Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Spirala tacerii - mass media
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
11.1. Opinia publica este dusmanul individului si protectorul societatii

Nu suntem intotdeauna constienti de eforturile pe care le pretind viata in comunitate si necesitatea de a mentine acea comunitate intr-o forma inchegata. Uitam deseori ca natura sociala a omului obliga la respectarea unor reguli, la un comportament conformist, ca pastrarea mostenirii istorice si culturale nu vine de la sine, ci presupune actiuni semnificative de ajustare, adaptare, conformare, in cazul in care exista interesul pentru pastrarea acestei mosteniri si a capacitatii de a actiona si de a lua decizii la nivel comunitar. De multe ori, atitudinile rebele, non-conformiste, de avangarda, izolate sunt numai ele apreciate, iar comportamentul de mijloc, problemele de imitatie nasc un dispret tacit, preocuparile legate de moda, de a fi in pas cu lumea capata imediat o nota negativa, peiorativa, sunt etichetate drept mofturi, capricii, ignorandu-se motivele pentru care astfel de preocupari sunt esentiale pentru supravietuirea in comunitate si pentru supravietuirea comunitatii in ansamblu. Chiar daca nu ne place un astfel de comportament social, chiar daca nu il agream sau il impartasim in totalitate, trebuie facute eforturi pentru a-i intelege motivatiile, pentru a-i intelege pe cei care se aliniaza parerii comune, dominante. n3e14ed
Acestea sunt constatarile de la care pleaca autoarea germana Elisabeth Noelle-Neumann atunci cand elaboreaza una dintre cele mai interesante teorii cu privire la opinia publica, structura sa interna, modul sau de formare si de raspandire. Prin propunerea acestei teorii, autoarea doreste o recuperare a conceptiei cu privire la natura sociala a omului, proiectarea unei lumini diferite asupra celor care „merg cu multimea”, se aliniaza la opinia majoritara -; opinia publica. Elisabeth Noelle- Neumann, directoare a Institutului de Demoscopie din Allensbach (omologul pentru Germania al Institutului Gallup din America) publica teoria in 1974, intr-un articol intitulat Spiral of Silence: a Theory of Public Opinion.
In 1984, sociologul german prezinta pe larg teoria si experimentele care au sustinut-o in cartea The Spiral of Silence. Public Opinion: Our Social Skin (referirile pe parcursul cursului sunt facute la aceasta carte). Dupa cum sugereaza si titlul cartii, opinia publica protejeaza societatea la fel cum pielea protejeaza intregul corp. Deci opinia publica este un gen de organ sensibil al corpului social (un organ cvasi-statistic), un „al saselea simt”, iar cei care sufera ca urmare a opiniei publice sufera din cauza sensibilitatii invelisului lor social. Rousseau, cel care este creditat cu introducerea termenului de opinie publica in limbajul modern, se referea la acelasi lucru atunci cand spunea ca opinia publica este dusmanul individului si protectorul societatii. Din punctul de vedere al societatii, opinia publica este o binecuvantare, deoarece creeaza coeziune sociala. Dar este o forta conservatoare, o sursa de presiune, in masura in care ii face pe indivizi sa se conformeze la reguli si la traditii.
Teoria Spiralei tacerii poate fi sintetizata astfel: a) opinia publica se formeaza pe baza observarii si evaluarii de catre indivizi a mediului social, a modului in care se grupeaza opiniile in opinie majoritara si opinie minoritara; oamenii sunt inzestrati cu abilitatea speciala de a percepe climatul opiniei, de a simti care opinie devine majoritara si care minoritara; opinia majoritara si opinia minoritara nu sunt realitati statistice, ci simbolice; b) reactiile la climatul opiniei modeleaza comportamentul, duc fie la o mai mare incredere in a vorbi si a te exprima in public fie, dimpotriva, la tacere; c) oamenii care impartasesc punctul de vedere dominant (prezentat si sustinut de mass media) vorbesc despre el, il sustin in public, in timp ce altii, care au o opinie diferita, pastreaza tacerea de teama de a nu deveni „nepopulari”, de a nu fi izolati, sanctionati in mod public. Mass media (in special televiziunea) accelereaza formarea spiralei tacerii, dar, pentru a intelege rolul media in acest proces este necesar sa intelegem „extraordinara sensibilitate a oamenilor fata de standardele mereu schimbatoare cu privire la ceea ce societatea considera acceptabil” (E. Griffin, A First Look at Communication Theory).
Autoarea subliniaza ca spirala tacerii nu isi propune pur si simplu inlocuirea teoriilor traditionale cu privire la efectele mass media asupra opiniei publice. Cercetarile traditionale au pornit de la premisa ca un mesaj prezentat in mass media duce la schimbarea opiniei publice sau macar la consolidarea/ confirmarea acesteia. Dar efectele media asupra opiniei publice reprezinta o realitate mult mai complexa, care poate fi studiata sub cel putin trei aspecte. In primul rand, prin repetitie, mass media sadesc in mintea receptorului stereotipurile care joaca apoi rolul de intermediar intre realitate si mintea oamenilor, constituind ceea ce Lippmann numea pseudo- realitatea, mediul de fictiuni; in al doilea rand, mass media atrag atentia asupra a ceea ce este important, asupra a ceea ce are valoare de imperativ, asupra a ceea ce trebuie/ merita discutat; in sfirsit, media influenteaza perceptia individului cu privire la distributia opiniilor in majoritare si minoritare, cu privire la ceea ce poate fi spus in public fara a exista pericolul sanctiunii colective, fara a se ajunge la izolare (E. Noelle-Neumannm The Spiral of Silence. Public Opinion: Our Social Skin, p. 156).
Atunci cand foloseste termenului de opinie, autoarea are in vedere sensul pe care il dau francezii si englezii acestui cuvant, adica „acord general al unei populatii sau al unui segment de populatie asupra unei probleme” (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 60). Opinia este expresia a ceea ce este considerat acceptabil, implica ideile de consens, acord, medie. Iar opinia publica este opinia dominanta, opinia majoritara, „acea opinie in legatura cu probleme controversate pe care o persoana o poate exprima in public fara ca aceasta sa duca la izolare. In cazul traditiilor consolidate, al moralei, al normelor, opiniile publice si comportamentul care le insoteste sunt acele opinii si comportamente pe care o persoana este obligata sa le exprime sau sa le adopte pentru a evita izolarea” (E. Noelle- Neumann., op. cit., p. 63).
Spirala tacerii este procesul care creeaza si imprastie opinia publica. Poate fi considerat o modalitate de formare a opiniei, un mecanism prin care poate sa apara o opinie total noua sau prin care se raspandeste intelesul transformat al unei opinii mai vechi. Ordinea existenta este pastrata, pe de o parte, de teama individului de izolare si de nevoia acestuia de a fi acceptat, pe de alta parte, de
„imperativul public”, care are greutatea unui adevarat tribunal public, emite sentinte si ne face astfel sa ne conformam opiniilor si comportamentelor acceptate/ consolidate. Presiunea imperativului public provine din faptul ca inseamna aprobarea sau dezaprobarea unor comportamente si pozitii care pot fi observate in public si, mai ales, este vorba despre aprobare sau dezaprobare care sunt astfel exprimate incat individul sa fie constient de ele (E. Noelle-Neumann., op. cit., p. 64). Spirala tacerii este o reactie la exprimarea deschisa a aprobarii sau dezaprobarii. Opinia publica are prerogativele unui adevarat tribunal, unul cu atat mai semnificativ cu cat nu are in vedere rezolvarea unor probleme exclusiv de natura politica.
Timpurile revolutionare sunt mai propice pentru dezvoltarea sau activarea abilitatii individului de a percepe climatul opiniei, deoarece sunt vremuri cand schimbarile sunt bruste si drastice. In astfel de perioade, individul este martorul infruntarii unor pozitii divergente, trebuie sa se pronunte in legatura cu una sau alta dintre pozitii, prin urmare devine mai sensibil la climatul opiniei. In timpuri normale, sensibilitatea fata de climatul opiniei este redusa, iar presiunea in directia conformarii la opiniile majoritare este la fel de imperceptibila precum presiunea aerului. In perioade revolutionare, indivizii nu mai sunt atat de siguri pe ceea ce este acceptat sau nu, aprobat sau nu si cauta sa se lege de standarde noi, sa consolideze noi legaturi. Fenomenul spirala tacerii este o reactie la schimbarile care intervin in climatul opiniei.





