c8v1vi
Cu mai mai multa vreme in urma, am vorbit in trecere la aceasta rubrica, despre etica si habitudinile de esenta central­europeana a chiaburilor ardeleni si banateni. Pentru a reabilita cuvintul chiabur, dar mai ales cate-goria sociala a gospodarilor instariti din vestul tarii — umiliti si obiditi in anii postbelici —, glosele ce urmeaza sint necesare. Ele s­au alcatuit, nu intimplator, in zilele acestea de toamna, cind culesul strugurilor nu mai are aproape nimic din romantismul sau de altadata.
Sa tot fi avut vreo 15 ani cind am citit intiia oara romanul Descult al lui Zaharia Stancu. Imi amintesc exact ca atunci m­a socat cumplit scena cu botnita pusa de un mosier la gura clacasilor, pentru ca acestia sa nu poata gusta din strugurii pe care tocmai ii culegeau. Citind si recitind scena, ma cuprindea o revolta nema-surata, dar nu pentru suferinta lucratorilor, ci pentru minciuna gogonata din roman. Obisnuit cu sarbatorile de la culesul viilor din podgoria Aradului, cind pe dealuri rasunau din zori pina seara cintecele tarafurilor tiga-nesti, cind culegatorii erau ospatati la prinz cu papricas, varza murata si carne de berbec, iar seara, la plecare, mai capatau si cite un cosulet de struguri, pentru cei de­acasa, n­aveam cum crede ca, altundeva, tot printre romani, culegatorilor li s­au pus botnite ; ideea mi se parea o gluma proasta, si nu fara motiv. Mie imi staruia in minte indemnul chiaburului catre lucratori de a mai lasa, ici­colo, cite un ciorchine pentru cei ce veneau „pe urma”, a doua zi. Caci satenii care nu posedau vita de vie se bucurau de un drept nescris, dar cu strictete respectat, de-a lungul anilor : sa stringa ei ce raminea necules de… chiabur.
Astazi, dupa ce am avut de mai multe ori ocazia sa cunosc „pe viu” cutumele „orientului romanesc”, n­as mai baga mina in foc pentru nimic si marturisesc ca nu stiu si nici nu­mi pot da seama daca scena din Descult s­ar fi putut petrece aievea. Pot jura insa, in deplina cunostinta de cauza, ca in podgoriile Aradului asemenea fapte ar fi fost cu neputinta de imaginat. Ajunge sa recitim pasajul despre culesul viilor din romanul Mara, pentru a reconstitui o atmosfera care azi poate parea idilica : „Ce­i aici in timpul culesului, pe la inceputul lui octomvrie, aceasta nu poate s­o stie decit cel ce­a vazut cu ochii lui. a…i Saptamini de zile de­a rindul vin mereu si de la deal, si de pe la ses, unii ca sa lucreze, altii ca sa petreaca citeva zile bune, toti veseli, toti gata de a se bucura de viata. a…i Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitara, o vioara, o harmonica si iar un taraf de lautari, pretutindenea cite o descarcatura de pusca, o racheta ori cel putin cite un chiot de fiecare vadra turnata in butoi, si toti stau la povesti, cinta, joaca, petrec in zburdalnica­nvalmaseala”.

„Taraful de lautari” si „zburdalnica­nvalmaseala” nu­s tablouri conventionale, ci realitati pe care cei din pod-goria Aradului le­au cunoscut aievea. Ele sint reflexul mentalitatii central­europene, in virtutea careia chiabu-rul oferea cosul cu struguri in locul botnitei, iar munca insemna bucurie.
P.S. Am plasat intentionat cuvintul chiabur in con-texte favorabile, pentru a­l exonera post factum de o peioratie nedreapta. Recitind articolul, mi se pare ca s­a intimplat tocmai pe dos : contextul insusi s­a contaminat de unda peiorativa a cuvintului. Poate ca ma insel ; daca nu, aceasta este o dovada peremptorie ca, undeva in subsolurile constiintelor noastre, ideologia rosie mai lucreaza inca.