Astazi exista o neliniste generalizata fata de disparitia zonelor extinse de padure tropicala si posibilitatea de extindere a speciilor de animale prin supraexploatare. Aceasta problema prezinta caracteristici similare cu efectele externe si bunurile publice, dar nu este rezolvata satisfacator de catre piata. Spre deosebire de bunurile publice, resursele naturale aflate in proprietatea publica provoaca sau pot ajunge sa provoace rivalitate in consum. Spre deosebire de efectele externe, care sunt efecte tehnologice ale bunurilor private asupra bunurilor private, supraexploatarea resurselor naturale comune include efecte tehnologice si pecuniare provocate de privatizarea unei proprietati comune.
In multe tari sudamericane cum ar fi Brazilia sau Costa Rica, padurea tropicala este distrusa pentru a desteleni noi terenuri ce permit instalarea de colonii. In padurile tropicale ale Extremului orient, in special in Indonezia si Filipine, ritmul de exploatare al bogatiei lor lemnoase dubleaza rata de reproducere agravandu-se situatia speciilor de lemn nobil, cele mai cerute, dintre care unele sunt in pericol de disparitie. Diferite specii de mamifere marine sunt grav amenintate de excesul braconajului. Multe bancuri de pesti, chiar daca nu sunt in pericol, si-au redus populatia pana in punctul in care au ruinat multe populatii din Peru, Insulele Britanice si Norvegia.
Motivele sunt similare in toate aceste cazuri. Padurile, pasunile comunale, vanatoarea sau pescuitul nu sunt supuse regimului de proprietate privata. Orice individ sau intreprindere au acces la ele pentru ca fiecare va incerca sa obtina maximum de randament fara a se preocupa de pastrarea sa in viitor. Stiinta economica a studiat problema pentru prima data in cazul crescatoriilor de pesti, care au devenit astfel exemplul traditional.
Unii ecologisti radicali, prost informati, propun considerarea
speciilor de animale ca un "capital mostenit" de care putem beneficia, dar pe care trebuie sa-l transmitem in totalitate generatiilor viitoare. Aceasta nu este posibil in realitate. Orice cantitate capturata de peste dintr-un banc presupune diminuarea inevitabila a populatiei. Cu expresia "capital mostenit" acesti ecologisti se refera la punctul de echilibru natural al populatiei, marimea pe care ar avea-o populatia de pesti daca nu am exista noi oamenii. Unica forma de a mentine "intregul" numarului de pesti ar fi sa nu pescuim.
Imaginea arata relatia existenta intre rata de crestere si marimea populatiei unei specii de animale. Cand numarul de indivizi este foarte mare, la dreapta punctului Pa din grafic, rata de crestere a populatiei este negativa din cauza marilor dificultati de defrisare sau vanatoare si aparitia epidemiile. Punctul Pa este un punct de echilibru ce marcheaza numarul de indivizi spre care va tinde specia in stadiul de salbaticie daca nu exista interventia umana. Daca populatia s-ar reduce excesiv prin supraexploatarea omului sau orice alta circumstanta, s-ar putea ajunge la un punct, Pc de pe grafic, in care rata de reproducere devine negativa ceea ce ar conduce la disparitie.(Pulsati pe grafic pentru a vedea explicatia in format multimedia)

Sa presupunem ca plecam de la o situatie intermediara, orice marime a populatiei de pesti intre Pa si Pc, in care rata de crestere este pozitiva, de exemplu 3% anual. Daca ne-am limita capturile anuale exact la aceasta rata, la 3% din populatia totala, marimea bancului se va mentine stabila indefinit de lung timp. Problema se poate pune astfel in termeni strict biologici: care este volumul maxim de capturi ce se poate face intr-o forma indefinita sau, cu alte cuvinte, care este marimea populatiei in care rata de crestere este maxima, punctul Pb de pe grafic. Biologii sunt capabili sa rezolve perfect aceasta problema si reusesc cu un grad inalt de complexitate, determinand varsta optima a pestilor capturati si perioada din an in care trebuie realizata campania. Se numeste management sau gestiunea pescuitului ansamblul de studii si tehnici care permit o exploatare optima pe termen lung.
Dar, odata ce exista solutia optima se incearca a se vedea daca suntem capabili sa o aplicam. Fiecare individ, fiecare barca de pescari, trebuie sa aleaga intre doua alternative intr-un mediu ce poate fi modelat conform Dilemei puscariasilor. Vom numi "cooperare" strategia ce consta in respectarea cotelor si reglementarea acordata de catre o cooperativa sau un organism supranational si stabilite conform criteriilor rationale de gestiune a pescuitului. Vom numi "tradare" strategia ce consta in obtinerea maximului beneficiu individual pe termen scurt, chiar daca asta presupune depasirea cotelor sau braconajul.
Echilibrul lui Nash se gaseste in casuta in care toti tradeaza. Tendinta este ca resursele sunt supraexploatate.
Daca ar exista o companie care ar putea sa exercite un control monopolist asupra pescuitului, nu ar fi nici o dificultate in a realiza o gestiune eficienta. De aceea o prima solutie consta in monopolizarea de catre stat a resurselor si folosirea puterii sale coactive pentru a impiedica supraexploatarea. Amplificarea apelor jurisdictionale pana la 200 de mile de la platforma continentala a fost primul pas in controlarea productiei piscicole in anii '70, generalizandu-se de atunci sistemul de cote prin intermediul caruia se fixeaza un volum maxim de capturari ce se impart intre toate companiile autorizate sa pescuiasca.
Pentru speciile ca balenele si alte mamifere marine, care traiesc la mai mult de 200 de mile de coasta sau pe coaste ce nu se supun vreunei jurisdictii, solutia este tot departe. Nu exista - inca - un statut global, unele institutii cu capacitate pentru gestionarea tuturor resurselor Pamantului si cu legitimitate in pedepsirea infractorilor.