11.2. Singura lege respectata -; a opiniei, a prestigiului si a modei

J. Locke semnalase ca legea opiniei, legea prestigiului si legea modei exercita o forta chiar mai mare decat legea divina sau legea civila, de fapt este singura respectata. Din cauza ca orice incalcare a legii opiniei, a prestigiului si a modei se transforma in pierderea simpatiei si a consideratiei din partea celorlalti, respectarea ei este vitala pentru supravietuirea comunitatii sociale. In celebrul Essay Concerning Human Understanding, Locke subliniaza ca „masura a ceea ce se cheama viciu sau virtute este data de aprobarea sau dezaprobarea, critica sau lauda care se instaleaza prin consens tacit si silentios in diferitele societati; este un mecanism prin care o serie de actiuni sunt aprobate sau dimpotriva, potrivit judecatii, maximelor, moravurilor locului respectiv… Nimeni dintre cei care se ridica impotriva modei sau a opiniei celor din jur nu scapa de pedeapsa cenzurii si a dezaprobarii… Nu exista o singura persoana intr-o mie care sa fie atat de insensibila incat sa poarte in mod constant povara respingerii si a condamnarii din partea celor din jur. Sunt poveri prea mari pentru a fi indurate de vreo persoana” (in E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 70).
Cine nu isi da seama ce presiune exercita dizgratia si condamnarea publica asupra individului pentru ca acesta sa se conformeze opiniilor si regulilor celor din jur nu este foarte inzestrat pentru a intelege ceva din istoria umanitatii, conchide invatatul englez. Cei mai multi oameni se ghideaza, in primul rand, daca nu in exclusivitate, dupa aceasta lege a modei, si nu atat dupa legea divina sau legea civila. Ceea ce numim opinie personala nu ne apartine, ci este o simpla reflectare a opiniilor celorlalti. Cel mai important in acest proces este intotdeauna elementul de evaluare, lauda sau critica, aprobarea sau dezaprobarea care sunt exprimate in mod explicit. Un aspect semnificativ relevat de Locke este ca opiniile difera de la un timp la altul si de la un spatiu geografic la altul. Opiniile pot fi superficiale, tranzitorii, dar ele exercita o adevarata presiune, sunt coercitive.
Montaigne foloseste si el termenul de opinie publica, pentru a raspunde la intrebarea cum se schimba obiceiurile si morala. Il da exemplu pe Platon, care considera ca pederastia este periculoasa si recomanda ca aceasta practica sa fie condamnata in mod public. Chiar daca noua opinie, negativa, ar merge impotriva celei majoritare, inca persistente, daca este prezentata drept una majoritara, ii va influenta pe sclavi si pe oamenii liberi deopotriva (in E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 67).
Madison semnalase in 1788 ca vigoarea opiniei fiecarui individ, precum si influentele directe asupra comportamentului sau, depind de numarul celor despre care el crede ca au aceeasi opinie: „judecata omului, la fel ca el insusi, este timida si firava atunci cand se manifesta izolat; ea capata incredere in sine si putere direct proportional cu numarul celor care o impartasesc”.

11.3. Oamenii se tem de izolare mai mult decat de eroare

Conformarea la normele consolidate ale comunitatii, fenomenele de imitatie au fost studiate si inainte, dar, dupa cum arata sociologul german, au fost explicate exclusiv ca rezultat al stradaniei de a invata: transferul de experienta pentru a gasi mai repede solutia potrivita pentru un moment sau altul. Cei care au propus acest tip de explicatie au ignorat aproape in totalitate un alt motiv al comportamentului de imitatie: frica de izolare. Inca din secolul al XIX-lea, Tocqueville afirma ca
„oamenii se tem de izolare mai mult decat de eroare”, ceea ce echivaleaza cu o formulare a teoriei spiralei tacerii avant la lettre. In cartea sa din 1865 despre istoria Revolutiei franceze, Tocqueville studiaza declinul bisericii franceze la jumatatea secolului al XVIII-lea si modul in care dispretul pentru invataturile bisericii devenise o adevarata moda printre francezi: „cei care pastrau inca respectul pentru invataturile acestei biserici incepeau sa se teama ca sunt singurii care mai au aceasta atitudine si, temandu-se de izolare mai mult decat de eroare (subl. ns.), sustineau ca impartasesc sentimentele majoritatii. Astfel incat, ceea ce era opinia doar a unei minoritati a natiunii franceze incepea sa fie considerata vointa tuturor si, din aceasta cauza, aceasta opinie parea irezistibila, chiar si pentru cei care o inzestrasera cu aceasta forta aparenta” (in E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 7).
Referiri la un mecanism de ecranare a individului in fata influentelor externe pot fi intalnite si in studiul cu caracter de reper in istoria comunicarii de masa, People’s Choice. Lazarsfeld observa ca atitudinile sunt foarte stabile si ca aceasta stabilitate ia nastere din cauza ca oamenii isi construiesc un adevarat ecran protector in jurul atitudinilor fundamentale. Stabilitatea nu poate fi pur si simplu etichetata drept „inertie”, „incapatanare”, ci este o sursa de satisfactie pentru indivizi in timpul contactelor din cadrul grupului: „mentinandu-si intacte atitudinile, indivizii au capacitatea de a evita sau de a diminua conflictele si disputele cu persoanele din mediul social (subl. ns.); in felul aceasta, stabilitatea atitudinilor este esentiala pentru mentinerea sentimentului de securitate individuala… In timpul interactiunilor din interiorul grupului, individul exprima in mod public o parte dintre informatiile si din experientele care sunt in concordanta cu atitudinile comune … Aceste interactiuni pot sa duca la izolarea individului si ii ofera argumente in plus pentru a avea o pozitie sau alta” (Lazarsfeld et al., People’s Choice, Prefata la editia a doua).
Explicatiile oferite de interactionismul simbolic cu privire la formarea sinelui au in unele puncte atingeri cu mecanismul de formare a opiniei publice pe care il are in vedere si E. Noelle- Neumann. George Herbert Mead considera ca nimeni nu se naste cu sine (engl. self), acesta nu are o natura instinctuala, ci se dezvolta printr-un proces social de interactiune cu ceilalti. Individul internalizeaza interpretarile si intelesurile pe care le intalneste la cei din jur si creeaza cu timpul un altul generalizat (engl. generalized other), construit pe baza unei medii realizate intre asteptarile celorlalti (in E. Rogers, A History of Communication Study. A Biographical Approach, p. 168). Altul generalizat este constituit din acele asteptari din partea celor cu care o persoana intra in contact si care devin un gen de ghid general de comportament. In timp, individul invata sa actioneze nu numai tinand cont de asteptarile unor persoane concrete, cunoscute, cu care intra in contact direct, ci tinand cont de cum s-ar astepta altii in general sa se comporte. Mead nu face nici o referire la o eventuala presiune pe care ar exercita-o „altul generalizat” asupra persoanei individuale, dar mentioneaza, dupa cum am relevat, capacitatea acestuia de a deveni un ghid de comportament, de a guverna actiunile persoanei individuale.

