In lumea nevertebratelor marine, caracatita ocupa un loc aparte datorita capacitatilor
de adaptare la mediu, sistemului nervos si a ochiului , ce amintesc de conformatiile
intalnite la vertebrate.Daca mai adaugam modul de deplasare , unic in intregul
regn animal , posibilitatea de a-si acoperi retragerea prin lansarea unui nor
de “cerneala” ,multitudinea de reactii surprinzatoare si posobilitatile
ei de a invata , intelegem de ce oamenii de stiinta au fost uimiti si fascinate
de acest animal. y3c2cn
Istorii cu caracatite
Sicilia este despartita de peninsula italica prin ingusta stramtoare a Mesinei,
de numai 3,5 km , iar navele care o strabat au de infruntat curenti mareici
foarte puternici. Este o zona extrem de periculoasa, cunoscuta inca din antichitate.
Aici situeaza Homer una dintre nenumaratele peripetii ale lui Ulise, povestita
in cantul al X-lea. Corabia vicleanului grec izbuteste totusi sa treaca prin
stramtoarea strajuita de doi teribili monstrii marini, Charybda si Scylla.
Charybda este un vartej, iar Scylla in descrierea pe care Homer o pune in gura
lui Circe, ne apare ca o caracatita cu dimensiuni colosale, avand drept adapost
o pestera submarina. Ulise isi sacrifice sapte matelotei, dar salveaza corabia.i
Dincolo de mit si de fantezia poetului, popoarele antice din spatial Mediteranei-
cretaniei, grecii si mai tarziu romanii - aveau o perceptie corecta a animalului
real, molusca foarte des intalinta pe fundurile stancoase din apropierea tarmurilor.
Ba chiar, in mileniile III - II i.Hr., vremurile de stralucire ale civilizatiei
minoice, caracatita era considerate un animal benefic. Imaginea sa superb stilizata,
apare adesea, alaturi de cea a delfinului, pe frescele palatelor si chiar, sculptata,
pe ancorele din piatra folosite de corabieri.
Grecii antici, pescari indemanatici, o cunosteau bine, o prindeau cu destula
usurinta si o vindeau in piete, alaturi de alte vietuitoare marine, hrana pentru
locuitorii mai saraci ai cetatilor, care nu-si puteau permite sa cumpere o bucata
de ton. Fara indoiala, ii urmarisera evolutiile din adancul apei si admirasera
unduirea gratioasa a celor 8 brate, prevazute cu doua randuri de ventuze. Artistii
au fost cuceriti de silueta ei ciudata si au reprodus-o, uneori, in decorurile
vaselor de ceramica, moelate in secolele al VI-lea si al V-lea i.Hr. Desenele
rosii, executate cu pensula, au linii curgatoare, de mare rafinament, care incanta
ochiul.
Caracatita apare si pe unele monede antice din aceeasi perioada, batute in Eretria,
Dikaia, Syracusa, Crotona, etc. Daca artistii Greciei antice cunosteau aspectul
exterior al animalului, naturalistii i-au urmarit atent modul de viata. Aristotel
(384-322 i.Hr) a lasat o admirabila descriere a comportamentului femelei de
Octopus in perioada depunerii oualelor si a urmarit dezvoltarea embrionilor.
Marele naturalist si filosof din Stagira observase, de asmenea, schimbarea culorii
corpului caracatitei, de la alb la rosu, sub impulsul emotiei si obiceiul de
a tulbura apa, lasand un nor de “cerneala”.
Revenind la arta, in mozaicurile romane, cu subiecte din fauna marina, caracatita
este totdeauna prezenta, infatisata corect cu aspectul ei real, ca in celebrul
mozaic pastrat la muzeul din Neapole.
Istoriile infricosatoare, cu caracatite uriase, ce atacau corabiile si le trageau
in adancuri, isi au originea in perioada evului mediu. Timp de secole, Navigatorii
au perpetuat aceste povesti in care, alaturi de caracatite, apareau serpi de
mare gigantici sau baleen monstruase, de dimensiunile unei insule.
