca tinta lui era sa manance starea postelnicului inregistrand toata averea acestuia sub pretextul stabilirii ordinei: Voi pedepsi fara mila pe toti aceia ce vor cuteza sa insele pe boierul macar cu o para. Apoi inventaria totul, scoase pe sofragiu si pe stolui si puse in locul lor pe altii, ales de dansul dupa spranceana

Foloseste orice mijloace pentru a se imbogati prin ruinarea postelnicului: scoate functiile la meyat, vinde postul de ispravnic pentru judetul Teleorman, astfel incat, ajuns vataf, "ospatul slugei intrecea in toate pe al stapanului", folosind principiul "fa-te om de lumea noua, sa furi closca dupa oua

In spirit realist balzacian, Filimon argumenteaza si sustine starea sociala a personajului, la care el a ajuns prin parvenire, descriind amanuntit camera de vataf a lui Dinu Paturica. In comparatie cu cea de ciubucciu, camera de vataf releva opulenta, semnele boieriei sale. Tehnica aglomerarii si a griji pentru amanuntul sugestiv e menita sa lumineze o anume realitate concreta, sa vorbeasca prin ea insasi (A. Martin) : de la patul de scandura cu o patura Dinu are acum "doua paturi turcesti peste care puse saltele de lana acoperite cu chilimuri vargate de Idirne, pe perete atarna un covor de Brussa", are si el o biblioteca, iar felurile de mancare sint cele mai scumpe din "delicatetile gastronomice ale Orientului".

Pe masura deluralii epice, si a urcarii pe treapta parvenirii sociale si politice, se completeaza portretul moral al personajului.

Dinu Paturica il ruineaza pe Tuzluc cu metoda. Astfel, mosia Rasucita, viile din Valea Calugareasca, mosiile Plansurile si Chinuielile din sud de Buzau, toate sunt inghitite. Paturica ajunge sames al hatmaniei, mare stolnic cu o casa in care se adaugau "toti parazitii Bucurestenilor"; casatorit cu infernala chera Duduca, isi reneaga chiar si parintele: "Dati-l afara pe branci. eu nu am tata

Nimic nu-I repugna pe drumul ascensiunii sale, a setei de parvenire, nici macar tradarea de neam si de patrie: in timpul miscarii lui Tudor Vladimirescu se angajeaza sa-l tradeze pe Tudor in schimbul ispravniciei a doua judete (Prahova si Sacuieni).

Pentru a stoarce cat mai mult bir de la tarani (oierit, ierbarit, tutunarit, vanatorit), foloseste cele mai brutale metode si cand satenii nu mai aveau cu ce sa plateasca, "ii ungea cu pacura si ii lega de copaci, ca sa-I intepe viespele si tantarii,. dupa ce-I saracea cu desavarsire, ii inchidea in cosare, ca sa nu poata reclama la stapanire".

Dominat de o ambitie nemasurata, el viseaza, dupa ce obtine rangul de mare stolnic si "functiunea ispravniciei de straini", sa ajunga pana in varful piramidei sociale, caci "ce folos ar fi avut avutia pentru dansul, daca I-ar fi lipsit acea pozitiune sociala, care ar fi putut sa-I deschida usile boierilor celor mari si sa-l faca egal cu dansii". Orgoliul si vanitatea nemasurata il fac sa viseze obtinerea puterii politice, a celor mai inalte demnitati ale tarii, ravnind, manat de aspiratiile sale nelimitate, la functia de caimacan al Craiovei si chiar sa fie domn.

Urcusul lui Dinu Paturica arata un personaj activ, deosebit de intreprinzator. Toata atentia scriitorului se concentreaza asupra lui si a grupului de personaje care actioneazaimpreuna pentru doborarea lui Tuzluc.

Plasandu-le pe un fundal social realist, Nicolae Filimon isi construieste personajele antitetic (procedeu specific creatiei romantice), in concordanta cu intentia, de a educa, opunand personajele negative - Dinu Paturica, chera Duduca, chiar Costea Chioru - personajelor pozitive - Gheorghe, Banul C., Maria.

De pe aceleasi principii moralizatoare, scriitorul isi sanctioneaza ferm personajele, finalul spectaculos aducand izbanda binelui.

Ciocoii vechi si noi este primul roman tipologic, cu eroi complecsi. Prin Dinu Paturica, tipul ciocoiului, al arivistului epocii zugravite de Filimon, scriitorul deschide drum romanelor lui Duiliu Zamfirescu si Ion Marin Sadoveanu, care completeaza seria tipologica a arivistului.

"Prin tema, Ciocoii vechi si noi e un mic roman stendhalian (bineinteles fara filiatiune directa si fara luciditate analitica), iar Dinu Paturica e un Julien Sorel valah. (.) Filimon se complace in modul stendhalian sa urmareasca nerabdarile, bucuriile secrete si exploziile ambitiei. Oricat de enorma ar fi comparatia, Paturica nu e un simplu si vulgar vanator de avere, ci un insetat de toate senzatiile vietii. (.) Esentialul este ca toata energia lui Paturica ramane intacta, aspiratia lui la inaltare neavand nici o oprire. Dinu Paturica e frumos, e in stare sa capteze repede simpatiile, ipocrit cu precocitate si onctuos. E inteligent si iubitor de a se instrui (.) Si intelectualitatea la el nu e o simpla poza" (G. Calinescu).

Eroul lui Filimon ramane un personaj de referinta, caci dupa aprecierea lui G. Calinescu "nu este in literatura noastra, pe masura deplasarii orizontului, un erou cu acte mai solide de stare civila decat Dinu Paturica

Un alt autor care dezvolta tema avaritiei este Ioan Slavici prin opera « Moara cu noroc »in care este prezentata dezumanizarea omului aflat sub puterea banului.

Ghita este nemultumit de conditia sa sociala, el aspira firesc spre bunastare. Este un meserias bun si harnic. Om blind si cumsecade trudind pentru fericirea familiei. Dupa mutarea sa la Moara cu Noroc, Ghita se trans- forma, fiind mereu dus pe ginduri, ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic si nu mai zimbea ca inainte. La prima sa intilnire cu Lica, Ghita incearca sa fie autoritar si dirz in fata lui, mai apoi accepta sa-i devina partas, fiind coplesit de forta morala al acestuia.

Din acest moment Ghita incepe sase mistuie in sine. Actiunile, gesturile si atitudinile lui tradeaza starea de nesiguranta si incertitudise, de teama si suspiciune. De aceea Ghita merge la Arad di idi cumpara 2 pistoale, isi face rost de 2 ciini ciobanesti si isi angajeaza o sluga credincioasa. Cu toate aceste previziuni el este tot mai mult dominat de Lica. Fire slaba, el se lasa in dublicitatea: "sa pare om cinstit, dar sa fie si prieten cu Lica".

Relatiile sale cu lica, il face sa-si schimbe atitudinea si fata de familie. El refuza sa dea lamuriri soacrei, o deglijeaza si devine rece fata de Anna, se departeaza de ea aruncind-o cu buna stiinta in bratele lui Lica. Asistam astfel la o confruntare permanenta intre fondul cinstit a lui ghita si ispita imbogatirii.

Suflet complex este sfisiat de tendinte si trairi contradictorii. La un moment dat vrea sa treaca de la moara, renunta apoi si revine la hotarire, ascunde relatiile lui adevarate cu Lica.

Toate aceste fapte il duc la autoreprosuri la remuscari sincere si dure-roase. De aceea se adreseaza Annei cerindu-i iertare: "iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cit voi trai pe fata pamintului". In Alta imprajurare sarutind unul din copii le zise: "tatal vostru e un ticalos".

Circiumarul este individualizata prin trasaturi sufleteste contradictorii: dorinta de a redeveni onest si tendinta irezistibila a inavutirii.

Saracia ii creaza lui Ghita un complex de inferioritate. Sentimentul nesigurantei il transforma, are efecte negative, tensiunea din interiorul sau creaza senzatia de spaima si astfel se instraineaza de cei din jur. Are momen-te cind ar dori sa se intoarca la linistea colibei sale pentru ca sa-si recapete linistea sufleteasca.

GEORGE CALINESCU

"ENIGMA OTILIEI"

DATE DESPRE AUTOR

S-a nascut la 19 iunie 1899 la Bucuresti. Copilaria o petrece la Botosani si la Iasi, apoi urmeaza cursurile liceului "Gh. Lazar" din Bucuresti, ultimul an la Liceul Internat din Iasi, iar bacalaureatul il sustine la Liceul "Mihai Viteazul" din Bucuresti. La Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, sectia de filologie moderna si filozofie are ca profesori pe N. Iorga, V. Parvan, M. Dragomirescu, Ov. Densusianu si Ramiro Ortiz, despre care Calinescu afirma: "tot ce-am invatat la Universitate de la R. Ortiz am invatat. Cu el m-am deprins a scrie carti, cu el am deprins mestesugul informatiei si al constructiei critice pe substrat istoric, de la el stiu tot ce stiu". In 1993 sustine examenul de licenta in italiana, secundar franceza si romana, apoi pleaca la specializare cu o bursa de doi ani la Scoala Romana din Roma, condusa de V. Parvan, perioada in care face intense cercetari arhivistice, deprinde tehnica strangerii de documente si informatii care ii va folosi atat de mult in viitoarele lucrari.

Debuteaza cu versuri la "Universul literar" si "Sburatorul", foarte apreciate de Eugen Lovinescu, care afirma: "Domnul Calinescu este mintea cea mai ascutita a generatiei de astazi. Am credinta ca ma va continua in critica literara", fapt pe care, in anul 1928, Calinescu insusi il va confirma: "S-a ispravit - e de neinlaturat - sunt critic".

Constient de propria-i valoare, G. Calinescu se va inscire singur in nemurire:

"Nu voi pieri de tot, prin ce am scris si am cantat

Imi va ramane chipul sculptat intr-un bazalt".

In 1947 devine membru al Academiei Romane;

G. Calinescu moare la 12 martie 1965, in Bucuresti.

George Calinescu este o personalitate plurivalenta, de formatie enciclopedica, tipul scriitorului total: critic si istoric literar, eseist si estetician, prozator si poet, dramaturg si publicist.

Opera sa este extrem de variata, de la poezie, la cea mai completa si mai complexa istorie a literaturii romane. Sunt selectate cateva domenii si titluri:

Versuri: "Lauda lucrurilor"; "Cronicile optimistului".

Dramaturgie: "Sun sau Calea neturburata"(mit mongol); "Ludovic al XIX-lea"; "Teatru".

Proza: "Cartea nuntii"; "Enigma Otiliei"; "Bietul Ioanide"; "Scrinul Negru".

Critica si istorie literara: "Viata lui M. Eminescu"; "Opera lui M. Eminescu"; "Viata lui Ion Creanga"; "Istoria literaturii romane. Compendiu"; "N. Filimon"; "Gr. M. Alexandrescu"; "Ion Creanga (viata si opera)"; "V. Alecsandri".

Studii de literatura universala: "Principii de estetica"; "Impresii asupra literaturii spaniole"; "Estetica basmului"; "Scriitori straini".

"Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" este o lucrare monumentala, unica in peisajul literaturii romane, conceputa initial in doua volume, devine, asa cum afirma Calinescu: "un singur volum compact ca o enciclopedie". La 15 aprilie 1941 George Calinescu anunta finalizarea volumului, a carui tiparire are loc in luna iulie, cand, impresionat de valoarea lucrarii, Al. Rosetti ii scrie autorului: "Am volumul d-tale pe masa! () Recitesc acum ici si colo pasaje care ma incanta. Dar, de abia acum, realizez ca esti un monstru (in sens etimologic!). Atatea pagini! Atata munca! Clipe, zile, ore, ani! Ce forta! Ce facultate! Ce usurinta de a scrie! Si nicaieri oboseala, nici plictis Dar ce fel de om esti D-ta?" Lucrarea a fost intampinata cu entuziasm de toti literatii epocii si a ramas o lucrare de referinta si o autoritate critica de necontestat in zilele noastre.