11.4. Intentiile de vot difera de asteptarile electorale

Cu instrumentele de cercetare ale momentului, considera E. Noelle-Neumann, fenomenul la care au fost facute referiri si inainte de articularea unei teorii propriu-zise poate fi studiat mai in profunzime si se poate demonstra ca, fie si atunci cand oamenilor le este evident ca se inseala, ei vor pastra tacerea daca simt ca impotriva lor este opinia publica, daca parerea comuna asupra a ceea ce este considerat corect, moral, bine nu ii reprezinta.
Ipoteza cu privire la fenomenul spiralei tacerii, la forta pe care „legea opiniei” o exercita asupra comportamentului individual capata consistenta cu ocazia alegerilor din 1965 din Germania Federala. Neumann observa ca din decembrie 1964 pana in apropierea alegerilor efective, principalele partide care se confruntau in alegeri alergau umar la umar, daca se judeca dupa numarul celor care isi exprimau intentia de a vota cu unul sau altul dintre ele. Simultan, existau si informatii care indicau o miscare paralela cu aceasta. Cand se punea intrebarea: „cine credeti ca va castiga alegerile, Partidul Social Democrat sau Uniunea Crestin Democrata?”, rezultatele au fost oarecum diferite. In decembrie 1964, numarul celor care se asteptau sa castige crestin-democratii era aproximativ egal cu numarul celor care credeau acelasi lucru despre social-democrati. Dupa aceasta data, numarul celor care au inceput sa creada intr-o victorie a crestin-democratilor s-a detasat clar fata de ceilalti. In iulie 1965, procentul celor care se asteptau la o victorie crestin-democrata trecuse de 50%, ca si cum sondajele despre intentia de vot si cele despre asteptarile cu privire la rezultatul votului ar fi fost facute pe doua planete diferite. Apoi, chiar in pragul alegerilor, o parte a votantilor au fost atrasi in curentul majoritar, cel crestin-democrat, in directia asteptarii generale cu privire la cine va castiga alegerile. Intrebarea care s-a pus: cum este posibil ca asteptarile cu privire la cine va castiga alegerile sa influenteze rezultatul efectiv al acestora?
Intrebarea a fost reluata cu prilejul alegerilor din 1972. In acel an se organizeaza alegeri anticipate la nivel federal, iar campania electorala este mai scurta decat de obicei. Partidele principale alergau, din nou, umar la umar, lucru care putea fi detectat in momentul cand se punea intrebarea: „Cu cine intentionati sa votati?”. Cu toate acestea, numarul celor care raspundeau ca se asteapta la o victorie social-democrata a inceput sa creasca incet, dar sigur. La alegeri, a existat acelasi fenomen, de aliniere, in ultimul moment, la partidul despre care se credea ca va fi castigator, de data aceasta, Partidul Social Democrat.

11.5. Cine vorbeste si cine pastreaza tacerea?

Autoarea incepuse sa fie interesata de fenomen inca din anii ’60, inceputul anilor ’70, perioada marcata, si in Germania Federala, de turbulente in randul tinerilor. In acest sens, relateaza o scena din acei ani care ii atrage atentia asupra presiunii pe care o exercita aprobarea sau dezaprobarea celorlalti. Intr-o zi, se intalneste pe hol cu o studenta care purta o insigna cu insemne crestin-democrate. Intrebata fiind daca este o sustinatoare a acestui partid, studenta raspunde ca poarta insigna doar ca sa vada cum se simte. Cateva zile mai tarziu si-a scos-o, pentru ca se simtea oribil.
Pornind de la acest moment, considerat reprezentativ, precum si de la alte semnale asemanatoare, autoarea conchide ca era posibil ca numarul celor care ii sustin pe crestin-democrati sa fie egal cu numarul celor care ii sustin pe social- democrati, dar cele doua grupuri se diferentiaza clar in ceea ce priveste disponibilitatea de a-si exprima si sustine public simpatiile politice, entuziasmul si energia cu care isi exprimau in public convingerile politice. In acei ani, numai insemnele social-democrate erau purtate in public, cei care credeau in politica de deschidere catre est, sustinuta de social-democrati incepeau sa fie convinsi ca au dreptate, ca parerile lor vor fi, intr- un sfarsit, adoptate de toata lumea. Prin urmare, se exprimau liber, erau increzatori in ceea ce afirmau, isi aparau public punctul de vedere. Cei care nu erau de acord cu aceasta politica de deschidere fata de RDG se simteau lasati pe dinafara, incepeau sa se retraga din spatiul public, sa pastreze tacerea. De aceea, opinia care primea sprijin deschis/ public incepea sa para mai puternica decat cea care nu beneficia de un astfel de sprijin. Era vorba de un fenomen care incepea sa se auto- intretina, un fenomen de spiralare, in sensul ca cei care impartaseau opinia verbalizata in public se simteau, la randul lor, incurajati sa se exprime public, in timp ce ceilalti se simteau din ce in ce mai izolati si pastrau tacerea.
Dupa cum o aratasera atat alegerile din 1965, cat si cele din 1972, spirala tacerii nu echivaleaza cu o schimbare a intentiilor de vot. In ambele cazuri, intentiile de vot au ramas relativ stabile, iar schimbarea lor cu foarte putin timp inainte de votare s-a datorat perceperii climatului opiniei si adaptarii comportamentului de vot la acest climat al opiniei.
Descoperirea lui Neumann confirma, cel putin partial, perspectiva lui Lazarsfeld despre o ierarhie a stabilitatii, ierarhie in care intentiile de vot ocupa prima pozitie, fiind cel mai putin afectate de intalnirea cu experiente, observatii, informatii si opinii noi. Ce aduce nou Neumann este constatarea faptului ca, in ciuda stabilitatii intentiei de vot, climatul opiniei, al carui expresie perfecta il constituie asteptarile cu privire la castigator, isi pune amprenta, in cele din urma, asupra rezultatului electoral. Lazarsfeld detectase si el ceva asemanator, un fenomen pe care il numeste
„trenul victoriei” (engl. bandwagon), deci explicatia era dorinta de a fi de partea castigatorului. Neumann considera ca la baza acestui fenomen se afla o explicatie mult mai modesta, anume



„dorinta de a evita izolarea”. Afirmatie sustinuta de faptul ca exista un profil psihologic al persoanele predispuse sa-si schimbe intentia de vot in ultimul moment: se simt relativ izolati de ceilalti, nu au foarte mare incredere in sine, au interes scazut pentru politica. Pe baza acestui profil, se poate afirma ca schimbarea intentiei de vot nu reflecta dorinta de a fi de partea castigatorului, ci mai degraba dorinta de a te alatura turmei, teama de a nu ramane izolat sau de a nu a-ti accentua izolarea: „ceea ce pune in miscare fenomenul de spiralare este teama de izolare” (E. Noelle- Neumann., op. cit., p. 6).