Maestrii in trucaje clasice de la Hollywood, cetatea filmului au creat destule
scene ‘tari” in peliculele cu episoade submarine. Caracatitele,
paznici ai comorilor din adancuri, atacau scafandrii care luptau cu disperare
pentru a-si salva viata, spectatorii urmarind cu sufletul la gura confruntarea
dintre om si monstrul marin.
Probabil, cam in acelasi mod erau private vechile gravuri, realizate dupa descrieri
verbale, caracatita aparand ca un peste cu opt picioare in cartea lui Sebastian
Munster, “Cosmografia universala” (1556), si mai reala, dar cu ochi
imensi si dimensiuni enorme, in plansa din lucrarea lui Denys de Montfort, “Istoria
naturala a Molustelor”, (1801). Stampele japoneze din sec. XVIII-lea au
un dynamism aparte atunci cand infatiseaza caracatie iesite pe uscat si atacand
pescari. Plansele lui Gustave Dore au ilustrat admirabil lucrarea lui Hugo,
iar cele ale lui Neuville, lucrarea lui Jules Verne.
Dar in spatele fanteziilor scriitorilor si inventiilor cineastilor se afla un
animal cu dimensiuni mult mai modeste si comportament pasnic, ba chair timid,
fata de omul coborat in adancul marii.
Scurta incursiune in sistematica zoologica
Caracatitele sunt moluste marine evoluate, mobile si active, lipsite de cochilie
externa (exista doar o pereche de baghete cartilaginoase interne, situate dorsal),
apartinand clasei Cephalopodelor.Numele dateaza din
1823 si exprima perfect caracterul esential al acestor animale. El este compus
din doua cuvinte grecesti, kephale, care inseamna „cap", si
podos, „picior". Capul este unit direct cu corpul. Iar gura, prevazuta
cu doua falci cornoase (asa-numitul „ cioc de papagal") este inconjurata
de brate sau tentacule. Acestea au rezultat din transformarea piciorului de
la molustele de tipul scoicilor sau melcilor si sunt in numar de opt la caracatite,
care formeaza ordinul Octopoda.
Rudele caracatitelor, sepiile si calmarii (ordinul Decapoda) au zece brate ,
dintre care doua sunt mai lungi si prevazute cu ventuze doar la capatul latit
(bratele apucatoare sau prehensile). La Decapode exista si un rest de cochilie
interna.
Clasa Cephalopoda este impartita in doua subclase, foarte deosebite ca
numar de specii si importan ta: Nautiloideele - reprezentate printr-un singur gen actual, Nautilus - al
carui corp este adapostit intr-o cochilie formata din camere succesive, doar
ultima locuita, celelalte, pline cu gaz, asigurand flotabilitatea animalului
- si Coleoideele, care grupeaza toate celelalte cefalopode actuale, cam vreo
600 de specii, numar redus, in comparatie cu formele disparute. Sunt cunoscute
peste 10.000 de specii fosile, dar,fara indoiala, ele au fost mai numeroase.
Stramosii cefalopodelor au aparut acum 500 de milioane de ani , in perioada
cambriana. si aveau o solida cochilie externa.
Familia caracatitelor (Octopodide) are o larga raspandire si este divizata
in trei subfamilii (Bathypolypodine, Eledonine si Octopodine), inegale ca numar
de specii si diferite in privinta detaliilor anatomice si a modului de
viata.
Genul Octopus, la care ne vom referi cu deosebire, apartine ultimei subfamilii.
Specia cea mai cunosccuta , comuna in Marea Mediterana ,dar si in
alte zone oceanice, este Octopus vulgaris.
Un animal singuratic
Daca sepiile evolueaza in apropierea fundului marin ,iar calmarii traiesc in
masa apei, caracatitele sunt animale strict bentonice, parasind solul submarin
doar rareori.