GEORGE CALINESCU - personalitate plurivalenta, de formatie enciclopedica, tipul scriitorului total: critic si istoric literar, esist si estetician, prozator si poet, dramaturg si publicist.

Opera - extrem de variata

Versuri: Poesii - 1937, Lauda lucrurilor - 1963, Cronicile optimistului - 1964. Dramaturgie: Sun sau Calea neturburata. Mit mongol - 1943, Ludovic al XIX-lea - 1964, Teatru - 1965.

Romane: Cartea nuntii - 1933, Enigma Otiliei - 1938, Bietul Ioanide - 1953, Scrinul negru - 1960.

Critica si istorie literara: Viata lui M. Eminescu - 1932-1934, Viata lui I. Creanga - 1938, Istoria literaturii romane. Compendiu - 1945, N.Filimon - 1959, V. Alecs. - 1965.

Studii de literatura univers.: Principii de estetica - 1939, Impresii asupra literaturii spaniole - 1946, Estetica basmului - 1965. "Istoria lit. rom. de la." - o lucrare monumentala, unica in peisajul lit. rom., conceputa initial in 2 vol., devine, asa cum afirma Calin., "un singur volum compact ca o enciclopedie". Al. Rosetti: "Am vol. d-tale pe masa!realizez ca esti un monstru (in sens etimologic!). Atatea pagini! Atata munca! Dar ce fel de om esti D-ta?" Un prim element de noutate - acela al perspectivei estetice asupra intregii evolutii a lit. rom. in timp, acordand atentie doar personalit. care au creat o opera cu valoare artistica si renuntand la autorii mai cu seama din lit. vehe care au numai merite ce tin de ist. cult. in general, precum Coresi. G.C. reia si aplica in "Ist. lit. ."ideea enuntata in lucrarea "Principii de estet.", - "nu e cu putinta o critica fara perspectiva totala ist., dupa cum si ist. lit. trebuie sa apeleze la criteriile estetice ale criticului. "Ist. lit. ."- comparata de unii comentatori cu un roman ale carui personaje ar fi scriitori, vadeste faptul ca, in personalit. lui G.C., istoricul lit. si criticul se asociaza cu prozator. de mare talent: pagini precum cele dedicate portret. lui N. Iorga sau descrierii Rasinarilor se inscriu printre filele antologice ale literelor romane.

."ENIGMA OTILIEI"

Publicat in 1938, romanul "Enigma Otiliei" apare la sfarsitul perioadei interbelice, de puternica afirmare a speciei. Romancierul isi tradeaza formatia de critic literar, deoarece comentariul vietii infatisate in roman trece inaintea vietii create. Teoreticianul romanului romanesc opteaza pentru romanul obiectiv si metoda balzaciana, dar scritorul depaseste programul estetic, realizand un roman al "vocatiei critice si polemice".

Opera literara EO este roman prin amploarea actiunii, desfasurata pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care participa numeorase personaje. Este roman realist prin: tema, structura inchisa, specificul secventelor descriptive, realizarea personajelor, dar depaseste modelul realismului clasic, al balzacianismului, prin spiritul critic si polemic, prin elemente ale modernitatii.

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana aIIIa. Viziunea "dindarat" presupune un narator obiectiv, detasat, care nu se implica in faptele prezentate. Naratorul omniscient stie mai multe decat personajele sale si, fiind omniprezent, el controleaza evolutia lor ca un regizor universal. El plasmuieste traiectoriile existentei personajelor, dar acestea actioneaza automat, ca niste marionete.

Desi adopta un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunica, prin postura de spectator si comentator al comediei umane reprezentate, cu instantele narative. Naratorul se ascunde in spatele mastilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat.

Prin tema, romanul este balzacian si citadin. Caracterul citadin este un aspect al modernitatii lovinesciene. Romanul este o fresca a brugheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea in care imaginea societatii constituie fundalul pe care se proiecteaza maturizarea unui tanar care, inainte de a-si face o cariera, traieste experienta iubirii si a relatiilor de familie. Romanul este realist-balzacian prin motivul mostenirii si al paternitatii.

Alcatuit din douazei de capitole, el este construit pe mai multe planuri narative, care urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor. Un plan urmareste lupta dusa de clanul tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu. Al doilea plan preinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas orfan, vine la Buc pentru a studia Medicina, locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia.

Succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire, care consta in respectarea cronologiei faptelor. Unele secvente narative se realizeaza scenic, prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului sau elocventa discursului, notarea gesturilor si vestimentatie, ca in didascalii. Dialogul confera veridicitate si concentrare epica

Actiunea romanului incepe cu venirea tanarului Felix, orfan, in casa unchiului si tutorelui sau legal. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creste in casa lui pe Otilia marculescu, fiica sa vitrega, cu intentia de a o adopta.

Caracteristicile arhitectonice ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de "ochiul unui estet", din perspectiva naratorului specializat, desi observatia ii apartine personajului intrus care cauta o anumita casa. Patruns in casa, Felix il cunoaste pe unchiul sau, pe verisoara Otilia si asista la o scena de familie: jocul de table.

Intriga se dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund: istoria mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si destinul tanarului Felix Sima. Primul plan se bazeaza pe competitia pentru mostenirea averii batranului deoarece el este proprietar de imobile, restaurante si actiuni. El nu pune in practica niciun proiect privitor la asigurarea viitorului otiliei, pentru a cheltui bani, insa clanul Tulea urmareste succesiunea totala a averii lui, plan periclitat de ipotetica adoptie a Otiliei. Planul al doilea, planul formarii tanarului Felix, urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau, in special iubirea adolescentina pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindca primeaza dorinta de a-si face o cariera. Otilia il iubeste pe Felix, dar dupa moartea lui mos Costache, ii lasa tanarului libertatea de a-si implini visul si se casatoreste cu Pascalopol, barbat matur care ii poate oferi intelegere si protectie. In epilog aflam ca Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-si trai tineretea, iar Otilia a devenit sotia unui conte exotic, cazand in platitudine.

Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Marculescu, fiica celei de-a doua sotii decedate a lui mos Costache. In aceasta familie patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului. Un alt "intrus" este Leonida Pascalopol, un prieten al batranului, care este atras in familia Giurgiuveanu de afectiunea pentru Otilia, pe care o cunostea de mica

A doua familie, inrudita, care aspira la mostenirea averii batranului este familia surorii lui mos Costache, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul, Simion Tulea, si cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu, care este casatorit cu Olimpia si care doreste sa obtina zestrea ei.

Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciana a descrieii mediului si fizionomiei pentru deducerea trasaturilor de caracter. Romanul realist traditional devine o adevarata comedia umana, plasand in context social personaje tipice. Tendinta de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: mos Costache este tipul avarului, Aglae este baba absoluta, Aurica este fata batrana, Simion este dementul senil, Stanica Ratiu este arivistul, Otilia este cocheta, Felix este ambitiosul, iar pascalopol este aristocratul rafinat.

O trasatura a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Mos Costache nu este un avar dzumanizat. El nu si-a pierdut instinctul de supravietuire deoarece cheltuieste bani pentru propria sanatate si nutreste o iubire paterna pentru Otilia. El este o combinatie intre doua caractere balzaciene:avarul si tatal. Felix nu este ambitiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat, dar hotarat sa si faca o cariera

Desi adopta un ton obiectiv, naratorul se ascunde in spatele personajelor sale fapt dovedit in limbajul personajelor care utilizeaza aceleasi mijloace lingvistice, indiferent de situatia sociala sau cultura lor. Cu toate acestea, Aglae pronunta invechit unele cuvinte ("falsa"), marca a inculturii si a snobismului.

Se utilizeaza fraza ampla. Se observa preferinta in descriere pentru grupul nominal si pentru epitetul nelogic (fata juvenila, taietura elenica a nasului, aspect bizar, etc). Descrierea se realizeaza prin aglomerarea detaliilor sau prin hiperbolizare (imaginea romantica a Baraganului). Precizia notatiei are uneori rolul didascaliilor si sustine, impreuna cu dialogul sau monologul, caracterul scenic al secventelor.

Daca teoreticianul Calinescu este adeptul romanului de tip clasic-realist, de factura balzaciana, scriitoul Calinescu nu se dezvolta ca un simplu ilustrator al teoreticianului, ci isi afirma propria personalitate literara, avansand cu ingeniozitate si intuitie inspre descoperirea unor elemente de modernitate care dau complexitate si diversitate romanului sau. Criticul isi transfera ideile estetice inspre zona literaturii, iar scriitorul tradeaza unele dintre acestea.

Prin romanul "Enigma Otiliei", George Calinescu a contribuit la combaterea opiniei conform careia criticii literari sunt incapabili sa creeze. Opera literara poarta, totusi, amprenta conformatiei de critic a autorului.

De-a lungul timpului, atat parerea publicului si a specialistilor in ceea ce priveste valoarea romanului, cat si incadrarile acestuia in curente si miscari literare, sau aprecieri la adresa diverselor tehnici folosite, au variat considerabil. In 1938, Pompiliu Constantinescu decreta: "Autorul a procedat clasic, cu metoda balzaciana a faptelor concrete, a experientei comune, fixand in niste cadre sociale bine precizate o fresca din viata burgheziei bucurestene. Nimic livresc, nimic inventat in atmosfera in care personajele evolueaza: impresia de realism este covarsitoare." Romanul era, deci, incadrat in curentul clasicist prin rigurozitatea constructiei subiectului. De asemenea, puternicele influente balzaciene nu puteau trece neobservate: motive specifice (motivul paternitatii, motivul mostenirii), tipuri umane consacrate (avarul, ingenua, arivistul, intelectualul blazat, fata batrana, baba absoluta), tehnica detaliului folosita in caracterizarea personajelor prin descrierea amanuntita a decorului casnic: strada construita de zidarii italieni, casa lui mos Costache, apartamentul lui Pascalopol, casa familiei Tulea. Fresca Bucurestiului burghez este conturata atat de aspectele sociale, cat si de cele care trateaza familia (relatiile intre soti, relatiile parinti-copii, etc).

Ion Negoitescu constata ca romanul induce cititorului un anumit sentiment, considerat, poate, de multi, firesc: "In tot timpul lecturii persista impresia de joc epic, de mecanic si nu de organic, de masinarie perfecta, uluitoare in precizie, imitand viata pana la iluzia formala." Acest aspect contribuie la delimitarea celor doua planuri narative ale operei: lupta pentru mostenire si, respectiv, evolutia lui Felix. Senzatia de care vorbeste Ion Negoitescu este, bineinteles, data de primul din cele doua planuri, mai exact de rutina puternica dupa care se scurge existenta membrilor clanului Tulea. Acestia au o existenta monotona, fiecare zi fiind umpluta cu aceleasi activitati: Aurica isi continua tentativele de a-si gasi un sot prin nesfarsitele sale plimbari pe Calea Victoriei, Titi copiaza aceleasi desene in acuarela, Simion brodeaza nestingherit vreun gherghef, asumandu-si astfel rolul sotiei si lasand-o pe Aglae la conducerea familiei. Autorul a potrivit minutios rotitele acestui perpetuum mobile burghez, pentru ca, o data inceputa miscarea sa, sa-l poata analiza in voie prin ochii lui Felix, in timp ce viata personajelor se desfasoara in acelasi mod pana la sfarsitul romanului.