11.6. Abilitatea speciala de a percepe climatul opiniei

Una dintre premisele pe care se bazeaza teoria spirala tacerii este ca oamenii au capacitatea de a observa climatul opiniei, mediul lor social, ca sunt atenti la felul in care ceilalti gandesc despre ei, ca sunt constienti de schimbarile care au loc in acest climat al opiniei, ca fac diferenta intre opiniile care incep sa castige teren si cele care nu mai sunt sustinute de un numar semnificativ de oameni. De aceea, principala preocupare a fost de aduce dovezi in sprijinul existentei unei astfel de abilitati si, din ianuarie 1971 atentia s-a concentrat in aceasta directie.
Odata cu intrebarile curente din sondajele de opinie efectuate de Institutul Allensbach, au fost introduse intrebari de genul: „indiferent care este opinia dumneavoastra, ce credeti, majoritatea cetatenilor din RFG se pronunta pentru sau impotriva recunoasterii RDG ca un al doilea stat german? Ce credeti ca se va intampla in viitor, cei care se vor pronunta in favoarea recunoasterii RDG vor fi mai multi sau mai putini?”
Cercetatorii luasera in calcul inclusiv posibilitatea ca la aceste doua tipuri de intrebari, cei mai multi sa raspunda: „Cum as putea eu sa stiu ce crede majoritatea sau ce va crede ea in viitor, doar nu sunt profet?” Nici un raspuns de genul acesta nu a fost inregistrat, ca si cum evaluarea climatului opiniei ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Mai impresionant, evaluarile climatului opiniei s-au dovedit si foarte exacte: majoritatea celor intervievati au anticipat, corect, mai mult sprijin in favoarea recunoasterii celui de-al doilea stat german. De unde exclamatia autoarei: „a fost descoperita o noua abilitate, aceea de a percepe climatul opiniei, de a simti care opinii sunt majoritare si care sunt minoritare” (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 9). Fara tehnici sofisticate, fara esantionare, fara interviuri, oamenii au capacitatea de a simti din ce directie bate vantul, inainte ca sondajele de opinie stiintifice sa ofere vreo informatie despre opinia publica. Abilitate cu atat mai impresionanta cu cat oamenii sunt extrem de economi cu propriile resurse de atentie, dar se pare ca efortul cerut de observarea climatului opiniei este un pret care merita platit pentru a se evita izolarea, respingerea, dispretul. Referiri la o astfel de abilitate umana de anticipa tendintele in ceea ce priveste opinia, cat si la competenta extraordinara care caracterizeaza aceasta abilitate pot fi intalnite si in studiul lui Lazarsfeld cu privire la efectele campaniei electorale. In Prefata la cea de-a doua editie a cartii People’s Choice, Lazarsfeld relateaza ca parte dintre intrebari au avut in vedere asteptarile votantilor cu privire la cine va castiga. Raspunsurile au aratat ca, fie si cei care nu aveau o intentie de vot cristalizata, aveau o asteptare bine definita in legatura cu invingatorul; semnificativ, subliniaza Lazarsfeld, „asteptarile si previziunile exprimate chiar de nehotarati nu erau hazardate si, de cele mai multe ori, exprimau tendintele dominante in mediul lor social” (subl. ns.).

In plus fata de descoperirea abilitatii de a percepe climatul opiniei, trebuia testata si o alta premisa, aceea ca oamenii isi adapteaza comportamentul in functie de vigoarea sau, dimpotriva, slabiciunea percepute ale unei opinii. Pentru aceasta, in sondajele de opinie efectuate de acelasi institut a fost introdusa intrebarea: „imaginati-va ca trebuie sa efectuati o calatorie cu trenul de 5 ore si in compartiment se afla o femeie care considera ca ….”. Din acest punct, intrebarea se diferentia; spre exemplu, femeile care, la o intrebare anterioara raspunsesera ca batutul copiilor este o metoda gresita, erau confruntate cu o femeie care aproba o astfel de metoda, cele care la intrebarea anterioara sustinusera metoda erau confruntate cu opinia contrara. Situatia imaginata avea acelasi sfarsit: „Sunteti dispusa sa vorbiti cu aceasta femeie pentru a-i cunoaste mai bine pozitia sau nu considerati ca merita efortul?” Acest tip de test a fost repetat si pentru alte teme, cum ar fi: problemele rasiale in Africa de Sud, concubinajul, consumul de droguri.
Cercetarile au dorit sa releve diferente in ceea ce priveste disponibilitatea celor doua grupuri de a-si sustine si promova public opiniile, daca grupul care este mult mai entuziast in a-si apara opiniile exercita o mai mare influenta asupra celorlalti, care tind sa se ralieze acestei opinii aparent dominante, care este importanta corelatiei dintre aprecierea repartitiei opiniilor in viiotor si aprecierea lor prezenta. In urma cercetarilor, Neumann a desprins patru tendinte (in I. Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, p. 286):
1. daca o majoritate este considerata minoritate, in viitor va cunoaste un declin;
2. o minoritate perceputa ca majoritate va inregistra un proces de extindere;
3. daca membrii unei majoritati nu prevad/ nu au incredere in mentinerea opiniei majoritare si in viitor, opinia respectiva va cunoaste o tendinta de scadere; daca membrii unei majoritati au incredere ca si pe viitor, opinia lor va fi majoritara, respectiva opinie este foarte greu de schimbat; in schimb, daca sporeste incertitudinea cu privire la ceea ce este sau va deveni opinia dominanta, aceasta este vulnerabila la schimbare, va intra in declin;
4. daca doua grupuri se deosebesc net in ceea ce priveste disponibilitatea de a-si exprima public punctul de vedere, acela al carui disponibilitate este mai puternica va deveni, in timp, dominant.
Deci, capacitatea unui grup de a anticipa care dintre opinii castiga sau pierd teren, de a evalua perspectivele de viitor ale acestora prezinta importanta deosebita atat pentru impartirea opiniilor in majoritare si minoritare, precum si pentru conservarea, in timp, a unei astfel de diviziuni. O minoritate increzatoare in viitoarea sa dominare si dispusa sa se exprime public isi va impune punctul de vedere daca se confrunta cu o majoritate care se indoieste de capacitatea de a conserva, pe viitor, proeminenta punctului sau de vedere, motiv pentru care este si mai putin dispusa sa-l exprime public.