Pol fi intalnite din apele litorale pana la adancimi
150 m, dar pe coastele Irlandei fost pescuite exemplare si de la 400 m.au
Caracatita este un animal solitar, foarte atasat teritoriului sau, pe care vaneaza
si pe care-l apara cu indarjire de intrusi. Prada sa preferata o
formeaza crustaceele - crabi si languste, uneori scoici, cateodata pesti si
chiar alte cefalopode.
Are totdeauna un adapost, o cavitate in malul stancos , o gropita acoperita
cu pietre sau interiorul unei amfore din incarcatura vreunei nave antice
scufundate.In jurul adapostului sunt, adesea, resturi din carapacea cranbior
sau fragmente din cochilii ramase de la mesele caracatitei , care isi consuma
victimele retrasa inauntru.
De altfel ,isi paraseste ascunzatoarea doar cand porneste in cautarea
hranei sau cand incearca sa gaseasca un loc mai sigur si cat
mai izolat, mai departe de adaposturile altor indivizi, pentru a evita contactele.
Acestea se produc numai in perioada de perechere ,femela revenind apoi repede
la viata singuratica, pentru a depune si ingriji ouale.
Expeditiile de vanatoare au loc la ceasul inserarii sau in zori,
deplasarile din cursul zilei fiind mult mai scurte. Pentru prinderea prazilor
sunt folosite cele opt brate, fiecare prevazut cu doua randuri de ventuze puternice
si unite la baza printr-o membrana.
Animalul capturat este paralizat cu o muscatura care introduce in corp o otrava
secretata de glandele salivare, dupa care este sfasiat cu cele doua falci
cornoase. Cochilia scoicilor este strapunsa in mai multe locuri , cu ajutorul
unei radule , care are rol de pila , aspirarea carnii fiind astfel usurata.Digestia
este lunga , durand aproximativ 12 ore.
In realizarea ei un rol esential il are glanda digestiva , care secreta enzime
si asigura absorbtia alimentelor ,deja sfaramate si lichefiate , in cecum.
Un mod de deplasare unic
Pentru a intelege cum se realizeaza locomotia sunt necesare cateva
cuvinte privind structura corpului. Acesta este acoperit in intregime
de o manta care, pe partea dorsala, este concrescuta cu tegumentul, iar ventral
este libera, delimitand un spatiu numit cavitate paleala.In partea anterioara,
deci spre brate, cavitatea paleala comunica cu exteriorul printr-o fanta, care
lasa sa patrunda apa ce asigura oxigenarea sangelui care circula prin
cele doua branhii. Cand muschii circulari ai mantalei se contracta, fanta
se inchide, iar apa este expulzata cu putere, printr-un fel de de palnie
al carei tub se deschide la baza bratelor, propulsand caracatita in directie
opusa Cu cat muschii se contracta mai puternic, cu atat deplasarea
este mai rapida. Schimbarea directiei se face prin orientarea tubului palniei,
care este foarte mobil sl functioneaza ca o carma. Desfacerea bratelor
incetineste sau opreste deplasarea. Originalul sistem de locomotie este
folosit de animal pentru a se arunca fulgerator asupra prazii, dar si pentru
a fugi din fata dusmanilor - murene sau alti pesti de mari dimensiuni.
Pentru a-si asigura retragerea, caracatita foloseste un procedeu care si el
este unic. Elibereaza un nor de „cerneala", a carui forma este, in
general, asemanatoare cu cea a corpului ei. Aparitia brusca a norului de „cerneala"
deruteaza, pentru moment, urmaritorul, iar caracatita izbuteste astfel sa se
strecoare in fisura unei stanci, la adapost. Aceasta „cerneala"
este de fapt, un pigment negru (melanina) ,amestecat cu mucus , produs intr-o
punga ce se deschide in intestin , in apropierea anusului.Celulele glandulare
din peretii pungii sunt cele care secreta melanina stocata si expulzata ,cand
caracatita se simte in pericol , sub forma unui nor ce ramane compact timp de
zece minute.