Paul Georgescu observa, analizand formula de roman a lui Calinescu, "atenuarea clasicismului prin realism; tendinta generala a operei este clasicista, cu fioruri romantice integrate; romanul este o tragedie in sensul ca actiunea decurge necesar din caracter, dublat de comedie, daca analizam raportul dintre energie si tel, dintre mediu (obiectiv) si dorinta (subiectiva)." Astfel, sunt remarcate trasaturile realiste ale unui roman vazut pana acum drept clasic: observatia psihologica si sociala asupra unor personaje stagnante care sunt lasate sa se manifeste in mediul lor natural. "Fiorurile romantice" sunt elementele imprumutate din romantism; printre ele se numara povestea de dragoste neimplinita dintre Felix si Otilia, tipologia personajelor Felix (orfan si ambitios, hotarat sa isi atinga scopurile prin propriile forte) si Pascalopol - intelectualul blazat care cauta fragmente de fericire in preajma Otiliei. Tragedia consta in senzatia de neputinta in fata unui destin care e determinat de caracterele personajelor: tot ceea ce fac ele este in deplina concordanta cu personalitatea lor, faptele le confirma in permanenta trasaturile, fara a le dezminti sau contrazice nici o clipa. Sursa comediei este perspectiva ironica din care naratorul isi priveste personajele, si in special contrastul dintre aspiratiile si posibilitatile acestora. Ironia este nespecifica realismului; ea este tocmai acea contributie a lui George Calinescu - criticul la specificul romanului, si tine de stilul in care a fost scris.

Un caz aparte il reprezinta Alexandru George, care considera romanele lui Calinescu "ratate, colectii de lucruri ciudate si personaje asemanatoare unor paiate locvace, incapabile sa alcatuiasca o lume." Cu alte cuvinte, tipologiile create de autor nu sunt, practic, capabile sa interactioneze, ci ele exista doar ca entitati separate, fara a se intrepatrunde in vreun fel. Mai mult, ele sunt considerate "ciudate", adevarate fenomene in comparatie cu societatea in care sunt plasate. Opinia criticului mi se pare exagerata din motive evidente. Personajele au, intr-adevar, caracteristici arhetipale, dar ele sunt umanizate si adaptate excelent la mediul in care traiesc, alcatuind un cadru foarte bine definit care reproduce intocmai lumea burgheza de la inceputul secolului XX.

In cartea sa, "De la Ion la Bietul Ioanide", aparuta in 1974, criticul Nicolae Balota remarca latura comica a romanului: "Satiriconul lui Calinescu nu e doar joc, ci si satira, prin utilizarea ironiei, a sarjei, a traiectului si parodie, prin intoarcerea pe dos sau rasturnarea valorilor absolute. Caracterologia lui George Calinescu este caricaturala. Multimea caricaturala inconjoara un mic numar de inocenti Personajele sunt prezentate la inceputul romanului prin stereotipii, gesturi si formule rutiniere Consecventa personajelor este atat de mare, incapatanarea lor de a se repeta atat de tenace, incat inertia lor starneste rasul." Intr-adevar, romanul introduce o perspectiva satirica asupra societatii timpului. Naratorul adopta nu de putine ori o atitudine subiectiva, criticand sau ironizand, direct sau prin vocea personajelor sale, diverse carente de caracter . Parodia reiese din modul in care sunt create personajele din punct de vedere moral, din motivatiile si din modul lor de a judeca lucrurile. Exagerarea trasaturii sau trasaturilor definitorii ale unui personaj da impresia de caricatura. Seria de astfel de personaje oligolaterale le marginalizeaza pe cele complexe (Felix, Otilia), care nu mai sunt capabile sa se integreze, fiind privite ca niste intrusi.

"Stereotipiile, gesturile si formulele rutiniere" puse cap la cap formeaza impresia de "joc epic" de care vorbea Ion Negoitescu. Comicul izvoraste din faptul ca, dupa cateva capitole, cititorul este capabil sa prevada replicile personajelor, reactiile si actiunile lor; ele refuza sa isi schimbe comportamentul chiar atunci cand imprejurarile le-o dicteaza si continua sa persiste in greselile lor de dragul conservarii propriei identitatii - dovada a incapacitatii de a evolua in vreun fel.

In "Arca lui Noe", Nicolae Manolescu identifica, analizeaza si clasifica sursele comicului prezente in roman: "Comicul din Enigma Otiliei este esentialmente rezultatul procedeelor critice folosite de autor Cel putin in patru privinte Enigma Otiliei poate fi studiata ca romanul comic al unei vocatii critice si polemice: tipologia redusa la clara esenta si aproape mecanica; deplasarea observatiei din centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz , cu alte cuvinte excesul si caricatura; exhibarea interioritatii si dezvaluirea motivatiilor; prezenta unor teme si motive caracteristice comediei clasice." Trecand "de la tip la caz", Calinescu nu analizeaza direct arhetipul uman, ci mai intai creeaza personajul cu o trasatura definitorie, puternic evidentiata, de care depinde intregul sau joc, pentru ca mai apoi sa isi puna la incercare abilitatile critice in descrierea reactiilor cat mai excesive determinate de tipologia caracterologica a personajului.

Naratorul se foloseste de omniscienta sa pentru a asterne in fata cititorului stilul de a rationa al personajelor, cu scopul evident de a il pune apoi in opozitie cu faptele acestora, privite obiectiv. Concluziile acestei comparatii contribuie la caracterizarea personajelor din punctul de vedere al nivelului de maturitate morala, aproape inexistent in cazul multora dintre ele. Cateva asemanari dintre roman si comedia clasica ar fi prezenta demagogului arivist (Stanica Ratiu), cu discursurile lui inconfundabile care se apropie de cele ale lui Catavencu (alt demagog celebru), contrastul dintre vestimentatie si caracter observat la Aglae (coc in stil japonez, bluza neagra, eleganta, stransa pe talie, dar caracter josnic, malitiozitate), stradaniile Auricai de a se intineri prin "pomazuiala si rezultatul catastrofal al acestor tentative.

La o privire de ansamblu, se poate spune ca particularitatile romanului "Enigma Otiliei" au fost descoperite si tratate de critica pe parcursul timpului. In prima faza, opera era considerata o copie fidela a realitatii vremii, integrata in curentul clasicist prin structura compozitionala si cu puternice influente balzaciene. Apoi s-a remarcat asemanarea lumii create de autor cu o masinarie in care domina previzibilitatea, totul functioneaza dupa reguli clare. Ulterior s-a demonstrat ca aceste reguli deriva direct din tipologia personajelor, ca actiunile lor sunt determinate in totalitate de caracter. S-a evidentiat si nota comica a romanului, creata de contrastul dintre aspiratiile personajelor si limita posibilitatilor lor, si alimentata de tenta ironica a perspectivei narative.

Opiniile critice defavorabile au invocat lipsa de coeziune a tipurilor umane ale personajelor si absenta unitatii structurale; inconsistenta acestor opinii o reprezinta trasaturile prin care Calinescu umanizeaza "paiatele" sale "locvace", conferindu-i fiecareia un specific individual. Sirul aprecierilor critice culmineaza cu capitolul din "Arca lui Noe" a lui Nicolae Manolescu, dedicat romanului, care releva multitudinea de fatete ale satirei si de surse ale comicului, izvorate din instinctul de critic literar al autorului.

Dincolo de variatiunile de nuanta ale opiniilor criticilor despre "Enigma Otiliei", toate afirmatiile lor au un fundament comun: romanul este clasic prin constructie si realist prin continut; el prezinta critic aspecte ale societatii bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea. In tonul naratorului se simte vocea "estetului" Calinescu, care nu se limiteaza la a expune, ci analizeaza si satirizeaza, folosindu-se de experienta acumulata in anii de critica literara, si aceasta trasatura este cea mai pregnanta in ceea ce priveste stilul autorului asa cum este reflectat in roman.

3."Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi"

Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfasoara drama lui Stefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe doua realitati: mostenirea si razboiul. Apoi mostenirea genereaza conflictul cu o seama de personaje: mai intai cu familia.

Apoi la masa de la unchiul Tache, il va infrunta pe batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, intr-o scema si decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: 'casa veche, mare cat o cazarma'. Unchiul Tache este si el un personaj balzacian: ursuz, avar, batran. Locuia intr-o singura camera, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuseste sa-l cunoasca tot datorita mostenirii, este Vasilescu Lumanararu, milionarul analfabet. O lume de negustori ii infatiseaza lui Gheorghidiu viata ca pe un imens hipodrom, in care toti joaca la intamplare si castiga la intamplare. Personaj balzacian este si Nae Gheorghidiu, imbogatit prin zestre, ahtiat de a face cat mai multa avere, un Stanica Ratiu ajuns in stadiul de a fi considerat 'unul din cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara romaneasca'. imprejurarile mostenirii i-o dezvaluie pentru prima data pe Ela intr-o alta lumina. Interventia acesteia i-o releveaza vulgara.

Problema razboiului, a intrarii in razboi, apare, in prima parte a cartii, in gura proprietarului, a avocatului, latrator si demagog. Problema razboiului este dezbatuta in tren, la Camera, in ziarele vremii, Discutia din tren, ca si cele de la Camera, reinvie spiritul lui Caragiale atat prin personaje cat si prin atmosfera. in prima parte a cartii, problema razboiului este dezbatuta astfel, incat sa justifice psihologic numeroasele motive si detalii care vor interveni in 'jurnalul de front', cum a fost considerata cea de-a doua parte. Subiectul romanului analizeaza deci ascutit tema casniciei nerealizate, devenita calvar pentru cei doi soti care, neputand comunica in mod esential, traiesc intr-un climat de suspiciune, gelozie si minciuna. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolata in povestea, traita aievea, a unui fragment din primul razboi mondial. Tragismul razboiului schimba optica eroului asupra lumii si a sensurilor ei. Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gandi o alta oranduiala. in aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta este si izvorul geloziei sale, care il fac sa se zbata inrte certitudini si indoieli. Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si faptele Elei, si framantarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care il stie, este ca o iubeste pe Ela; aceasta iubire ii da cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos.

Cand 'certitudinile' sale il apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face totusi sub rezerva unui indoieli; este motivul ce va determina impacarea ulterioara, dar si motivul care, spulberandu-se, va pecetlui definitiva despartire. Si-a cunoscut St. Gheorghidiu sotia, in esenta feminitatii sale? Desigur. Dar a socotit ca o poate aduce in sfera unei puritati a iubirii, care sa infranga obisnuitul, comunul, din relatiile sociale curente. Sotia sa insa a ramas inauntrul acestor relatii, adaptandu-se perfect. Pe St. Gheorghidiu mostenirea insa nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului. Este, deci, St.Gheorghidiu un invins? Este un invins in cadrul societatii burgheze pe care o detesta si deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia - lasandu-i 'tot trecutul'. Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi. Moraliceste, eroul nu este un invins. El a invins sentimentul geloziei, care il dezumanizeaza; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea 'enorme'; a pus intr-un raport just framantarile din constiinta cu framantarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cantarind mai greu in balanta constiintei. intr-un cuvant si-a invins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala. Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu intelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care dragostea este un joc de societate, in conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei o intereseaza, in fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul in care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea.

         St. Gheorghidiu ii dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasandu-i cu marinimie si dispret suveran, o buna parte din avere. in gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala. Tanase- Vasilescu- Lumanararu si Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea carora C. Petrescu paraseste problemele de constiinta, ramanand in planul social. Observatia subtila si exacta releva tablouri demne de o larga fresca sociala. Lumanararu il concureaza pe Nae Gheorghidiu la cumpararea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagema bancara, il anihileaza pe Lumanararu si-l scoate din concurenta, umilindu-l. Asociatia lor, este o asociatie banditeasca, pusa sub egida 'desteptaciunii' politice a lui Gheorghidiu. in curand devin rechini ai razboiului, facand afaceri necurate cu dusmanul, in defavoarea tarii. Cei doi asociati sunt tipuri balzaciene, pe care insa autorul nu le dezvolta pana la capat, dar le reia in romanul Patul lui Procust. A doua zi se muta la hotel si-i lasa 'absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret, la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.' Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfasoara drama lui Stefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe doua realitati: mostenirea si razboiul. Apoi mostenirea genereaza conflictul cu o seama de personaje: mai intai cu familia.