11.7. Noua teorie este confirmata in alegeri

Premisele teoriei nu au fost studiata numai in conditii experimentale. Alegerile din 1972 prezentau conditii ideale pentru a testa daca exista diferente de acest gen intre votanti si daca ele se traduc in ralierea la opinia aparent majoritara si intr-un comportament de vot corespunzator (votul efectiv). In acea perioada, exista un entuziasm aproape general vizavi de cancelarul Willy Brandt, care castigase premiul Nobel pentru pace; cu toate acestea, existau mari diferente de opinie in ceea ce priveste politica de deschidere fata de RDG, simbolizata de cancelarul german.
Testul prezentat mai sus a avut urmatoarele intrebari: „Imaginati-va ca trebuie sa faceti o calatorie de 5 ore cu trenul in compania unei persoane care este extrem de favorabila, respectiv, extrem de nefavorabila cancelarului Willy Brandt. V-ar placea sa purtati o conversatie cu aceasta persoana sau nu credeti ca merita efortul?” 50% din sustinatorii lui Willy Brandt (care erau de doua ori mai numerosi decat cei care i se opuneau) au raspuns ca ar purta aceasta conversatie, numai 35% dintre cei care i se opuneau ar fi fost dispusi sa faca acest lucru. „Nu cred ca merita osteneala” a fost raspunsul printre 42% dintre sustinatorii sai si printre 56% dintre oponenti. Deci, nu numai ca sustinatorii lui Brandt erau mai numerosi in cifre absolute, ci erau si mai dispusi sa vorbeasca despre convingerile lor politice. (De mentionat ca, prin „a vorbi”, autoarea intelege si a purta o insigna, a purta un afis electoral pe masina, a citi in public un ziar care are o orientare politica evidenta, a imprastia fluturasi, postere, a le distruge pe cele ale partidului rival, a sparge cauciucurile unei masini pe care este lipit un afis al partidului rival).
O alta intrebare care sa testeze adaptarea comportamentului la climatul opiniei a fost: „ce credeti, care dintre partide este sustinut de un numar mai mare de afise, fluturasi, insigne?”. 52% dintre cei intervievati au raspuns ca exista mai multe insemne electorale ale social-democratilor, numai 9% au raspuns ca acesta este cazul crestin-democratilor. La intrebarea „Care dintre suporterii fiecarui partid sunt mai entuziasti si mai dedicati cauzei lor?, 44% dintre intervievati au raspuns ca suporterii social-democrati, 8%, suporterii crestin-democrati.
Variabila care trebuia diferentiata era daca aceste semnale nu aveau de a face cu conservatorismul votantilor crestin-democrati, si nu cu un fenomen de spirala tacerii. Cercetarea a aratat ca, indiferent de problematica abordata, unii oameni sunt mai dispusi sa vorbeasca in public despre aceasta. Mai mult, exista diferentieri functie de criterii demografice: barbatii discuta mai mult decat femeile, mai ales pe probleme controversate, tinerii mai mult decat batranii, cei cu statut social ridicat mai mult decat cei cu statut social mai modest. Diferentele in ceea ce priveste disponibilitatea de a sustine public un punct de vedere se traduce intr-o vizibilitate mai mare sau mai mica a acestuia. Daca o factiune reuseste sa convinga mai multi tineri, mai multi barbati si mai multe persoane cu statut social ridicat, sunt sanse mai mari ca respectiva factiune sa dobandeasca o acceptare cvasi-generala.
In toamna anului 1972, sustinatorii lui Willy Brandt erau mai dispusi sa poarte o conversatie despre acesta decat cei care i se opuneau, indiferent de varsta, sex, statut social (E. Noelle- Neumann., op. cit., pag. 26). Dupa care se inregistreaza un punct de cotitura in convingerile politice din Germania Federala. Intre 1974 si 1976, simpatizantii social-democrati devin din ce in ce mai putin dispusi sa-si exprime public convingerile. In 1976, procentul simpatizantilor social-democrati si a celor care doreau sa poarte o conversatie cu o persoana cu aceeasi convingere era de 60%, in timp ce disponibilitatea acelorasi de a avea o conversatie cu cineva care avea opinii diferite scazuse la 32%. Lucrurile stateau tocmai invers pentru crestin-democrati.

11.8. Dupa scrutin, alegatorii pretind ca au votat cu partidul castigator

Spirala tacerii nu este un fenomen exclusiv preelectoral. Cercetatorii observa si tendinta postelectorala ca mai multi oameni sa pretinda ca au votat cu partidul/ candidatul care a iesit castigator. In felul acesta se explica diferentele intre rezultatul alegerilor, stabilit in urma numararii voturilor efective si rezultatul sondajelor de opinie de dupa anuntarea respectivului rezultat.
Ipoteza cu privire la aceasta tendinta postelectorala a fost verificata prin intervievarea unui grup de votanti de mai multe ori, la intervale diferite de timp. Rezultatul s-a dovedit surprinzator: oamenii isi modifica declaratia cu privire la intentia de vot si indica un alt partid decat cel pe care l-au indicat imediat dupa alegeri. Dar noua declaratie nu indica neaparat partidul castigator, ci schimbarea are loc in directia opiniei majoritare din cadrul grupului de apartenenta al celui intervievat. Printre tineri, modificarea declaratilor se facea in directia Partidului Social Democrat, pentru cei mai in varsta, in directia Partidului Crestin Democrat. Deci, era vorba mai putin de dorinta de a fi de partea castigatorului, cat dorinta de a evita izolarea in cadrul grupului de apartenenta. In plus, schimbarea declaratiilor nu era constanta, ci reflecta fidel miscarile si tendintele din climatul opiniei. Intre 1972 -; 1973, mult mai multi oameni au declarat ca votasera cu Partidul Social-Democrat (care castigase alegerile), iar numarul celor care recunosteau ca votasera cu Partidul Crestin-Democrat scadea de la o zi la alta. Dupa care, incet-incet, oamenii au inceput
„sa-si aduca aminte” cu cine votasera intr-adevar, iar declaratiile s-au apropiat sensibil de rezultatul propriu-zis al alegerilor (E. Noelle-Neumann., op. cit., p. 31 -; 33).
Comportamentul postelectoral merita discutat si sub alt aspect. Dupa alegeri, partea invinsa isi pierde, indeobste, puterea si chiar vointa de a rezista, ea nu mai are capacitate de a starni increderea, de a coagula sentimente puternice de adeziune. Daca alegatorul constata ca formatiunea cu care a votat este acuzata public de ceva anume, resimte o rezerva in a se mai identifica cu ea. Intr-un astfel de context, presiunea sociala in sensul desprinderii se accentueaza, prinde mai mult. De aceea, dupa alegeri, se impune schimbarea imaginii partidului care a pierdut alegerile, pentru a se evita identificarea de tip negativ cu acesta. Formatiunea care a pierdut alegerile este somata sa raspunda unei cerinte a comunicarii sociale, aceea de a stabiliza opiniile existente. Cu alte cuvinte



„prevenirea destramarii, redarea increderii, cultivarea hotararii de a apara si de a afirma public o serie de valori, de a exprima fara jena si dubii apartenenta la o familie politica, de a aprinde si, dupa caz, de a reaprinde flacara adeziunii, de a menntine combustia sufleteasca a activismului politic, fara de care o formatiune este condamnata” (P. Dobrescu, Iliescu contra Iliescu, p. 152).

11.9. Teama de izolare pune in miscare spirala tacerii

Dupa cum subliniaza Noelle-Neumann in repetate randuri, teama de izolare pune in miscare formarea spiralei tacerii. In favoarea acestei explicatii, autoarea aduce drept dovada un experiment facut la inceputul anilor ’50 de Solomon Asch. Subiectilor care participau la experiment li se cerea sa spuna care dintre 3 linii pe care le aveau in fata se potrivea cel mai bine cu lungimea celei de-a patra linii (test). Doar una dintre cele 3 linii avea exact aceeasi lungime cu linia test. La o prima vedere, testul parea banal, iar subiectii au potrivit perfect liniile. Dupa doua runde de raspunsuri, in timpul carora toti participantii au cazut de acord cu privire la potrivirea exacta, situatia a inceput sa se schimbe. 9 dintre cele 10 persoane participante erau asistenti ai celor care initiasera testul, deci exista o singura persoana naiva. Intr-una dintre runde, asistentii au spus ca potrivirea se realizeaza cu una dintre linii care era, in mod vizibil, mai scurta. Subiectul naiv se afla la capatul randului si trebuia sa-si exprime parerea dupa ce ii auzea pe toti ceilalti. Numai 2 din 10 subiecti naivi au ramas la parerea initiala (si la potrivirea vizibil corecta). 2 din cei 8 ramasi au fost de acord cu parerea majoritara de 2 sau de 3 ori. Iar ceilalti 6 si-au aliniat opinia la cea, evident falsa, a majoritatii. Ceea ce inseamna ca, inclusiv pentru probleme care nu le afecteaza in mod direct interesele personale, pentru probleme care nu prezinta o miza deosebita, cei mai multi dintre oameni se alatura opiniei majoritatii, chiar daca nu au nici o indoiala ca aceasta este falsa. In plus, experimentul inlatura explicatia ca la baza comportamentului imitativ se afla un proces de invatare, pentru ca in acest caz, in mod evident, prin imitatie, subiectii nu adaugau nimic nou la volumului individual de cunostinte.
Deci, este vorba mai degraba de teama de izolare decat de imitatie sau alte motive. Dupa cum o indicau si cei intervievati de catre Institutul din Allensbach, eticheta de „conformist”, de
„imitator” pare a fi una confortabila in comparatie cu respingerea, izolarea, stalpul infamiei. Cercetatorii au incercat sa stimuleze situatii in care sa poate delimita cu mai multa acuratete influentele exercitate de amenintarea izolarii sociale. Un experiment a avut ca tema fumatul in prezenta nefumatorilor, o tema potrivita in conditiile in care cele doua tabere aveau aproximativ aceeasi forta in randul populatiei vest-germane. Dupa ce au fost expusi amenintarii, fumatorii care isi aparasera initial dreptul de a fuma a aratat mult mai putin interes pentru a purta o discutie pe aceasta tema. A fost detectata si tendinta opusa, ca nefumatorii care, initial, erau mai putin siguri pe ei, sa manifeste o mai mare disponibilitate de a vorbi despre acest lucru si de a-si apara pozitia.