Arta camuflajului
Modificarea totala si aproape instantanee a culorii se realizeaza dalorita existentei
in derma a unor celule pigmentare specializate, numite cromatofori. Acestea
sunt inconjurate de fibre musculare, asezate radial, a caror contractie
dilata celula si astfel densitatea granulelor de pigment se micsoreaza. Celula
revine la starea ei initiala prin contractia sacului pigmenlar. Cromatoforii
sunt asezati pe mai multe straturi, patru sau cinci de obicei, iar pigmentii
lor au culori diverse - galben, portocaliu, rosu. castaniu sau negru, cantitatea
acestora depinzand de varsta animalului. La exemplarele tinere domina
cei galbeni si portocalii.
Mai exista si alte mecanisme care asigura schimbarea culorii, de pilda celule
care refracta lumina (iridiofori) sau care o disperseaza (leucofori), si apar
ca pete albe.
Interactiunea tuturor acestor elemente realizeaza varietatea desenelor din pielea
cetalopodelor, dar ele nu depind numai de factorii cromatici, ci si de postura
animalelor. Corpul lor se poate acoperi cu pete deschise sau intunecate
si cu asperitati ce imita structura stancilor , iar bratele se ridica si se
rasucesc intr-un anumit ritm.
Exista la caracatita desene pe care le-am putea numi permanente , fiindca pot
sa dureze cateva zile si au rolul de a face animalul cat mai putin vizibil.Cand
insa vrea sa iasa in evidenta , pentru a-si impresiona agresorii , culorile
apar sau dispar in cateva secunde.
Pielea devine neteda , se albeste sau se inroseste.La exemplarele foarte tinere
, numarul cromatoforilor este redus , numai vreo 65, dar creste rapid , iar
cand acestea ating varsta de un an , numarul lor este de circa 2 milioane.
Un misterios comportament de reproducere
La toate cefalopodele ,sexele sunt separate ,la unele dintre ele existand si
un pronuntat dimorfism sexual ,cum este ,de pilda cel de la Argonauta argo ,
un straniu octopod din marile calde.La aceasta specie ,msculul este minuscul
,femela este de 20 de ori mai mare si ,in plus, poseda o cochilie pergamentoasa
,rasucita in spirala.Numita nacelle,aceasta este secretata de doua dintre cele
opt brate si serveste drept adapost pentru oua.La multe cefalopode , intre ele
si la Octopus vulgaris,modul in care se realizeaza fecundatia este destul de
ciudat si deslusirea acestei probleme a dat multa bataie de cap zoologilor.
O contributie remarcabila o datoram marelui naturalist roman Emil Racovita.Lucrand
la Statiunea marina de la Banyuls-sur-Mer, intemeiata pe tarmul Mediteranei,la
poalele muntilor Pirinei ,in 1882,de catre maestrul sau ,profesorul Henri de
Lacaze-Duthiers ,tanarul Racovita a inceput sa publice ,din 1894, oserie de
lucrari sub titlul “Note de biologie”.Sunt , de fapt, rezultatele
unor observatii rabdatoare si atente asupra comportamentului animalelor marine
,fundamentale pentru conturarea unui domeniu de cercetare care ,peste o jumatate
de secol ,va cunoaste o mare dezvoltare sub denumirea de Etologie.
Prima dintre “Notele” lui Emil Racovita , prezentata de Henri de
Lacaze-Duthiers la Academia de Stiinte din Paris, a fost consacrata “Imperecherii
la cateva Cephalopode: Sepiola Rondeletii, Rossia macrocosma si Octopus vulgaris”.Racovita
a observat comportamentul cefalopodelor in acvariul ,da mai ales in marele vivarium
al Statiunii si a interpretat correct toate fazele actului de imperechere ,punand
astfel capat nenumaratelor pareri fanteziste sau gresite.