Apoi la masa de la unchiul Tache, il va infrunta pe batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, intr-o scema si decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: 'casa veche, mare cat o cazarma'. Unchiul Tache este si el un personaj balzacian: ursuz, avar, batran. Locuia intr-o singura camera, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuseste sa-l cunoasca tot datorita mostenirii, este Vasilescu Lumanararu, milionarul analfabet. O lume de negustori ii infatiseaza lui Gheorghidiu viata ca pe un imens hipodrom, in care toti joaca la intamplare si castiga la intamplare. Personaj balzacian este si Nae Gheorghidiu, imbogatit prin zestre, ahtiat de a face cat mai multa avere, un Stanica Ratiu ajuns in stadiul de a fi considerat 'unul din cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara romaneasca'. imprejurarile mostenirii i-o dezvaluie pentru prima data pe Ela intr-o alta lumina. Interventia acesteia i-o releveaza vulgara. Problema razboiului, a intrarii in razboi, apare, in prima parte a cartii, in gura proprietarului, a avocatului, latrator si demagog. Problema razboiului este dezbatuta in tren, la Camera, in ziarele vremii, Discutia din tren, ca si cele de la Camera, reinvie spiritul lui Caragiale atat prin personaje cat si prin atmosfera. in prima parte a cartii, problema razboiului este dezbatuta astfel, incat sa justifice psihologic numeroasele motive si detalii care vor interveni in 'jurnalul de front', cum a fost considerata cea de-a doua parte.
Subiectul romanului analizeaza deci ascutit tema casniciei nerealizate, devenita calvar pentru cei doi soti care, neputand comunica in mod esential, traiesc intr-un climat de suspiciune, gelozie si minciuna. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolata in povestea, traita aievea, a unui fragment din primul razboi mondial. Tragismul razboiului schimba optica eroului asupra lumii si a sensurilor ei. Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gandi o alta oranduiala. in aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta este si izvorul geloziei sale, care il fac sa se zbata inrte certitudini si indoieli.
Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si faptele Elei, si framantarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care il stie, este ca o iubeste pe Ela; aceasta iubire ii da cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos. Cand 'certitudinile' sale il apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face totusi sub rezerva unui indoieli; este motivul ce va determina impacarea ulterioara, dar si motivul care, spulberandu-se, va pecetlui definitiva despartire. Si-a cunoscut St. Gheorghidiu sotia, in esenta feminitatii sale? Desigur. Dar a socotit ca o poate aduce in sfera unei puritati a iubirii, care sa infranga obisnuitul, comunul, din relatiile sociale curente. Sotia sa insa a ramas inauntrul acestor relatii, adaptandu-se perfect. Pe St. Gheorghidiu mostenirea insa nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului.
Este, deci, St.Gheorghidiu un invins? Este un invins in cadrul societatii burgheze pe care o detesta si deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia - lasandu-i 'tot trecutul'. Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi. Moraliceste, eroul nu este un invins. El a invins sentimentul geloziei, care il dezumanizeaza; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea 'enorme'; a pus intr-un raport just framantarile din constiinta cu framantarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cantarind mai greu in balanta constiintei. intr-un cuvant si-a invins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala. Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu intelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care dragostea este un joc de societate, in conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei o intereseaza, in fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul in care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea.
St. Gheorghidiu ii dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasandu-i cu marinimie si dispret suveran, o buna parte din avere. in gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala. Tanase- Vasilescu- Lumanararu si Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea carora C. Petrescu paraseste problemele de constiinta, ramanand in planul social. Observatia subtila si exacta releva tablouri demne de o larga fresca sociala.
Lumanararu il concureaza pe Nae Gheorghidiu la cumpararea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagema bancara, il anihileaza pe Lumanararu si-l scoate din concurenta, umilindu-l. Asociatia lor, este o asociatie banditeasca, pusa sub egida 'desteptaciunii' politice a lui Gheorghidiu. in curand devin rechini ai razboiului, facand afaceri necurate cu dusmanul, in defavoarea tarii. Cei doi asociati sunt tipuri balzaciene, pe care insa autorul nu le dezvolta pana la capat, dar le reia in romanul Patul lui Procust.

SUBCAPITOLUL D: TEMA RAZBOIULUI IN OPERA INTERBELICA

DESCRIERE GENERALA

O alta tema dezvoltata de-a lungul timpului de catre numerosi scriitori este tema razboiului,o tema complexa care implica cunoasterea istoriei deoarece aceasta tema are ca sursa de inspiratie istoria unui popor.Sursa de inspiratie ofera acestei teme originalitate.

Unul dintre scriitori care au abordat tema razboiului in scrierile sale este I.L.Caragiale,reprezentativa fiind opera "In vreme de razboi"

Actiunea se petrece in timpul Razboiului pentru Independenta (1877), de unde si numele nuvelei. Subiectul urmareste evolutia lui Stavrache, un hangiu din
Podeni. Acesta afla in mod neasteptat ca fratele sau, preotul Iancu Georgescu, este capetenia unei bande de talhari. Cand intreaga banda este prinsa, speriat, Iancu ii cere ajutor fratelui sau. Stavrache este oripilat de marturisirea lui, totusi se gandeste sa-l ajute asa cum ii cere datoria lui de frate. La han se afla un regiment care pleca pe front. Hangiul il indupleca pe ofiterul care conducea regimentul sa-l ia pe fratele sau ca voluntar, fara sa ceara acte ori alte formalitati. Iancu pleaca la razboi, iar Stavrache ramane sa poarte povara cumplitului secret.
              I se pare nedrept ca talharii nu l-au tradat pe Iancu si asteapta vesti de la fratele sau.
Stavrache se gandeste ca Iancu ar trebui pedepsit, dar urmareste in ziare stirile despre front, sperand sa nu fie ranit. Apoi, incepe sa se gandeasca la averea preotului.
Intr-o zi primeste vestea mortii fratelui sau. Scrisoarea era o farsa a unui camarad de-al lui Iancu, insa Stavrache nu stie acest lucru. Hangiul incepe sa fie bantuit de cosmaruri. Mai intai viseaza ca fratele lui, aflat in postura de ocnas evadat, vine sa-i ceara ajutor, dar el refuza sa i-l dea, iar Iancu il intreaba cu imputare: Credeai c-am murit, neica? Intrebarea declanseaza o lupta acerba intre frati. Apoi Stavrache viseaza ca Iancu vine amenintator, ca soldat victorios, si ii repeta aceleasi cuvinte, apoi il ataca.
Stavrache traieste singur, cu gandul ca fratele lui e mort, dar fara sa poata intra legal in posesia averii acestuia.
Dupa cativa ani, Iancu se intoarce pe neasteptate, intr-o noapte de iarna cumplita.
Acesta cheltuise banii garnizoanei si venise la Stavrache ca sa obtina suma delapidata. Stavrache reactioneaza asa cum facuse in cosmar, adica il ataca in liniste, asteptand ca halucinatia sa-si urmeze cursul, dar, cum de data aceasta nu mai iese invingator, personajul cedeaza, isi pierde mintile si incepe sa cante popeste. Nuvela se incheie cu fraza resemnata a preotului-talhar: N-am noroc.

Un alt mare scriitor care si-a aratat interesul pentru razboi abordandu-l in operele sale este Costache Negruzzi.Opera"Alexandru Lapusneanul" prezinta evenimete istorice petrecute in timpul domniei lui Alexandru Lapusneanul.

Negruzzi este creatorul nuvelei istorice romanesti. Nuvela Alexandru Lapusneanul a fost publicata in primul numar al revistei Dacia Literara in anul 1840. Nuvela lui Negruzzi este o capodopera, o culme neintrecuta pana in prezent.

Adevar si fictiune: in scrierea acestei nuvele Negruzzi s-a inspirat din scieri vechi, mai ales din cronica lui Grigore Ureche. De aici a luat informatia despre intoarcerea lui Lapusneanul impotriva dorintei marilor boieri si episodul uciderii celor 47 de boieri. Cercetarile recente pun in lumina faptul ca Lapusneanul nici nu a fost un domn atat de crud; in realiate nici nu au omorat 47 de boieri si ca mai aspra era sotia sa. Vinovat de acesta deformare este insa cronicarul Ureche. Important insa este, ca pornind de la sumare date istorice, Negruzzi -prin talentul si imaginatia sa- a reusit sa creeze o fictiune credibila

Nuvela infatiseaza intamplari din a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul. Este o perioada framantata, tensionata din istoria Moldovei, din cauza luptelor pentru putere.

Structura nuvelei: nuvela este alcatuita din patru parti, fiecare avand un moto semnificativ.

1. Daca voi nu ma vreti, eu va vreu! - ilustreaza hotararea lui Lapusneanul de a ocupa tronul impotriva dorintei marilor boieri

2. Ai sa dai sama, doamna - sunt cuvintele rostite de vaduva unui boier si adresate doamnei Ruxandra, ca o amenintare pentru crimele infaptuite de sotul ei

3. Capul lui Motoc vrem! - exprima nemultumirea poporului din cauza numeroaselor dari si din cauza asupririi boieresti

4. De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu! - sunt cuvintele lui Lapusneanul, care, revenit la realitate, ii ameninta pe cei care voiau sa-l calugareasca

Nuvela are o compozitie echilibrata si a fost asemanata cu a celor patru acte ale unei drame. Astfel expozitia o reprezinta sosirea lui Lapusneanul in Moldova, intriga: actiunile domnitorului indreptate impotriva marilor boieri, punctul culminant: uciderea celor 47 de boieri si a lui Motoc, iar deznodamantul este moartea lui Lapusneanul.

Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, alcatuit din lumini si umbre, asemenea oamenilor adevarati. Cruzimea domnitorului este motivata istoric si psihologic: el ii pedepseste pe marii boieri, care isi doreau puterea si pentru ca il tradasera in prima domnie. Scopul politicii sale este centralizarea puterii in mainile domnitorului impotriva tendintelor marii boierimi. Cuvintele lui Lapusneanul sunt memorabile, exprimand hotarare si o vointa de fier.

Chiar de la inceput domnitorul dovedeste vederi progresiste, inaintate, raspunzand boierilor: Voi mulgeti laptele tarii, dar a venit vremea sa mulg si eu pre voi!

Pentru a se razbuna, domnitorul se preface, simuleaza impacarea cu marii boieri. De asemenea si-l apropie pe Motoc. Totusi violenta si cruzimea lui depasesc la un moment dat limitele normalului in scena uciderii boierilor si a alcatuirii piramidei de capete. In caracterizarea personajului Negruzzi noteaza gesturi, mimica, comportarea, replica: -Bine ati venit boieri, zise Lapusneanul, silindu-se a zambi.; .raspunse Lapusneanul, a carui ochi scanteiara ca un fulger.

Si celelalte personaje sunt bine caracterizate (siretenia mitropolitului, care ii sugereaza doamnei Ruxandra sa si otraveasca sotul, fara ca el sa se implice).

Pentru prima oara in literatura romana Negruzzi caracterizeaza personajul colectiv: multimea adunata sub zidurile palatului.