11.10. Mass media si spirala tacerii

Inainte de a discuta rolul pe care il joaca mass media in punerea in miscare a spiralei tacerii, Neumann aminteste contributiile a doi autori celebri cu privire la capacitatea presei de a atrage atentia asupra unor evenimente, Walter Lippmann si Niklas Luhmann. In ceea ce-l priveste pe Lippmann, una dintre cele mai interesante probleme se refera la perceptia selectiva care reprezinta o sursa de distorsionare de neevitat atat in procesul de percepere a realitatii, cat si in procesul de relatare a ceea ce se intampla in realitate: „stereotipurile care se afla in centrul codurilor noastre determina ce fapte vom vedea si in ce lumina le vom vedea. De aceea, cu cele mai bune intentii din lume, politica de stiri a unui ziar tinde sa sprijine politica editoriala. De ce un capitalist vede un set de fapte si anumite aspecte ale naturii umane, le vede in propriu, de ce omologul sau socialist vede alte fapte si alte aspecte, de ce fiecare se considera unul pe altul demn de dispret sau pervers? Nu e decat o diferenta de perceptie. Diferenta e impusa de diferenta dintre stereotipurile capitaliste si socialiste” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 125). Consecintele acestui proces de selectie operat de presa sunt ca imaginile simplificate ale realitatii prezentate de catre presa devin realitate.
Stereotipurile prezinta o importanta deosebita in contextul teoriei spiralei tacerii. Procesul de creare si de raspandire a opiniei publice este intensificat de stereotipuri, acestea sunt foarte uzitate in conversatiile curente si activeaza cu rapiditate asocieri, raportari pozitive sau negative. Stereotipul, fie pozitiv sau negativ, este atat de concis si lipsit de ambiguitate incat ii permite oricui sa-si dea seama cand trebuie/ poate sa vorbeasca si cand trebuie sa pastreze tacerea. De aceea, stereotipurile sunt indispensabile pentru a pune in miscare procesele de conformare la ceea ce este general acceptat, aprobat.
Cea de-a doua contributie ii apartine autorului Niklas Luhmann. Potrivit acestuia, opinia publica este cea care selecteaza problemele de interes. In loc de cuvantul stereotip, al lui Lippmann, Luhmann vorbeste de „formulele potrivite” care pun in miscare procesul de formare a opiniei. Atentia acordata de audienta media are viata scurta, iar persoanele si temele sunt intr-o competitie acerba pentru a castiga aceasta atentie. De aceea, media creeaza pseudo-crize, pseudo-evenimente pentru a scoate din competitie o tema sau alta. Temele se creeaza asa cum se creeaza un nou model de imbracaminte; dupa ce modelul respectiv este cunoscut, purtat de toata lumea, este considerat invechit, iar cei care inca il poarta sunt considerati demodati. „Formulele potrivite” nu sunt folosite pentru a arata in mod clar ce este bun si ce este rau (cum era cazul stereotipului lui Lippmann, pentru care evaluarile de natura morala erau simplificate, canalizate prin stereotipuri, simboluri, fictiuni cu o anumita incarcatura emotionala). Formulele au insa capacitatea de a arata ceea ce merita discutat, negociat. Pentru acest autor, opinia publica isi indeplineste functiile in momentul in care aduce o problema in campul atentiei publice. Procesul de formare a opiniei publice reglementeaza in ce directie sa se indrepte opinia publica si pentru cat timp. Pentru perioade scurte de timp, atentia publica se indreapta catre probleme care par presante si, in aceste perioade de timp, trebuie gasite solutii pentru aceste probleme presante, pentru ca, dupa aceea, exista fenomenul de diminuare a atentiei. In masura in care suntem de acord ca sistemul politic se bazeaza pe opinia publica, se poate afirma ca acesta este ghidat nu de reguli care reglementeaza decizia, ci de reguli care reglementeaza atentia (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 152).
Luhmann nu are in vedere decat evenimente de scurta durata si nu da foarte mare atentie proceselor care se desfasoara de-a lungul unei perioade lungi de timp. Meritul lui este ca atrage atentia proceselor de structurare a atentiei, de selectare a problemelor si temelor drept faze intermediare in procesul de formare a opiniei publice. In plus, atrage atentia asupra faptului ca mass media preiau din ce in ce mai hotarat prerogativele in ceea ce priveste selectarea temelor de interes.
(Aproximativ la aceeasi concluzie au ajuns si cercetatorii americani preocupati de puterea media de a stabili ordinea de prioritati a momentului -; agenda-setting). Atunci cand in legatura cu o problema presanta, media nu prezinta decat o singura opinie, se ajunge la „moralitate publica”, adica la acele opinii pe care cineva este obligat sa le exprime daca vrea sa evite izolarea.

11.11. Mass media stabilesc ce este important si legitim

Analiza propriu-zisa pe care o propune Neumann vizavi de mass media si spirala tacerii are doua aspecte. Pe de o parte, este vorba de privilegiul jurnalistilor (al institutiilor mediatice in general), acela de a aduce o tema, un subiect, o persoana in centrul atentiei publice. Si Lippmann atrasese atentia asupra felului in care media inoculeaza stereotipuri prin repetitie, cum acestea se interpun intre oameni si realitate, constituind pseudo-realitatea.
Pe de alta parte, mass media influenteaza perceptia individului cu privire la ceea ce poate fi spus sau facut fara ca individul sa se expuna pericolului izolarii. Mass media indeplinesc o functie de articulare, in urma careia cei ale caror puncte de vedere nu sunt reprezentate sunt, de fapt, muti. Atunci cand indeplinesc functia de articulare, mass media formeaza impresiile cu privire la care sunt opiniile dominante, formeaza impresiile cu privire la care opinii castiga teren si formeaza impresiile cu privire la care opinii pot fi exprimate in public. In viziunea oferita de teoria spirala tacerii, mass media sunt concepute ca un fel de martori ai distribuirii opiniilor legitime, indicatori care arata cine este indreptatit sa vorbeasca in public (deci cine impartaseste opinii legitime) si cine trebuie sa pastreze tacerea (opinii nelegitime).
Media nu numai ca au puterea de a defini ceea ce este important, asa cum sustinea teoria agenda-setting, ele au puterea de a defini ceea ce este important si legitim. Efectele mass media asupra individului nu sunt directe, imediate, nu este vorba despre simpla convertire, activare sau consolidare. Media au puterea de a construi „mediul de fictiuni”, de a atrage atentia pe anumite probleme si de a hotari ce poate fi spus sau facut in spatiul public din cauza ca sunt „cumulative, omniprezente si consonante” (W. Severin, Communication Theories: Origins, Methods and Uses in the Mass Media, p. 252). De cele mai multe ori, mass media actioneaza asupra oamenilor inconstient, iar efectele sunt, prin definitie, cumulative si pot fi detectate doar pe termen lung.
In ce sens influenta media este inconstienta? Dupa ce dau atentie unui mesaj media, oamenii trec la un proces firesc de filtrare, prelucrare, interpretare, in urma caruia mesajul initial poate sa sufere o modificare radicala. Dar media nu pun la dispozitie doar mesajul, ci si grila de interpretare a acestuia. Traind intr-o lume in care „media sunt cumulative, consonante si omniprezente”, oamenii nu mai sunt constienti ca amesteca propria perceptie cu perceptia oferita de catre media. Ei ajung sa adopte, de cele mai multe ori, inconstient, punctul de vedere oferit de catre media, interpreteaza si actioneaza in virtutea acestui punct de vedere (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 169).