In apele temperate , imperecherea caracatitelor are loc primavara , iar in apele
tropicale nu este legata de nici un anotimp.
Masculii ajung mai repede la maturitate sexuala ,insa femelele accepta acuplarea
chiar daca nu sunt mature.Sexele se recunosc olfactiv si tactil.La masculul
de Octopus , al treilea brat dorsal este modificat si transformat in organ sexual
,numit hectocotil.Cu acest brat ,masculul scoate spermatozorii din cavitatea
sa paleala si ii introduce in cavitatea paleala a femelei ,depunandu-i in dreptul
oviductului.Spermatoforii sunt mici tuburi ,care contin milioane de spermatozoizi.Cand
tuburile se sparg, spermatozoizii eliberati ajung in glanda oviductului, unde
sunt stocati ,iar in momentul pontei fecundeaza ouale care ies din oviduct.
Imperecherea la caracatite se produce faar o adevarata apropiere intre parteneri
,contactul realizandu-se prin intermediul hectocotilului , care se intinde si
patrunde in cavitatea paleala a femelei.La alte cefalopode , la Argonauta argo
, de exemplu , hectocotilul , incarcat de spermatofori ,se desprinde de corpul masculului ,devine
independent si inoata spre femela.
Marele naturalist francez Georges Cuvier (1769-1832) , fondatorul Antomiei comparate,
a considerat aceste tentacule mosdificate drept animale independente si le-a
descris sub numele de Hectocotylus.Cu 2000 de ani inaintea sa , filozoful grec
Aristotel stia ca acestea sunt tentacule de cefalopode , care au rol in fecundatie.
Sacrificiul femelei
Acelasi Aristotel veme de sapte ani a fost invatatorul lui Alexandru cel Mare
, a urmarit cu atentie modul de dezvoltare la multe animale , intre acestea
fiind si aracatitele.Studiul sau trebuie privit ca primul tratat de Embriologie.Cercetarile
moderne au adus ,de sigur ,numeroase precizari importante ,dar Aristotel a sesizat
toate momentele esentiale ale dezvoltarii la caracatita.
Stim astazi ca , atunci cand se apropie momentul pontei, femela curata plafonul
adapostului de care vor atarna apoi cordoanele de oua.Fiecare dintre acestea
are cam 10 centimetri lungime si contine intre 2000 si 3000 de oua minuscule
(2,4 mm).Depunerea oualelor se face pe parcursul 2-3 saptamani , iar ponta va
contine in final in final aproape 500.000 de oua , a caror dezvoltare ajunge
la capat dupa doua luni.Cercetari recente au stabilit ca durata minima a incubatiei
este de 24 de zile , iar cea maxima de 125 de zile , temperatura apei fiind
factorul determinant.
In perioada incubatiei , femela nu paraseste ouale, ramane in preajma lor ,
le apara de pradatori , le curata si vanura apa , pentru a le asigura o mai
buna oxigenare .Nu se hraneste si , curand dupa aparitia puilor , moare.Viata
sa este de numai 12-14 luni mult mai scurta in comparatie cu cea a masculilor
,care pot trai ca trei ani.
La iesirea din ou , puii masoara doar 3 mm si trebuie sa se descurce singuri.Vreme
de 2-3 luni duc o existenta nectonica , miscandu-se in masa apei si hranindu-se
cu larve de crevete .Coboara apoi pe fund si trec la un regim de viata si un
comportament asemanatoare cu cele ale adultilor.
Stadiul nectonic este plin de pericole (multi pui pier) , dar el asigura raspandirea
speciei.Daca exista hrana suficienta , cresterea este rapida, cam cu 8 grame
pe zi , adultii cantarind 3 kg.La Octopus vulgaris , greutatea maxima cunoscuta
este de 10 kg, lungimea bratelor atingand 1,30 m.