Opera lui Barbu Stefanescu Delavrancea, "Razboiul si datoria noastra", este un discurs oratoric, deoarece se adreseaza publicului, a fost rostit la "sesiunea extraordinara a Academiei Romane" din 1916. Tema acestei opere este necesitatea intrarii Romaniei in razboi pentru intregirea tarii prin recuperarea teritoriilor pierdute si realizarea visului tuturor romanilor - unirea: "Istoria povesteste izbanzile si suferintele, gloria si urgia, pe cari le-a gustat si le-a indurat neamul nostru nefericit adeseori si pururea cu acelasi instinct si cu acelasi gand de unire." In acest citat si pe tot parcursul operei se observa si faptul ca autorul doreste sa convinga auditoriul prin limbajul expresiv si argumentele aduse.

Aceasta creatie a lui Barbu Stefanescu este un discurs oratoric si pentru ca are si o structura specifica acestui fel de text. In exordium, dupa cum am spus si mai sus, autorul doreste sa castige atentia si simpatia publicului care il asculta. Urmeaza a doua parte, naratio, sau expunerea faptelor : " De doi ani si mai bine Europa inoata in sange. Milioane de vieti s-au stins si se sting, unanim si eroic."

In diviziunea argumentarii se prezinta ideea principala folosita ca argument, unde oratorul povesteste ca toate "izbanzile si suferintale" indurate de romani de-a lungul istoriei au avut un singur scop: unirea nationala, care va putea fi infaptuita doar intrand in razboi, dupa parerea lui Delavrancea.

Argumentarea sau demonstratia este a patra parte din continutul discursului oratoric al lui Barbu Stefanescu Delavrancea. Autorul crede ca Unirea mult dorita se va realiza pentru ca "moldovenii, ardelenii si muntenii . sunt acelasi neam din aceeasi tulpina", dar ei sunt "o fiinta pe care Carpatii nu o despart, ci o intregesc." In acest sens publicul este convins si de faptul ca romanii au o limba comuna, "asa ca motul din Ardeal sa inteleaga pe munteanul de la Dunare si pe plaiesul din Moldova", dar au si "acelasi dor, aceleasi dureri, aceleasi aspiratiuni, aceeasi doina", "dureri si bucurii" comune; pana si dusmanii, adica "talharii care ii prada si ii ucid" sunt aceeasi pentru toata tara. Respingerea argumentelor aduse este subliniata in urmatorul pasaj: "Si azi, cand harta Europei se va schimba, noi ce-am fi putut face? Dupa doi ani de asteptare ne-am hotarat. Doua grupari erau in fata noastra. Ne-am ales gruparea in fruntea careia sta rasa noastra, reprezentand civilizatia straveche, elocinta, ordinea si blandetea neolatina." De aici se desprinde faptul ca cele doua grupari erau cei care doreau ca Romania sa intre dupa doi ani in primul razboi mondial si a doua grupare erau cei ce doreau neutralitatea, deci se crea o opozitie. De catre Delavrancea neutralitatea e considerata, de fapt, lasitate: "Un neam nu piere prin siluire, ci prin abdicare. Si noi n-am abdicat nici de la trecut, nici de la constiinta nationala

Ultima parte a argumentarii dintr-un discurs oratoric este peroratia sau concluzia, unde autorul reia argumentele aduse inainte. El apeleaza la un discurs al Regelui Ferdinand, care era el insusi de principiu ca Romania sa lupte cu vitejie pentru liberarea tarii de sub asupritori. Regele evoca imaginea "marilor Voievozi Mihai Viteazul si Stefan cel Mare, ale caror ramasite zac pamanturile ce veti dezrobi." Barbu Stefanescu aminteste auditoriului ca intrarea in razboi inseamna dobandirea teritoriilor ce au facut parte o din tara si care au fost luate pe nedrept. Din nou se evoca trecutul prin personalitatea lui Traian si originea neolatina: "Vrem Carpatii, cu tot podisul lor, unde ne-a asezat imparatul Traian ca sa fim veghe si straja civilizatiunii romane impotriva hoardelor de barbari navalitori." In ultimele propozitii ale discursului autorul spune ca nu va fi usor daca se va intra in razboi, dar va fi vitejeste, vor putea sta cu capul sus mai tarziu si parca o ultima raza de speranta strabate mintea autorului: ".ne vom inghiti lacramile.Si nu ne va covarsi durerea, hotarati sa biruim in numele sfintei cauze a neamului nostru."

Prin toate aceste argumente am demonstrat ca opera lui Barbu Stefanescu Delavrancea care uimeste si impresioneaza publicul si cititorul in mod placut este un discurs oratoric.

LIVIU REBREANU

"PADUREA SPANZURATILOR"

DATE DESPRE AUTOR

Liviu Rebreanu s-a nascut la 27 noiembrie 1885 in satul Tarlisiua, judetul Bistrita-Nasaud.

Studiile gimnaziale le face in Nasaud, Bistrita, apoi scoala militara in Sopron. Absolva Academia militara "Ludoviceum" din Budapesta si apoi activeaza ca ofiter la Gyula. In 1908 demisioneaza din armata, iar in 1909 ajunge in Bucuresti.

Debuteaza la revista "Luceafarul" din Sibiu in 1908 cu nuvele, apoi 1909 la revista "Convorbiri critice" in Bucuresti. In 1920 apare romanul "Ion" care este primul mare succes al sau, primind Premiul Academiei Romane. Doi ani mai tarziu apare romanul "Padurea spanzuratilor" care va fi tradus intre anii 1928-1959 in peste zece limbi.

A ocupat diferite functii printre care si cea de director al Teatrului National din Bucuresti.

Se stinge din viata la 1 septembrie 1944 si este inmormantat la cimitirul Bellu in Bucuresti.

Anul 1920 reprezinta momentul crucial al carierei literare a lui L.Rebreanu, una dintre cele mai rasunatoare, desi atat de agitata si dramatica, de care s-a bucurat un prozator roman.O data cu aparitia lui Ion, scriitorul nu numai ca a intrat decisiv in constiinta criticii literare, dar si-a castigat titlul de primul mare romancier modern sau chiar de autor al primului roman romanesc in sensul deplin al cuvantului.

Scriitorul a debutat in 1908 cu schita Codrea (Glasul inimii) in revista Luceafarul iar in 1912 ii apare volumul de nuvele si povestiri "Framantari" la o editura din Orastie, urmat de Golanii (1916), prefatatele Mihail Dragomirescu, Marturisire (1917) si Rafuiala (1919), ultimul incluzand, pe langa bucati mai vechi, si cateva proze scurte necuprinse in cartile anterioare.Tot in 1919 inregis-tram si naratiunea cu tenta autobiografica (nuvela sau roman) Calvarul. In aceasta perioada, Rebreanu desfasoara si o relativ sustinuta activitate de gazetar in diverse jurnale ale epocii, de cronicar dramatic la "Scena" (1910-1911), Universul literar (1917), Sburatorul (1919-1921) si de traducator.

Sigur este ca cel dintai roman al lui Liviu Rebreanu s-a ridicat intr-adevar, urias, monopolitic, dar nu intr-un peisaj arid, ci pe fondul unei proze ce cuprin-dea cateva realizari majore in nuvela si schite, si o traditie romaneasca onorabila.

Chiar daca Ion nu este un "accident", un miracol in literatura romana, faptul in sine nu scade cu nimic meritele cartii. Din contra, as zice ca valoarea lui iese cu atat mai mult in evidenta cu cat se detaseaza coplesitor pe un fundal ce are si el cotele sale.

Debuteaza cu nuvelele 'Framantari' (1912) 'Golanii', 'Marturisire' (1916), 'Rafuiala'( 1919). in 1920 apare romanul 'Ion', primul roman social obiectiv modem din literatura romana A fost directorul Teatrului National, presedintele Societatii Scriitorilor Romani si membru al Academiei Romane din 1934, cand Rebreanu sustine discursul de receptie cu titlul 'Lauda taranului roman'.

Opera:
Nuvele: 'Catastrofa '(1921). 'Norocul' (1921), 'Cuibul visurilor' (1927), 'Cantecullebedei'(1927). 'IticStruldezertor'(1932).
Romane sociale: 'Ion' (1920), 'Craisorul' (1929), 'Rascoala' (1932), 'Gorila'(I93X);
Romane psihologice: 'Padurea spanzuratilor' (1922), 'Adam si Eva'(1925)*, 'Ciuleandra'(1927), 'Jar'( 1934); Romanul politist: 'Amandoi'(1940); Teatru: 'Cadrilul'(1919), 'Plicul'(1923). 'Apostolii'(1926).

Dar, pentru ca ne aflam la acest capitol, sa consultam si "dosarul" lui Ion, alta obsesie a perioadei de care ma ocup (1920 - 1967).Despre protagonistul romanului s-au emis opinii si judecati contradictorii, avandu-si, asa cum ne-am obisnuit, formularile exponentiale in caracterizarea lui Eugen Lovinescu si George Calinescu.

Drumul creatiei lui Liviu Rebreanu

Evolutia nuvelistului si al romancierului Liviu Rebreanu s-a implinit urmand doua directii divergente, ambele denotand o constiinta estetica iesita din comun.Pe taramul nuvelistici a fost una de asimilare a tuturor datelor epocii, uneori pana la confundarea cu ele si de integrare in atmosfera dominanta pe acest taram.Tot ceea ce se defineste ca tipologie inainte si o data cu el se afla in paginile nuvelelor sale.

Spre deodebire de nuvela, pe taramul romanului L.Rebreanu a fost insa un refractor fata de epoca sa si chiar de inaintasii lui, carora nici mai tarziu nu le-a recunoscut merite deosebite.Dar acest refuz nu a imbracat forme manifeste, reactii programatice, ci tenace, Rebreanu a pregatit noua era a romanului, creand romanul romanesc modern in laboratorul sau mental, cu o intalegere lucida a tot ceea ce produce de acest gen, nu erau si a tot ceea ce ele trebuiau sa fie.De fapt inainte ca teoria despre romanul romanesc modern sa existe, au existat romanele lui Liviu Rebreanu.

El a creat romanul romanesc modern, intr-un moment in care proza noastra cauta infrigurata alte teritorii ale inspiratiei sale, in speta ale lumii citadine, alte modele de expresie - Proust, Gide.Dar structurile lui morale erau cele caracteris-tice primelor decenii ale secolului : drama taraneasca si asuprirea nationala.

Aceste structuri apar in opera postbelica a lui Liviu Rebreanu, nu ca ele-mente reziduale ci ca amintiri legate de fluxul si refluxul amintirilor, ca intamplatoare reveniri pe ecranul memoriei involuntare, sau ca fantasme ale unui subconstientului ce se zbate sa se elibereze de prezenta lor.Ele reprezinta substanta insasi a operei lui pornita din credinta, cu consecventa urmarita, careia i s-a daruit total, neconditionat, ca acestea sunt problemele fundamentale, majore ale societatii romanesti.Intalegandu-le si conferindu-le dimensiunea tragica, Liviu Rebreanu le transgresa in zona general-umana a permanentelor din aceea a conjuncturii social-politice.

Dar opera lui de tinerete, opera publicata cand asuprirea nationala atinsese punctul ei maxim, nu reflecta toate aceasta drama ?

Agitatia nationala a anilor 1900 - 1916 nu include si numele lui Liviu Rebreanu.Abia mai tarziu, in romanul "Padurea Spanzuratilor" el ii va conferi dimensiunea tragica, dusa pana la ultima consecinta, dincolo de care nu se mai poate trece.Aici aflam in fond semnificatia operei lui Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane : absenta scrisului sau in valtoarea problematicii nationale din primele doua decenii ale secolului nu a insemnat o retragere din motive conjuncturale, ci si-a avut sorgintea in conceptia sa despre relatia dintre arta si actiune politica, asa cum el a enuntat-o in mod elocvent prin paralela dintre cele doua personalitati ale culturii romanesti, Octavian Goga si Delavrancea.