11.12. Climatul dual al opiniei

Autoarea studiaza contributia mass media la procesul de formare a spiralei tacerii odata cu alegerile federale din 1976. In martie, 20% dintre cei intervievati se asteptau la o victorie a crestin- democratilor, pentru ca in iulie, numai 7% sa se astepte la o astfel de victorie. Prin urmare, se inregistrasera schimbari in climatul opiniei. Prima reactie a fost de a explica acest lucru prin vechea schema, faptul ca suporterii crestin-democrati nu s-au aratat foarte entuziasti sa-si exprime sentimentele in public. Cu toate acestea, rezultatele altor sondaje de opinie nu confirmau aceasta explicatie; mai mult, comparativ cu luna mai, suporterii social-democrati se dovedisera chiar mai lenesi din acest punct de vedere. Deci, schimbarile in climatului opiniei nu erau explicate de dorinta sau, dimpotriva, rezerva de a face anumite actiuni publice pentru partid.
Din acest moment, E. Noelle-Neumann incepe sa dea atentie egala celor doua surse de unde se obtin informatii in legatura cu distributia opiniilor in jurul nostru: realitatea cunoscuta nemijlocit si realitatea pe care o percepem prin intermediul media. Deci, interesul s-a focalizat pe descifrarea modului in care filtrarea realitatii prin intermediul televiziunii/ media a dus la schimbarile detectate in climatul opiniei. Numai cei care se uitasera frecvent la televizor percepusera schimbarile in climatul opiniei, iar persoanele care nu observasera mediul prin intermediul televiziunii nu fusesera influentate de modificari in climatul opiniei. Deci, dependenta fata de mass media se manifesta sub doua aspecte: este vorba, mai intai, de o dependenta fata de prezentarea faptelor care nu pot fi cunoscute in mod direct; in al doilea rand, oamenii sunt dependenti de mass media pentru evaluarea climatului opiniei.



In sprijinul acestor ipoteze, analiza a avut in vedere atat jurnalele de stiri de-a lungul intregului an electoral, cat si sondaje de opinie efectuate in randul jurnalistilor. Ambele analize au aratat ca jurnalistii nu dadeau nici o sansa ideii unei victorii crestin-democrate. La intrebarea „cine credeti ca va castiga alegerile”, 70% dintre jurnalisti au raspuns ca va fi o victorie social-democrata, numai 10% una crestin-democrata. Deci, se poate vorbi de un climat dual al opiniei: climatul pe care populatia il percepe in mod direct si climatul opiniei, asa cum este el prins si difuzat mai departe de catre mass media.
Studierea mediului dual al opiniei se poate transforma, in opinia sociologului german, intr-o modalitate foarte eficienta de a intelege eventualele discrepante intre intentiile de vot si asteptarile cu privire la cine va castiga alegerile. In cazul in care se inregistreaza o astfel de divergenta sau
„eroare de judecata”, cum o numeste Neumann, trebuie analizata ipoteza ca ea a a fost cauzata de catre media (p. 168).
Cum am mentionat, in anul electoral avut in vedere, 1976, sustinatorii crestin-democrati au fost deosebit de activi, alegerile respective putand fi considerate un efort din partea unui grup considerabil de sustinatori de contracarare a efectelor spiralei tacerii. Timp de cateva luni, cele doua partide s-au mentinut foarte aproape unul de altul, situatie care s-a mentinut pana in ziua alegerilor. In acest moment, social-democratii se diferentiaza, dar cu un procentaj foarte mic. Autoarea nu se pronunta asupra raspunsului la intrebarea ce s-ar fi intamplat daca media nu ar fi alergat impotriva crestin-democratilor.
Exista si cazuri cand media nu numai ca amplifica, accelereaza anumite tendinte, dar pot sa dea aparenta de opinie majoritara unei opinii minoritare sau, cum se exprima Neumann,
„majoritatea, stiind bine ca este o majoritate, ramane tacuta, iar minoritatea, stiind bine ca este o minoritate, este foarte dispusa sa vorbeasca” (E. Noelle-Neumann, op. cit., p. 172). Mass media constituie principala sursa de informatii despre distributia opiniilor, acrediteaza opiniile care sunt minoritare si majoritare. Explicatia consta in functia de articulare a mass media: cei ale caror puncte de vedere nu sunt reprezentate in mass media sunt, de fapt, muti. Mass media reprezinta un mediu a carui presiune declanseaza fie activismul (participarea publica la opinie), fie supunerea la opinia care pare dominanta, fie tacerea (I. Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, p. 287). Deci, influenta nu se exercita atat asupra opiniilor individului (este posibil ca el nu-si schimba opinia), cat asupra constiintei de a fi reprezentat sau nu in opinia publica (cea majoritara).
Problema care a fost studiata in legatura cu acest doua ultime aspecte era daca sa li se permita membrilor partidului comunist din Germania Federala sa fie numiti judecatori. Sustinatorii opiniei majoritare, chiar daca erau pe deplin constienti ca sunt o majoritate, preferau sa pastreze tacerea, cei care erau in mod evident o minoritate, erau dispusi sa isi exprime aceasta opinie in mod public. Teama de comunism era mai mare decat oricand, era o problema arzatoare, deci nu s-ar fi sustinut explicatia ca, dat fiind ca problema este epuizata, pe deplin lamurita, cei care impartaseau opinia majoritara nu mai erau in stare sa formuleze argumente solide. Faptul ca majoritatea ramanea tacuta in eventualitatea discutarii in public a acestui subiect se intampla ca urmare a faptului ca opozitia la numirea comunistilor ca judecatori nu fusese articulata de mass media, mai ales de televiziune.
Deci, mass media ii inzestreaza pe oameni cu cuvintele si frazele cu care sa isi apere punctul de vedere. Daca oamenii nu gasesc in mass media un curent asemanator cu ceea ce gandesc, daca nu gasesc cuvinte, imagini repetate care sa le exprime punctul de vedere, ei raman muti. Este ceea ce sugerase deja Lippmann: opinia publica este echivalenta cu opinia publicata, cea preluata de mass media.