Emil Racovita a urmarit comportamentul de Octopus , la care lungimea bratelor
era de 30 cm.Acesta a fost unul dintre cele mai mari exemplare capturate la
Banyuls-sur-Mer.
Sunt si specii care depasesc in dimensini caracatita din Mediterana.Octopus
dofleini , de pe coastele nordice ale Pacificului , are brate lungi de 3 metri
si poate cantari cam 30 de kg.Este cea mai mare specie cunoscuta pana astazi.A
fost filmata de catre echipa comandantului Jacques-Yves Cousteau , in apele
din preajma orasului Seattle, si apare, ca vedeta, intr-unul din primele episoade
ale serialului de televiziune „Odiseea echipajului Cousteau”.
Un sistem nervos complex
Sistemul nervos si organele de simt ale caracatitei sunt concentrate in regiunea
capului, protejate de o capsula cartilaginoasa.Prin complexitatea lor , amintesc
de creierul si organele de simt ale vertebratelor.
Ganglionii situati in cap formeaza o masa compacta de la care pornesc nervi
spre diferite oragane.Acest sistem nervos central ar fi format,dupa opinia unor
savanti englezi , din peste 168 de milioane de neuroni.
In 1936, cercetatorul englez J.Z. Young a constatat , cu surprindere , ca fibra
nervoasa a cefalopodelor este uriasa, avand un diametru de 50-100 de ori mai
mare decat cea umana.Acest axon gigant a permis cercetari extrem de interesante
, care au dus la nasterea unei noi discipline -; neurofiziologia celulara.
Ochii ,situati pe partile laterale ale corpului, au , de asemenea , o structura
anatomica unica printre nevertebrate , apropiata de organul vizual al vertebratelor.Ei
sunt formati din cornee , iris , cristalin, retina, iar la exterior sunt aprati
de doua ploape.Chiar daca nu distinge culorile , ochiul caracatitei se acomodeaza
cu usurinta la schimbarile de luminozitate si de distanta.Pupila are o ciudata
forma restangulara.
Desi exista un nerv acustic, se pare ca sunetele nu sunt percepute de catre
caracatite.
Inteleptele adancurilor
Experientele , facute atat in mediul natural , cat si in acvariile laboratoarelor
, au pus in evidenta comportamete care lasa impresia unor actiuni capabile sa
invete rapid si sa memoreze experientele avute.
Geoffrey Sanders , profesor la Universitatea din Londra , a imaginat cateva
experiente care au dus la rezultate concludente.A invatat rapid o caracatita
sa distinga culoarea alba de cea neagra.El a introdus in acvariu un disc negru
, pe care caracatita l-a atins cu un brat si a primit drept recompensa un peste.Apoi
un disc alb , care , odata atins , a declansat o descarcare electrica ce a silit
animalul sa se retraga in adapostul sau.La o noua aparitie a discului negru,
atacul a fost fulgerator si caracatita si-a primit recompensa , dar cand a fost
scufundat discul alb ea a ezitat si apoi s-a restras.
Experientele au fost multiple si au demonstrat ca o caraactita este capabila
sa distinga forma si marimea obiectelor , sa parcurga fara greseala un labirint,
pentru a ajunge la prada , sa memoreze anumite intamplari si sa le evite pe
cele neplacute.Concluzia : cefalopodele dispun de posibilitati extraordinare
pentru a explora si cunoaste mediul in care traiesc si pentru a-si adapta comportamentul.Scufundatorii
echipei Cousteau au realizat un experiment spectaculos in adancul marii , cu
o caracatita careia i-a fost prezentata o langusta intr-un balon de sticla inchis
cu un dop.Dupa cateva inceracri neizbutite ,cefalopodul a inteles ca pentru
a ajunge la prada , trebuie sa scoata dopul si a facut acest lucru cu usurinta
, folosindu-si tentaculele .
Capabile de atatea performante , caracatitele ar trebui sa fie stapanii absoluti
ai fundurilor marine, dar in realitate lucrurile nu stau chiar asa.Dupa parerea
oamenilor de stiinta , exita doua motive majore care le limiteaza posibilitatile.Intai
,pigmentul din sange , care transporta oxigenul la tesuturi , nu este hemoglobina
, care are in compozitie fier, cala vertebrate , ci hemocyanina , pe baza de
cupru.
Prezenta acesteia diminueaza serios capacitatea sangelui de a absorbi oxigen
, capacitatea care la caracatite este de numai 3-5,5 la suta , fata de 10-20
la suta , cat este la pesti , al caror pigment transportor de oxigen este hemoglobina.
Din cauza oxigenarii deficitare a tesuturilor , caracatitele nu sunt capabile
de eforturi indelungate , obosind repede.Cel de-al doilea motiv este durata
foarte limitata a vietii , care nuingaduie acumularea experientei ce ar transforma
caracatitele, dupa cum se exrpima Couteau , „intr-un fel de intelepte
ale adncurilor , redutabile si viclene”.
Caracatita si omul
In multe locuri din lume , caracatita este prinsa de pescari , in diverse moduri
, si vanduta ca aliment.Traditia s-a perpetuat fara intrerupere din Grecia arhaica
si Egiptul faraonic pana in zilele noastre.Grecii, turcii, italienii sunt mari
consumatori de cefalopode.La fel si populatii de pe tarmurile nord-africane.
In afara de procedeul traditional de prindere , ce foloseste o oala de pamant,
in care caracatita, totdeauna dornica de un adapost , intra si este trasa apoi
la suprafata , sunt si alte metode , bazate pe momeli si carlige.Animal curios
,caracatita se arunca asupra a tot ce misca.Pe coastele Africii , pescarii scufunda
ramuri de palmier , acoperite de alge , de care caracatitele se agata.In sudul
Frantei , in Provence , se foloseste procedeul numit „al femelei”.O
femela capturata este legata cu o sfoara si coborata in mare , ca momeala ,
pentru masculii care se agata ea.
Caracatitele sunt capturate , de asemenea , in Polinezia si in Extremul Orient
, in Vietnam , Indonezia , Filipine , Japonia. Mai ales locuitorii arhipelagului
nipon sunt mari amatori de caracatite , fata cerintelor pietei , japonezii au
pus la punct metode de crestere in custi scufundate la 2 metri adancime , fiecare
adapostind doar o caracatita.
In general , pescarii considera caracatitele drept rivale care le fura pestii
din plase si , mai ales , langustele din capcane.Furtisagurile acestea sunt
reale , dar , tinand seama de metabolismul deficitar , care le limiteaza activitatile
si de scurtimea vietii , caracatitele au un impact minor asupra pescuitului.
„Caracatitele se reproduc primavara si raman ascunse cam doua luni.
Femela, dupa ce a depus oua, ramane in preajma lor. Ea incepe sa slabeasca,
lllndca nu mal pleaca in cautarea hranei. Ouale suni depuse intr-o gaura si
sunt atat de numeroase, incat formeaza o masa mai mare decat
carpul animalului. Ouale crapa dupa aproximativ 50 de zile sl puii Ies catarandu-se.
Ei seamana cu niste mici paianjeni si sunt numerosi. Forma caracteristica a
corpului lor nu este inca vizibila, dar se disting bine contururile generale.
Sunt atat de neputinciosi si plapanzi, incat pier in
numar loarte mare. Par lipsiti de organizare Interna, atat sunt de mici"
(Aristotel - „Istoria animalelor”)
“Caracatita , ce oroare!, va suge.Va trage spre ea si in ea , si inlantuit
, incleiat , va veti simti sorbit , incet , incet in acest inspaimantator sac
monstruos.Tentaculele oribile sunt mladioase , precum o curea , au soliditatea
otelului si sunt reci ca noaptea.”(Victor Hugo -; „Muncitorii
marii”)