Am putea spune ca, in mod paradoxal, Liviu Rebreanu e scriitorul care a ramas cel mai sus in structurile mentale ale primilor decenii.Nu in sensul unei inchistari sufletesti si al unei imposibilitati de a evolua. Dimpotriva Liviu Rebreanu a avut capacitatea de a sesiza care sunt structurile fundamentale ale unei vieti nationale, desprinzandu-le din fluxul evenimentelor si proiectandu-le in zonele permanentelor tragice.Cu acel instinct artistic de scriitor exceptional, Liviu Rebreanu nu a dat glas nici revoltei, nici participarii, ci a cautat sa-si inscrie opera in sferele creatiei care sa nu exprime nici un fel de adeziune sau aprehensiune partizana.

Cand Eugen Lovinescu spunea "romanul d-lui Rebreanu reprezinta realizarea integrala a idealului semanatorist " se referea nu la substanta cartii, ci la ceea ce am putea numi "semnele exterioare" ale curentului, pe care si Liviu Rebreanu il socotea drept spiritul literar dominant al inceputului de secol.In articolul lui Eugen Lovinescu, se afla si subtile delimitari ale creatiei lui Rebreanu de semanatorism, cum ar fi "obiectivitatea fundamentala" si faptul ca nu apartinea "literaturii de lupta", ele contrazicand afirmatia initiala.Romanul lui Liviu Rebreanu nu reprezinta "realizarea integrala a idealului semanatorist", ci negarea lui din toate punctele de vedere sau, mai precis, demonstrarea cauzelor pentru care semanatorismul nu a produs adevaratul roman al vietii taranesti.Ceea ce atesta ca cele doua probleme ale inceputului de secol : cea nationala si taraneasca s-au impus ca adevaruri obiective, mai presus de curentele doctrinare dominante, si care nu l-au influentat.Nicolae Iorga, cum insusi a spus, a cautat o rezolvare a "chestiunii taranesti" pe cale culturala iar viata romaneasca, pe cale politica. Nuvelele sale au incununat un drum pe care el mergea odata cu ceilalti, largindu-l necontenit, aflandu-i perspective pe care nici cei mai varstnici, nici cei de-o seama cu el nu le intrevedeau, iar de la un moment dat nu-l puteau insoti pana pe culmile pe care el a ajuns, ducand - asa cum a spus Haurois despre Camus - piatra in varful cel mai inalt al muntelui.Ceea ce s-a intamplat deopotriva si pe taramul romanului.

2.PADUREA SPANZURATILOR

Aparitia lui Liviu Rebreanu in literatura inseamna un moment de raspantie. Analizand acest moment, Tudor Vianu considera ca "rolul samanatoristilor era incheiat, iar Delavrancea, Duliu Zamfirescu si Bratescu-Voinesti isi dadusera masura lor. numai Sadoveanu ontinua sa creasca din fundamentele asezate mai dinainte".

Reprezentand epicul pur, Liviu Rebreanu marcheaza o noua faza a realismului romanesc :                  "Niciodata realismul romanesc, inaintea lui Rebreanu, nu infiripase o vziune a vietii mai sumbra, infruntand cu mai mult curaj uratul si dezgustatorul, intocmai ca in varietatea mai noua a realismului european, crudul naturalism francez su rus" (Tudor Vianu). Eugen Lovinescu vorbeste de realisul dur din operalui Rebreanu, de originalitatea marilor sale constructii epice, de obiectivitatea prozei.

Liviu Rebreanu in operele sale creaza oameni vi, cu viata proprie, el se apropiindu-se de misterul eternitatii .

Despre stil "prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce vreau decat sa fie slefuit si neprecis. E mult mai usor a scrie frumos decat exact" (Liviu Rebreanu). Atat Liviu Rebreanu cat si C. Petrescu pot avea un stil caracterizat prin sobrietate, limpezime si precizie, fiind considerati scriitori anticalofili (impotriva scrisului infrumusetat).

"Realitatea pentru mine a fost un pretext pentru a-mi crea o alta lume noua, cu legile ei, cu intamplarile ei" (Liviu Rebreanu).

"Pentru mine arta, zic arta si ma gandesc mereu la literatura, inseamna cretie de oameni si viata. Astfel arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vi, cu viata proprie scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca intereseaza in arta ci pulsatia viatii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume" (Liviu Rebreanu).

Primul roman psihologic din literatura noastra este inspirat dintr-o intamplare reala. Emil Rebreanu, nascut la 17 decembrie 1891, fratele scriitorului si subofiter in armata austro-ungara, a fost spanzurat la Ghimes pe data de 14 mai 1917 cand incerca sa dezerteze pe frontul romanesc. Dupa mai multe surse se pare ca Ilona a existat in realitate, fiind iubita lui Emil. In 1920 Livu Rebreanu face o calatorie la Ghimes si descopera mormantul fratelui sau. Astfel, aceasta calatorie si o fotografie il determina sa scrie romanul de fata. Fotografia respectiva, in care era reprezentata o padure de spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia a vazut-o in anul 1918 la un prieten cand mergea la o conferinta de pace.

Apostol Bologa,un tanar din Parva, de langa Nasaud, insufletit de aventuri romantice, se inroleaza voluntar pe front, in timpul primului razboi mondial, pentru a-i dovedi dragostea logodnicei sale, Marta, ca si el este capabil sa rivalizeze cu ulanii maghiari, dupa care aleasa nimii sale se dadea in vant.

Pe frontul din Galitia, el se acopera de bravura, fiind decorat si avansat la gradul de locotenent. Este cooptat apoi de Curtea martiala, unde il condamna, cu toata covingerea, la moarte, prin spanzuratoare, pe sublocotenentul ceh, Svoboda.

Dupa executie, afla de la noul comandant de companie, capitanul Klapka, motivele pentru care Svoboda incercase sa dezerteze. Din acest moment incepe sa aiba mustrari de constiinta. Incercarea de a gasi noi argumente si justificari ii sporeste nelinistea si obsesia vinovatiei devine chinuitoare.

Afland apoi ca regimentul sau va fi trimis pe frontul romanesc, se hotaraste sa dezerteze, este ranit si internat in spital. Indragostit de unguroaica Ilona, fiica groparului Vidor, in casa caruia este incartiruit, Bologa rupe, in timpul concediului de convalescenta logodna cu Marta.

La scurt timp dupa reintoarcerea la unitate, este chemat din nou la Curtea martiala. Acum urma sa fie judecati niste tarani, considerati spioni fiindca se ducea sa-si munceasca ogoarele peste liniile interzise conventional de armata austro-ungara. Bologa nu mai poate suporta gandul de a fi complice la condamnarea unor oameni nevinovati si se hotaraste sa dezerteze. Este prins, condamnati si spanzurat.

Structurala compozitionala a cartii se conduce dupa liniile unei constructii clasice, ascendente. Descrierea unei atmosfere cenusii a zilei de toamna deschide simbolic drumul in constiinta lui Apostol Bologa. El cade spanzurat ca un martir al neamului. Discursul epic se constituie pe schema unei obsesii, alternand timpul cronologic cu timpul psihologic.

Monologul interior si sondajul psihologic, realizat din perspectiva autoriala, configureaza destinul tragic al eroului. Pasajele ce descriu atmosfera dezolanta de pe front sau natura cenusie si mohorata dintr-o zi de toamna sunt in concordanta cu lumea gandurilor si a trairii eroului, prefigurand destinul sau tragic. Asemenea lui I.L.Caragiale, cum observa T.Vianu, Liviu Rebreanu abordeaza notatia organica "regasind procedeul, ii da o intrebuintare cu mult mai intinsa" ("Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata comandantului. Isi auzea bataile inimii ca niste ciocane.").

Simetria ansamblului epic din Padurea spanzuratilor ca, de altfel, si din celelalte romane, dezvaluie vocatia constructiilor monumentale. Imaginea spanzuratorii (element ce apare de 20 de ori de-a lungul operei), cu care se deschide si se inchide romanul, sugereaza cele mai inalte momente ale tragicului.

Cartea este calauzita de trei principii:

Premisa: Apostol e cetatean, o particica din Eul cel mare al statului, o rotita dintr-o masinarie mare; omul nu e nimic, decat in functie de stat.

Termenul mediu: Apostol devine roman: pe cand statul e ceva fictiv si intamplator, putand intruni oamnei straini la suflet si aspiratii, neamul e o ixzolare de iubire, chiar instinctiva. Statul nu cere iubire, ci numai devotament si disciplina omului; pe cand neamul preupune o dragoste frateasca.

Concluzia: Apostol devine om: in sanul neamului, individul isi regaseste Eul sau cel bun, in care salasluieste mila si dragostea pentru toata omenirea. Numai intr-un eu constient poater trai iubirea cea mare - universala - religia neamului.

Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata in fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din primul razboi mondial, tanarul Apostol Bologa - roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul Austro-Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schmba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:
- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului

- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care - mustrat launtric de partea de vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda - Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.

Procesul de constiinta al personajului incepe chiar in clipa executiei lui Svoboda, cand Bologa ". simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se prelingea in inima ca o imputare dureroasa". Ulterior, bravand din nevoia de a le demonstra celor din jur si mai ales siesi justetea sentintei la care subscrisese, personajul confirma faptul ca increderea i se clatina. De altfel, intalnireacu Klapka joaca un rol important in evolutia sufleteasca a lui Bologa si dupa ce primul ii destainuise motivele mutarii sale pe frontul rusesc, o "ura noua, plamadita in sufletul lui pe nesmtite" il va face pe locotenentul roman sa vada altfel razboiul: ".. il incolti in minte o idee ca un carlig: ce cauta el aici?" Se contureaza inca de pe acum, marea drama a lui Bologa: neconcordanta intre teoria sa despre patrie si realitatea cruda a razboiului.

Adevarata trezire a constiintei etnice a tanarului roman se petrece atunci cand este instiintat ca peste cateva zile, divizia lui va fi mutata pe frontul din Ardeal. Gandul dezertarii i se infiltreaza in minte mai intai nebulos, ca o posibilitate, pentru a deveni o hotarare atunci cand generalul ii refuza mutarea pe un alt front.

Dinamica trairilor sufletesti ale eroului este urmarita si in timpul a doua evenimente- cheie. Primul l-a constituit discutia cu un prizonier neamt adus la Lunca si interogat Apostol Bologa serveste ca interpret, iar cuvintele prizonierului ("dar romani ca dumneata.") ii trezesc in suflet nevoia adanca de disculpare. In aceste conditii, dezertarea constituie una dintre formele posibile de izbavire, singura pe care o vede,

Al doilea eveniment este convocarea lui Bologa la comandamentul diviziei, pentru a face parte din curtea martiala ce urma sa condamne niste tarani acuzati de spionaj. Drumul facut cu masina spre comandament constituie una dintre cele mai bune pagini ale romanului; constiinta dilata ceea ce vede ochul, incat cei sapte tarani spanzurati sunt multiplicati la nesfarsit, iar drumul capata proportii incredibile putin mai tarziu, coplesit de impresia asemanarii spanzuratilor, "Apostol se cutremura (.) si deodata isi zise: e Svoboda. privirea lui". Ziua faustiana a lui Bologa incepuse si, pentru a nu mai incheia un pact cu diavolul incearca sa dezerteze, in aceeasi noapte, pe frontul romanesc, dar este prins, judecat si condamnat. Autorul urmareste - cu o rara forta de penetratie psihologica ultimile ore ale existentei personajului: invalmasirea gandurilor, renuntarea la aparare, drumul pana la locul executiei, momentele in care condamnatul nu-si recunoaste propriul nume scris pe cruce, pana la lumina apotetica din final, izbucnita din ochii lui Bologa, odata cu primele raze ale soarelu, ca intr-o noua Geneza in care Omul este proiectat pe fundalul Universului.

"Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul eroului din adancimile subconstientului" (Tudor Vianu).

Obsesia se instaleaza in inconstient odata cu asistarea la scena spanzuratorii lui Svoboda: in momentul mortii, o lumina mare i se raspandeste pe figura si "cu privirea lucitoare, cu fata alba si luminata, parea ca vrea sa vesteasca oamenilor o izbanda mare.". Din acea clipa, lui Bologa ii este sete de lumina, aceasta devine "glas" al neamului catre personajul care se indreapta ca un halucinant. Ulterior, avand misiunea de a distruge un reflector din zona inamicului, Bologa isi simtise sufletul sfasiat pentru ca pierduse "desmierdarea razelor tremuratoare". Dupa ce reflectorul este spart, imaginea luminii cotopind lucirea din ochii cehului cu viziunea lui Dumnezeu, il ridica pe cel ucis la dimensiuni divine: "Si stralucirea i se parea cand ca privirea lui Svoboda sub streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica, in fata altarului, sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu".

Chemarea neantului se mai aude o data in clipa sosirii la locul executiei sale cand, ridicand ochii vede lucirea alba a spanzuratorii in care "se deslusea ceva straniu".

Ca si Dostoievski, Rebreanu analizeaza trairile sufletesti ale omului in clipa trecerii in nefiinta; de data aceasta, sub lumina rasaritului catre care se indreapta "insetati" ochii condamnatului, el devine un nou Crucificat, dobandind iertarea.

Caracterizarea personajului protagonist -

APOSTOL BOLOGA

Prin romanul "Padurea spanzuratilor" se face un pas remarcabil in directia modernizarii romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza psihologica, personajul apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de constiinta si subconstiinta obsesiva. Eroul isi traieste emotiile, sentimentele, incertitudinile, surescitarile - dar tot el observa aceste procese si amnifestari, le verbalizeaza printr-o aotoanaliza psihologica (parca dialogata, uneori monologata). "Viziunea impreuna cu" este moderna, fiindca naratorul stie, cat personajele sale. De asemenea, mai multe aspecte ale aceluiasi eveniment sunt surprinse din unghiuri diferite, percepute de personaje diferite intro "viziune stereoscopica" (dezbaterile de la popota). Timpul povestirii realizeaza o deplina sinteza a timpului obiectiv, al evenimentelor in succesiunea lor - si a timpului subiectiv al personajului, traitor, ce se introspecteaza; al celui care este si sub imperiul memoriei involuntare (insertia in naratiune a rememorari de catre Apostol Bologa a anilor din copilarie si ai celor de adolescenta, precum si al altor evenimente mai apropiate). "Rebreanu este un analist al starilor de subconstienta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice" ( Tudor Vianu).

Modernitatea lui Rebreanu consta in analiza unor viziuni profunde si complicate ale adancurilor opace si greu sondabile ale sufletului. Subiectivitatea domina intreaga structura epica organizata metodic si intr-o modalitate sferoida (sustinand filozofia stranie - mecanico-tragica a rotirii destinelor. Realismul personajului este impus in planul obiectiv al evenimentelor, dar mai ales in planul subiectiv al obsesiei devastatoare, pana la purificare, deprindere de contingent si spiritualizare.

Apostol Bologa, ca personaj literar este conceput de Rebreanu in cea mai moderna viziune, corelata cu cea a romanului european. Prin psihanaliza a impus o imagine, in straturi suprapuse, a psihicului individual spre forme psihice colective (cele trei straturi "sinele", "eul" si "supraeul"). Psihanaliza sa preocupat de energiile ce zac in stratul din afund si de modul cum instantele superioare le cenzureaza si le convertesc.

Criza sufleteasca a lui Apostol Bologa incepe de cand asista la executia unui camarad ceh care a dezertat. Ca membru al Curtii martiale, el a luat parte la condamnarea sublocotenentului Svoboda. Nelinistea, agitatia lui Bologa izbucnesc din nevoia de certitudine ca pedeapsa fusese cuvenita. In timpul executiei nu-si poate domina emotia, aude in jurul lui soldatii gemand de mila, iar pe el il auzim rostind ca o justficare: "pedeapsa. crima. legea.". Imaginea spanzuratorii si a ochilor celui condamnat il obsedeaza de acum inainte pe erou. Contrapunctic dialogul releveaza convingerile, conceptiile cu privire la conflagratie: "Razboiul m-a smuls din mijlocul cartilor, de la universitate
(.) Dar m-am dezmeticit repede si mi-am dat seama ca razboiul e adevaratul generator de energii!" (Apostol), "Si eu care credeam ca razboiul e un ucigator de energi" (Klapka).

Analiza psihologica si intrspectia releveaza starile subiective ale personajului; el simte "gatul ii era uscat si amar iar inima i se framanta intr-o emotie aproape dureroasa", "Apostol bologa se facu rosu de luare-aminte (cand aude sentinta citinduse) si privirea i se lipise intarata", "mai pe urma insa simti ca flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasa", "incearca sa intoarca capul si sa se uite aiurea, dar ochii omului osandit parca il fascinasera cu privirea lui dispretuitoare de moarte si infrumusetata de o dragoste uriasa". Mutatiile psihologice notate minutios marcheaza tensiunea launtrica, el simte "un frig dureros care ii cutreiera inima", incat sopteste "cu un scancet bolnav" - "ce intuneric, Doamne, ce intuneric s-a lasat pe pamant.".

Prada nelinistior, devorat d intrebari, de incertitudini, ajuns acasa, incearca zadarnic a se linisti, gandurile se napustira asupra lui din toate ascunzisurile crierului, ca niste pasari hraparete, si in urechi rasuna cantecul ordonantei care trezi in suflet amintiri de acasa, de la Parva de pe Valea Somesului.

Astfel, prin tehnica retrospectivei biografice, patrundem in universul subiectiv al personajului, lui i se perinda in minte imagini si imagini copilaria in opulenta, dragoste si regiozitate, crize extatice, mama fiinta evavioasa, tatal - fiu de memorandist, care i-a oferit lectii de morala, convingeri absolute. Vocea tatalui jalonase drumurile vietii lui Apostol, inca din pragul adolescentei: "sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti. De aceea, sufletul tau sa fie ntotdeauna ca gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodat ca esti roman!" La universitate, studiind filozofia, profesorului i se parea ca Apostol si-a pierdut credinta in Dumnezeu si cauta "un adevarat absolut". Ii reapare in minte chipul Martei,logodnica cea care cochetase cu un ofiter ungur "tantos si increzut", precum si hotararea sa "sa lupte si s-o recucereasca definitiv"; a urmat doua luni de scoala de artilerie, a fost numit ofiter, apoi ranit usor, iar a doua oara ranirea a fost mai grea, decorarea de trei ori, inaintarea la gradul de locotenent, toate in decursul celor doi ani, "pe urma Curtea martiala", "pe urma a venit spanzuratoarea si ochii condamnatului si doina ordonantei, care nu mai inceteaza de loc ca o mustrare." (toate se deruleaza in memoria afectiva a personajului literar).

Apostol Bologa crezuse ca are in constiinta sa edificii puternice, notiuni morale statornice in convingeri si atitudini cu privire la: stat, patrie, datorie, neam, etc. - insa in contact cu realitatea vietii, cu o noua experienta, aceste asa zise valori morale prind un alt continut. De aici, amplificarea incertitudinilor si zbuciumul imens il vor impinge la fapte decisive. Eroul este asaltat de impulsuri, de pareri diferite, la popota se intretaie concepte: "aparam patria, mostenirea stramoseasca" (ungurul Varga), "patria noastra e moarte" (Bologa), "Internationala crimei" este actiunea statului austr-ungar, "iubirea voastra ne hraneste cu gloante sau spanzuratori", "Svoboda a incercat sa se smulga din murdarie, pe cand noi ne balacim mereu." (Gross).

Capitanul Klapka, mult si greu incercat in unele infruntari ale vietii, traieste o mare drama, el se va confesa lui Apostol, motivand ca i-a vazut lacrimile in timpul executiei "lacrimile acelea ti-au dezvaluit sufletul", il socoteste "frate de suferinta".

Romancierul foloseste tehnica insertiei in naratiune a altei povestiri - relatate de Klapka de pe frontul italian, intr-un spectru terifiant, macabru si acuzator: "in fiecare copac atarnau oamenii, agatati de crengi, cu capetele goale si cu tablite de gat pe care scria "tradatori de patrie" in trei limbi, atunci cu groaza si-a zis "Asta-i padurea spanzuratilor". Drama launtrica releva contrarietat "n-am plans", "m-am bucurat. ca traiesc, c-am scapat de padurea spanzuratilor". Amandoi primisera stupida misiune de a distruge reflectorul rusesc.xand fapta e savarsita, Cervenco il apostrofeaza: "Ati ucis lumina, Bologa!".

Propus pentru medalia de aur in urma distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci sa ramana pe loc sau sa mearga pe frontul italian. Reactia generalului este violenta cand isi da seama de conceptia lui Apostol Bologa - "Dumneata faci deosebire intre dusmanii patriei", ". glonte, nu medalie!." Apostol nu avea o limpezime a constiintei asupra razboiului, asupra statului multinational, masina de razboi infernala. Socoteste ca numai dezertarea l-ar izbavi. Fire sovaielnica, o reneaga pe Marta fiindca comunica si simpatizeaza pe un ofiter ungur, dar el apoi se indragosteste de fiica groparului Vidor. Din aceasta iubire parca se purifica, avand revelatia unei lumini interioare. Incercand sa dezerteze, este prins, inchis si condamnat la moarte prin spanzuratoare (motivul rotirii tragice a destinelor si motivul judecatorului vinovat de la inceput alterneaza acum cu motivul vinovatului fara vina). Cand Ilona apare in mintea lui, eroul traieste o stare de elevatie, de detasare si spiritualizare prin iubire: "indata simti o caldura binefacatoare, ca si cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumina uriasa in care se cuprindeau toti oamenii din toata lumea. Klapka incearca sa-i angajeze vointa de a trai, aparandu-si cauza, dar Apostol refuza: "Acum mi-e sufletul linistit. De ce sa reincep chinurile?. Nu mai vreau nimic. Iubirea imi ajunge (.) Cine o simte traieste in eternitate.".

Desfacerea de sine este o traire unica, dupa ce vazuse pamantul, groapa, preotul, cosciugul, observa si "crucea mare de lemn pe care scria: "Apostol Bologa." Numele i se parea strain si se intreba aproape suparat: "Oare cine sa fie Apostol Bologa?" In semn de solidaritate umana, groparul Vidor il saruta, iar Klapka plangea "se batea cu pumnii in piept", "atunci Bologa fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului (.)Pamantul i se smulse de sub picioare, isi simttrupul atarnand ca opovara. Privirile parca ii zburau nerabdatoare, spre stralucirea cereasca", in urechi i se stingea glasul preotului "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol. Apostol. Apostol". Drama eroului a izvorat din "nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei".

Marele romancier a creat uncaz de constiinta dand sensuri noi si deschidere spre pluralitatea de semnificatii. Sfarsitul imanent genereaza reactii diverse: revolta transpusa in mit, in revolta fatisa fiind sentimentul relativitatii generale sau poate, constatarea unui absurd insurmontabil.

."ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI"

Camil Petrescu s-a nascut la Bucuresti, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort se pare inainte de nasterea scriitorului) si al Anei Cheler. A fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor. Dupa gimnaziu, continua studiile la colegiul Sf.Sava si la liceul Gh.Lazar din Bucuresti, iar din 1913 urmeaza cursurile Facultatii de filozofie si litere de la Universitatea Bucuresti.
Debuteaza in revista Facla (1914), cu articolul Femeile si fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.
intre 1916 - 1918 participa la primul razboi mondial, iar experienta traita acum se regaseste in romanul Ultima noapte de dragoste intaia noapte de-razboi (1930).
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri, ldeea. Ciclul mortii. in 1923.
In 1939 este directorul Teatrului National din Bucuresti, iar din 1948 este membru al Academiei Romane.
Moare la 14 mai 1957.

Teme si motive in opera lui Camil Petrescu

Razboiul - ca experienta de viata traita, o experienta decisiva a intelectualului, razboiul ca iminenta a mortii este tragic si absurd.
Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
Introspectia psihologica se regaseste in majoritatea operelor sale, prin observarea vietii interioare, prin analiza psihologica a constiintei personajelor.
Reprezentant: Patul lui Procust
Intelectualul - cu dramele lui de constiinta - este prezent intr-un cadru de existenta obiectiv-sociala, dominat de setea de absolut.
Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevarate 'monografii ale unor idei'.

Personajele
Nascute din framantari, scepticism, tensiune intelectuala, etica umana, eroii lui Camil Petrescu sunt in cautare de certitudini pentru un sentiment puternic ('singura existenta reala e aceea a constiintei').
Hipersensibile, amplificand semnificatia unui gest, a unei priviri, a unui cuvant pana la proportiile unei catastrofe.
Inadaptate superior, intelectuali intransigenti intr-o lupta continua cu ordinea sociala, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind in nici un fel 'geniul neinteles' eminescian).
Intelectuali lucizi, ei traiesc pe drama inflexibilitatii constiintei, a pasiunii analizate cu luciditate: 'Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama
Sunt incatusati ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce traiesc drame de constiinta, fiind insetati de absolut.
Eroii lui Camil Petrescu sunt invinsi de propriul lor ideal, traiesc drama destinului tragic, singurul supravietuitor fiind Stefan Gheorghidiu.
Semnificatia titlurilor reflecta starea interioara a personajelor, sugerand esenta dramatica a constiintei, a aspiratiei spre absolut.
Autorul se identifica cu personajul principal (naratiunea la persoana I) si, deseori, replicile altor personaje exprima conceptia si opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul lui Camil Petrescu
- Formule estetice modeme, prin interesul pentru starile difuze ale eroilor, de exaltare a trairilor, sondare pana in zonele cele mai adanci ale subconstientului;
- Desavarsit echilibru si simetric a compozitiei;
- Maniera proustiana a (luxului memoriei, constiinta selectionand acele fapte care vor duce la optiunea finala
- Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt intr-o lupta permanenta
- Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuantelor sufletesti, claritatea limbajului analitic;
- Figurile de stil se rezuma la comparatii si epitete, dar 'fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie' (C.Petrescu);

- Scriitorul considera scrisul ca pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste: 'Un roman de adancire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui covor de pret' (Camil Petrescu - 'Teze si antiteze').

OPERA LUI CAMIL PETRESCU

Opera literara
Studii: Teze si antiteze (1 936): Modalitatea estetica a teatrului 1937): Husserl -cu o introducere in filozofia fenomenologica (1938): 'Doctrina substantei (postuma. 1988).
Romane: Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi 1930) ;Patul lui Procust (1933): Un om intre oameni (1953-1957, ramas neterminat).
Nuvele: Turnul de fildes
Poezie: Versuri. ldeea. Ciclul mortii (1923): Transcedentalia (1931).
Dramaturgie: Jocul ielelor; Act venetian; Suflete tari, Danton; Mitica Popescu; Balcescu, Caragiale in vremea lui (scrise si-publicate intre 1916- 1957)
insemnari: Rapid Constantinopol - Bioram (1933); Note zilnice (1975).

Camil Petrescu, scriitor interbelic, si-a lasat amprenta asupra literaturii romane prin romane precum: "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" (1930) si "Patul lui Procust" (1933), iar in dramaturgie, prin "Jocul ielelor" (1916-1919), "Act venetian" si "Suflete tari". o9v4vv

In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se inroleaza in armata, unde participa la cateva campanii militare, toata experienta acumulata in acest razboi, constituind o buna parte a materiei romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi".

Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care pericolul mortii este unul iminent.

Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind doua ipostaze existentiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta, si "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic. Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o experienta traita, romanul fiind alcatuit pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care scriitorul a participat la primul razboi mondial.

In volumul "Teze si antiteze", in articolul intitulat "Noua structura si opera lui Marcel Proust", Camil Petrescu isi exprima parerea in legatura cu creatia literara, dorind sa aduca ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul de autenticitate, de originalitate, preluand de la Marcel Proust mai multe elemente.

Parerea autorului este ca "un scriitor e un om care exprima in scris cu o liniara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara compozitie si chiar fara caligrafie."

Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este conceptul de autenticitate, aceasta fiind esenta noului in creatia literara, a carui aspiratie catre autenticitate confera originalitate poeziei, vitalitate teatrului, si "momente autentice de simtire" in roman. Autenticitatea este asociata cu ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul insusi marturisind: "Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic".

Un alt concept promovat de catre Camil Petrescu este substantialismul, conform caruia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita, orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii morale absolute.

In conceptia lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris prin armonizarea desavarsita a literaturii cu filosofia si psihologia epocii, intrucat actul de creatie este un act de cunoastere, de descoperire si nu de inventie: "nu putem cunoaste nimic absolut, decat rasfrangandu-ne in noi insine." Personajele lui Camil Petrescu au ca trasatura dominanta luciditatea, acestea fiind in special intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili, intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea "nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste", "cata luciditatea atata constiinta si deci atata drama".

Naratiunea se face la persoana I, scriitorul folosind timpul subiectiv care aduce in prezent ganduri, indoieli, fapte trecute; totul este, deci, subordonat memoriei involuntare, romanul insemnand, asadar, experienta interioara: "sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile mele, ceea ce gandesc eu, din mine insumi nu pot iesi a.i, eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai".

Pluriperspectivismul, un alt element care sta la baza conceptiei lui Camil Petrescu despre roman, reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect, concept, norme morale. Scriitorul se declara impotriva scrisului frumos de unde reiese anticalofilismul, preferand si sustinand formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se noteaza precis, exact, "ca intr-un proces verbal".

Romanul este scris la persoana I, constituindu-se intr-un monolog liric deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre incertitudine si certitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand oamenii se afla la granita dintre viata si moarte.

Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, romanul este unul in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv. In plan subiectiv, memoria involuntara aduce in cautare certitudini privind sentimentul de iubire, care isi pierde din intensitate in fata unei drame complexe, aceea a razboiului.

Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar intre personajele lui Camil Petrescu si cele ale lui Stendhal se poate constate o apropiere, din punctul de vedere al inzestrarii acestora cu energie, forta interioara si loialitate: "A trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice".

Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu, proaspat locotenent, in vara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat "La Piatra Craiului, in munte", personajul narator se refera cu ironie la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi mondial. Apoi, la popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din presa, privind anchetarea de catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant delict de adulter.             Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca fiecare opinie in ce priveste acest caz este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate estetica moderna a prozei romanesti, aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale, interventia lui Stefan Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti, confirmandu-se astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si conceptii despre iubire, care este "mai curand un proces de autosugestie", sfarsind prin: "Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt."

Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea sentimentului in conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea, simtita cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia incearca din rasputeri sa obtina o permisia ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata cererea, acesta se hotaraste brusc: "Daca maine seara nu-mi dau drumul pentru doua zile, dezertez".

Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv) experienta sa erotica: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala." Iubirea lor se naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o fata foarte frumoasa, studenta la litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit de aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: "cred ca si acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri."

La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea ce conta. La moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la acesta. Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare importanta. Incep astfel sa apara primele probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de gelozie la plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela cocheteaza cu domnul G, un barbat monden. Din acest momet in sufletul si mintea eroului se duce o lupta intre certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa pentru o noapte, noapte in care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce mai devreme si pentru ca nu o gaseste acasa iii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o explicatie, confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.

Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta orice prilej pentru a fi in preajma ei si pana la urma teoria lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se mai bazeaza pe fapte concrete, Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel ca aranjeaza ca ea sa petreaca vara la Campulung, el fiind aproape, concentrat in armata la Dambovicioara. Aici primeste un bilet de la ea, prin care il cheama la Campulung, el primeste cu greu invoire, ajunge la Campulung pentru a-si vedea fosta sotie. Astfel se incheie cartea intai, cu capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste".

La inceputul intalnirii dintre cei doi totul merge bine, pana cand acesta il vede in oras pe domnul G si din nou i se certifica banuiala conform careia cei doi erau amanti si se hotaraste sa-i omoare pe amandoi, doar ca nu-si pune planul in aplicare pentru ca este chemat de urgenta in armata. Pleaca cu locotenent-colonelul, care ii relateaza acestuia diferite intamplari despre Grigoriade, pe care il prezinta drept un "dandy cu reputatie usuratica".

A doua zi Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu este numit "varful avangardei" ce urma sa intre in lupta.

"Cartea a doua" a romanului incepe cu capitolul "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza o imagine de groaza a militarilor, care erau total dezorganizati pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma. Pentru o clipa, Gheorghidiu intentioneaza sa fuga la Campulung sa-i ceara explicatii Elei, dar constientizeaza faptul ca poate muri in noaptea aceea pe front, asa ca "ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?".

Adevarate deprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii, cu care oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa.

Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta trita direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor.

Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu". Serviciul de recunoastere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare "ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori in campul tactic mai multe trupe decat inamicul". Exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat, spune intr-una, "silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput « Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu »".

In conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid, razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela: "Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca firul de ata al gandului intamplator".

Ranit si spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde este primit de Ela cu "o serie de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si de placere", aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima care-l avertizeaza ca nevasta lui il insala cu Grigoriade, doar ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie cu acesta. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut "gasi alta la fel". El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul".

Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, reprezentand ripul intelectualului lucid, analitic, cu o constiinta unica, insetat de absolut, de adevar, de certitudini.

Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii. El sesizeaza la un moment dat schimbare in comportament a Elei si fiind o fire reflexiva si pasionala, el diseca si analizeaza cu luciditate acest nou comportament al Elei, cantarind fiecare vorba, fiecare gest. Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunde chinurile, se dedlubeaza: "MA chinuiam launtric ca sa pot sa par veselSi eu ma simteam imbecil si ridicol, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat «coarnelor»"

Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice, fara sa reuseasca. Gheorghidiu are o fire onesta, inflexibila, este hipersensibil, fiind impresionat doar de bine, frumos si adevar.

El traieste drama singuratatii, intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca "o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie". El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci vede idei.

Elemente ale artei narative sunt echilibrul si simetria compozitiei, romanul estre structurat in doua "carti", "cartea intaia" si "cartea a doua", prima carte fiind alcatuita din 6 capitole, iar a doua din 7.

Un alt element de arta narativa este naratiunea la persoana I, scriitorul considerand scrisul ca pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste: "Un roman de adancire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui * de pret".

Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este reflectata prin selectionarea acele fapte care vor aduce la optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste de dragoste au fost selectionate mostenirea primita de Gheorghidiu, criza de gelozie de la plecarea la Odobesti, cochetariile Elei cu domnul G, lipsa Elei pentru o noapte de acasa, biletelul gasit abia peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si alte evenimente semnificative.

Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt intr-o lupta permanenta) este un alt element specific prozei de analiza psihologica.

Claritatea limbajului analitic, faptul ca limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuantelor sufletesti sunt caracteristice jurnalului si se regasesc foarte bine in textul romanului. Un alt aspect este faptul ca figurile de stil de rezuma la comparatii si epitete, dar "fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie".

Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica despre roman a autorului.