11.13. O teorie seducatoare cu privire la opinia publica

Teoria spirala tacerii a starnit interesul si altor cercetatori, mai ales al celor interesati de fenomenul electoral. Acestia au aplicat principalele idei care compun teoria pentru a explica mecanismele de formare si raspandire a opiniei publice in alte spatii geografice. De exemplu, alegerile din 1980 din Statele Unite, in timpul carora s-au confruntat presedintele in exercitiu, Jimmy Carter si Ronald Reagan au fost interpretate de catre C. Glynn si J. McLeod in aceasta cheie. Cu putin timp inainte de alegeri, cei doi candidati alergau umar la umar, dar, exact cum sugerase Neumann, in timp ce preferintele de vot erau aproximativ aceleasi, numarul americanilor care se asteptau la o victorie a lui Reagan crestea de la saptamana la saptamana. Pentru a testa ipoteza ca votantii sunt mai dispusi sa-si exprime in public preferinta pentru un candidat daca simt ca respectivul candidat este preferat de majoritate si ca acest fenomen influenteaza rezultatul alegerilor, cercetatorii au intervievat prin telefon un numar de alegatori din Wisconsin. Doua dintre interviuri au fost efectuate inainte de alegeri, al treilea la catva timp dupa anuntarea rezultatelor. In felul acesta, au fost comparate previziunile votantilor cu privire la rezultate cu rezultatele efective.
C. Glynn si J. McLeod au constatat ca, pana intr-un anumit moment al campaniei electorale
(inceputul toamnei), sustinatorii lui Carter si-au exprimat cu incredere punctul de vedere in public. Dupa acest moment, sustinatorii lui Carter au inceput sa perceapa o usoara discrepanta intre pozitia lor si opinia (aparent) dominanta. Teama de izolare, la fel de puternica precum forta gravitationala, a inceput sa puna in miscare mecanismul de formare a spiralei tacerii. Sustinatorii lui Carter nu au mai avut aceeasi disponibilitate de a intr in discutii cu cei care impartaseau punctul de vedere opus, de a purta insemnele electorale ale candidatului preferat. Carter nu a pierdut din preferintele de vot propriu-zise, ci din forta cu care aceste preferinte sunt exprimate in public. Concomitent, sustinatorii lui Reagan raman la fel, daca nu devin mai galagiosi, ceea ce creeaza impresia ca Jimmy Carter pierde din popularitate. Forta aparenta a lui Reagan ii face pe democrati sa perceapa un decalaj din ce in ce mai mare intre ei si opinia majoritara. Cu cat este mai mare discrepanta perceputa intre opinia publica dominanta si propriul punct de vedere, cu atat mai mare presiunea pe care democratii o simt pentru a ceda in directia opiniei dominante. Presiunea in vederea alinierii la opinia dominanta devine atat de mare, incat cei care se tem cel mai mult de izolare cedeaza si trec de partea cealalta. Rezultatul va fi o victorie surprinzatoare (dar previzibila) a lui Reagan (C. Glynn si J. MacLeod, Public Opinion du Jour: An Examination of the Spiral of Silence).
E. Griffin (A First Look at Communication Theory) ofera si alte exemple cand un asemenea mecanism de formare si raspandire a opiniei publice s-a pus in miscare. In momentul declansarii operatiunii „Furtuna in desert” impotriva Irakului, cetatenii americani care criticau interventia erau, in interpretarea acestui autor, fie foarte curajosi, fie nebuni. Contextul a fost diferit cand s-a pus problema trimiterii trupelor americane in Bosnia. Americanii au simtit ca opinia publica (aparent) dominanta nu sustinea initiativa presedintelui Clinton si ca mass media vor scoate in evidenta pericolele si dezavantajele actiunii, asa ca si-au exprimat in mod public dezacordul.
Alti autori au aplicat teoria spiralei tacerii in contextul controversei daca sa li se permita copiilor bolnavi de SIDA sa mearga la scoli obisnuite. Rezultatele cercetarii au aratat ca persoanele care cred ca sunt in majoritate, chiar daca acesta este un lucru real sau nu, sunt mult mai dispuse sa- si exprime opinia in public. Studiul contrazice ipoteza ca o persoana capata cu atat mai multa incredere ca opinia pe care o are este impartasita de majoritate cu cat urmareste mai mult mass media. Dimpotriva, cei care au mai putine informatii, cei care urmaresc mai putin mesajul media sunt mai inclinati sa creada ca propria opinie coincide cu opinia majoritara. Rezultatele au confirmat ipoteza cu privire la existenta unui al saselea simt, a abilitatii de a anticipa tendintele, de a percepe, folosind vocabularul lui Neumann, „climatul opiniei” (W. J. Gozenbach, R. L. Stephenson,
„Children with AIDS Attending Public Schools: An Analysis of the Spiral of Silence”).

Tipul de analiza sugerat de sociologul german cu privire la spirala tacerii care afecteaza deopotriva membrii audientei si jurnalistii, cu impact asupra stilului in care sunt relatate diferitele evenimente a fost aplicat in contextul temei mediului inconjurator, pentru a explica tendinta jurnalistilor de a evita conexiunea intre problemele de mediu si cresterea populatiei. Cercetarea efectuata a contrazis posibile explicatii: ignoranta, presiune din partea industriei de publicitate sau din partea altor grupuri de interese; in schimb, au fost inregistrate reactii de genul: „cei mai multi dintre noi, reporterii, asteapta pana cand altcineva pune problema”. In aceasta problema clar delimitata, spirala tacerii actioneaza impreuna cu imperativele stilului jurnalistic: concizie, cauze vizibile, personale, forma narativa, probleme punctuale (T. Michael Maher, „How and Why Journalists Avoid the Population -; Environment Connection”).
„Spirala tacerii” a starnit si reactia adversa. Criticile cele mai consistente aduse teoriei spiralei tacerii se refera la faptul ca spatiul comunicarii nu poate fi confundat cu spatiul politic, ca in spatiul public exista unele grupuri de opinie chiar daca nu sunt reprezentate de comunicatori. Teama de izolare este, intr-adevar, un motiv puternic, dar este vorba despre teama de izolare din partea unor grupuri bine delimitate, iar nu din partea „publicului” in general. Apoi, multe persoane nu au o opinie formata pentru un numar semnificativ de probleme si, in acest caz, tacerea nu poate fi interpretata ca o forma de evitare a izolarii, ci mai mult o consecinta a lipsei de opinie. In ultimul rand, este posibil ca mass media sa ofere imagini diferite, uneori chiar contradictorii despre ceea ce reprezinta la un moment dat opinia majoritara si opinia minoritara (I. Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, p. 289).

Bibliografie

1. Asch, Solomon E., Opinions and Social Pressures, in Scientific American, 193, 1955.

2. Dobrescu, Paul, Iliescu contra Iliescu, Diogene, Bucuresti, 1997.

3. Dragan, Ioan, Paradigme ale comunicarii de masa, Casa de Editura si Presa „SANSA” S.R.L., Bucuresti, 1996.

4. Glynn, Carroll, Jack McLeod, Public Opinion du Jour: An Examination of the Spiral of Silence, in Public Opinion Quarterly, vol. 48, Elsevier Science Publishing Company, Inc., 1984.

5. Griffin, Em., A First Look at Communication Theory, McGraw-Hill, Inc., 1997, 3rd edition.

6. Gozenbach, William J., Robert L. Stephenson, Children with AIDS Attending Public Schools: An
Analysis of the Spiral of Silence, Political Communication, Vol. 11, Taylor and Francis, 1994.

7. Lazarsfeld, Paul F., Bernard Berelson, Hazel Gaudet, The People’s Choice. How the Voter Makes
Up His Mind in a Presidential Campaign, Columbia University Press, 1952.

8. Lippmann, Walter, Public Opinion, Transaction Publishers, New Brunswick, 1991.

9. Maher, Michael T., How and Why Journalists Avoid the Population -; Environment Connection, in Population and Environment, Volume 18, Number 4, March, 1997.

10. Neumann, Elisabeth-Noelle, The Spiral of Silence. Public Opinion, Our Social Skin, The
University of Chicago Press, Chicago, 1984.

11. Rogers, Everett M., A History of Communcation Study. A Biographical Approach, The Free
Press, New York, 1994.

12. Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Communication Theories: Origins, Methods and
Uses in the Mass Media, Longman, New York, 1992, 3rd edition.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite