Statul de drept
Această sintagmă reflectă interdependenţa dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendinţe opuse: statul (puterea) de dominaţie şi supunere, dreptul de ordonare şi frânare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că "dreptul fără forţă e neputincios dar forţa fără drept este o barbarie". Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilor individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluţiilor din ţările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca noastră conceptul a fost reactualizat, în urma experienţelor totalitare din mai multe ţări europene.
Prin trăsăturile sale, vom observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experienţa istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.
În ceea ce priveşte categoria "stat de drept", în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiţii ale ei, ceea ce e firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependenţă cu categoria de "democraţie" căreia îi găsim alte câteva zeci de definiţii. Jaques Chevallier defineşte "statul de drept" ca fiind "tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată şi limitată de către drept".
Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrşitul secolului al XX-lea de c
ătre doctrina juridică germană, însăşi expresia "stat de drept" - "Rechtsstaat"- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză - "Etait et droit"-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: "Estado de dereche" în spaniolă, "Stato di dirito" în italiană, etc. Specialiştii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei "Rechtsstaat" este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăţilor subiective în stat de drept.
Principiile "statului de drept" sunt repere metodologice de construire a lui. În opinia prof. Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:
I. Principiul drepturilor şi libertăţilor naturale fiinţei umane
Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care şi le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr.. Constituţia italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea "Statul este totul, individul - nimic". Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care proclamă supremaţia absolută a statului, lipsind de conţinut libertăţile cetăţeanului.
Declaraţia drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke - adevărata "biblie a liberalismului şi individualismului" - şi a statuat în art. 2 că "scopul oricărei asociaţiuni politice este păstrarea drepturilor naturale şi indescriptibile ale omului", iar în art. 16 a rezumat concepţia despre statul de drept:: " orice societate în care graniţa drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor determinată, nu are constituţie".
Principiul filosofic al drepturilor şi libertăţilor naturale ale fiinţei umane înseamnă nu numai că fiinţa umană, în individualitatea ei, se naşte purtându-le, ci şi faptul că, de când există fiinţa umană, există drepturile şi libertăţile ei. Drepturile şi libertăţile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având şi temeiul în condiţia umană, pe coordonatele ei "omni et soli" aceleaşi.
II Principiul adoptării democratice a legilor
Dacă "statul de drept" este statul domniei legii, ca să se impună respectului general legea nu poate fi expresia arbitrară a voinţei unei minorităţi de indivizi, ci ea trebuie să izvorască din principiul natural al drepturilor şi libertăţilor omului şi să fie o sinteză a intereselor şi aspiraţiilor întregii comunităţi. Numai dacă legea va fi expresia fidelă a voinţei generale, ea va putea corespunde tuturor şi fiecăruia, astfel încât să fie exclusă posibilitatea să devină opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. Acest principiu şi- a găsit consacrarea încă în art. 6 al Declaraţiei din 1789: "Legea este expresia voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanţi, la formarea ei".
III. Principiul separaţiei puterilor statului
Sintetic acest principiu se exprimă astfel: puterea statului, una, se înfăţişează în funcţiile acesteia. Existenţa acestei premise este deosebit de importanta pentru fiinţarea şi funcţionarea statului de drept.
Fondatorul teoriei separaţiei puterilor statului nu este cunoscut. Unii apreciează că acesta ar fi fost filosoful englez John Locke (1632 - 1704) în cartea Essay on civil government, alţii că ar fi Charles Montesqieu (1689 - 1755) în lucrarea L`esprit des lois.
După Montesqieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executivă şi cea judecătorească. Aceste trei puteri trebuie sa atribuie unor organe separate şi independente unele de altele. Montesquieu arăta că experienţa dovedeşte că orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea". De aceea, este necesar să se gasească un mijloc pentru a stăvili această tendinţă inerentă naturii umane, încât, "pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea", scrie filosoful francez. Statul are o singură putere - puterea de stat de a legifera, de a executa legea, de a o aplica; aceasta poate fi exercitată de un singur organ, care să legifereze, să execute legea şi să o aplice - sursă de numeroase abuzuri, cum au dovedit-o monarhiile absolute. Dacă statul şi-ar crea organe distincte, dar înlăuntrul său, cărora să le revină uneia - competenţa de a legifera, alteia - competenţa de a executa legea, alteia - competenţa de a aplica legea, atunci riscul abuzurilor scade la minimum. Aceste organe nu pot funcţiona izolat între ele, fie şi pentru simplul motiv că sunt organe ale statului. Depăşirea competenţei de către un organ sau dezacorduri între organe creează disfuncţionalităţi întregului stat.
IV. Principiul independenţei justiţiei
În cadrul sistemului de frâne şi contragreutăţi, decurgând din aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat, deosebit de importantă pentru realizarea ţelurilor statului de drept este existenţa unei justiţii independente, în sensul unui sistem de organe chemat să infăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă şi capabil să se sustragă influenşelor acestora.
Justiţia este de stat, adică este organ al sistemului etatic, cu funcţia de a soluţiona conflictele şi litigiile, astfel încât ordinea de drept insituită de el să aibă continuitatea nealterată, conform cu legile adoptate de roganul său legislativ.
Principalele garanţii speciale prin care se asigură aplicarea sancţiunilor în baza strictei respectări a legii şi în baza unei obiective stabiliri a situaţiei de fapt sunt:: independenţa instanţelor judecătoreşti, reglementarea funcţionării acestor organe conform principiilor contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al obligativiţăţii motivării hotărârilor.
Ca garanţie a independenţei justiţiei în Constituţia României din 1991 este prevăzută în art. 124 inamovibilitatea judecătorilor, prevedere regăsită şi în legea organizării instanţelor judecătoreşti nr. 92/1992 cu modificările succesive.
Inamovibilitatea este o instituţie în temeiul căreia un funcţionar public, odată legal numit, nu poate fi revocat sau retrogadat decât pe baza unei hotărâri disciplinare sau a unei condamnări penale, însoţită de pedeapsa accesorie a pierderii funcţiei, iar transferarea lui intr-o funcţie echivalentă în grad sau avansarea lui nu poate avea loc fără consimţământul său, nici măcar în interes de serviciu. Acesta a fost înţelesul dat noţiunii de inamovibilitate de Legea română a statului funcţionarilor publici din 19 iunie 1923.
Când a apărut în Germania şi mai apoi în Franţa, teoria statului de drept se prezenta ca o raţionalizare a puterii statale şi a dreptului, în esenţa sa conturată şi împlinită, având la bază principiul ierarhiei normelor şi supunerea întregului aparat de stat faţă de drept, îndeosebi a executivului, fapt realizat în Franţa în mod progresiv, unde judecătorul administrativ de la o totală subordonare faţă de executiv ajunge la independenţă faţă de aparatul administrativ.
"Statul de drept" a progresat independent de orice efort de conceptualizare de la revoluţia franceză încoace, până la ultimul sfert de veac al sec. al XIX-lea, când apare conturată clar doctrina germană a statului de drept (Rechsstaat), care pune în cauză raporturile administraţiei de stat cu dreptul şi constituie punctul de pornire în construcţia statului de drept.
Privită prin filtrul sensibil al statului de drept, democraţia încetează de a mai fi doar o domnie a regulii majorităţii, ea reprezentându-se acum ca o tehnică de organizare şi exercitare a puterii de aşa manieră încât să nu se poată realiza o deturnare a acestuia în folosul personal sau de grup al celor ce o deţin. Această viziune nouă a democraţiei este strâns legată de teoria statului de drept privind principiul separaţiei puterilor statului, independenţa justiţiei, pluralismul politic, ş.a., toate rezultatul unei raţionalizări a deptului natural, care postulează preeminenţa individului în raport cu statul, ţinându-se cont în acelaşi timp şi de valorile colective ale vieţii sociale, adaptate locurilor, timpurilor şi condiţiilor.
Principiile fundamentale ale democraţiei:
- Suveranitatea poporului.
- Guvernul alcătuit cu acordul celor guvernaţi.
- Domnia majorităţii.
- Drepturile minorităţilor.
- Garantarea drepturilor fundamentale ale omului (un raport just între drepturi şi libertăţi, între obligaţii şi îndatoriri, între libertate şi responsabilitate).
- Existenţa unui cadru legislativ (în care să fie prevăzute drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să se prevadă egalitatea în drepturi a tuturor cetătenilor de a gândi şi de a se organiza în mod liber, de a-şi manifesta liber poziţiile faţă de conducatori).
- Alegeri libere şi echitabile (existenţa unui mecanism politic care să asigure condiţiile pentru exercitarea liberă de către toti cetăţenii, a dreptului de a alege şi de a fi aleşi: vot universal direct şi secret).
- Respectarea procedurilor legale.
- Limitarea constituţională a puterii guvernanţilor.
- Pluralism social, economic şi politic ca condiţie sine-qua-non a democraţiei.
- Separaţia puterilor in stat (puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecatorească) fiind o necesitate şi o garantie împotriva instaurării totalitarismului.
- Respectarea valorilor de toleranţă, pragmatism, cooperare şi compromis.
- Dreptul de organizare profesională şi politică libere.
- Existenţa mijloacelor de informare în masă care să se manifeste liber (unii politologi considera presa scrisă ca fiind "a patra putere in stat").
- Organizarea şi conducerea democratică a societăţii să cuprindă toate sferele vieţii sociale.

Conceptul de democraţie este indisolubil legat de noţiunea de pluralism. Ea îşi găseşte concretizarea în multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase etc, exprimând diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun între individ şi stat. Pluralismul politic este un principiu după care funcţionarea democratică a societăţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenesti sunt conditionate de existenţa şi acţiunea mai multor forţe politice şi sociale aflate în competiţie. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democraţiei, puterea politică nu mai tronează deasupra societăţii, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat să funcţioneze pe baza legitimităţii, a libertăţii. Aristotel spunea că libertatea este "principiul fundamental al guvernământului democratic."
În faza revoluţiilor burgheze, când s-a facut trecerea la suveranitatea natională, s-au conturat, pe fundalul recunoaşterii omului ca fiinţa concretă, nu abstractă, anumite drepturi şi libertăţi. Ele se vor proclama sub denumirea de "declaraţii ale drepturilor omului şi ale cetăţeanului". Pentru a fi îndeplinite, poporul trebuie să-şi exercite puterea pe principiul libertăţii. Toate democraţiile occidentale au recunoscut drepturile omului, printre care amintim:
- dreptul la libertate
- dreptul la libertatea de exprimare
- dreptul la libertatea de gandire
- dreptul la libertatea presei
- dreptul la viaţă
- dreptul la proprietate
- dreptul la securitate
- dreptul la întrunire şi la asociere
- dreptul la aparare egală din partea legii
- dreptul la o judecată promptă şi dreaptă
- dreptul la libertatea credinţei şi a conştiinţei

Acestea sunt drepturi ce nu pot fi abrogate de nici o putere, sunt aşa numitele drepturi inalienabile. Ele decurg din suveranitatea poporului. Rolul drepturilor este de a proteja individul asupra abuzurilor venite din partea autorităţilor.
"Fiecare epocă şi generaţie trebuie să fie la fel de liberă să acţioneze pentru sine, în toate cazurile, ca epocile şi generaţiile care au precedat-o.Omul nu are nici un fel de proprietate asupra omului şi nici o generaţie nu are vreo proprietate asupra generaţiilor care urmează." (T. Paine, "Drepturile omului").
Democraţia reprezentativă s-a format în jurul parlamentelor. Parlamentul este cel care legitimează guvernământul democratic. Funcţia lui esenţială este de a face legi şi de a susţine şi controla puterea executivă (adică Guvernul). În România Parlamentul este bicameral: Senatul şi Camera Deputaţilor, ambele alese prin vot direct şi secret de către guvernaţi o dată la patru ani.
Democraţia s-a dezvoltat şi se dezvoltă numai în măsura în care relaţia dintre conducători şi conduşi (guvernanţi şi guvernaţi) se înclină în favoarea celor din urmă, când conduşii impun conducătorilor, prin modalităţi şi mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului.
Una dintre premisele statului de drept este şi supremaţia constituţională, învederată în primul rând prin controlul constituţionalităţii legilor, pentru că în absenţa sa constituţia nu are decât o importanţă simbolică.
Controlul constituţionalităţii legilor, teoretizat de Kelsen (1918), este organizat în două mari sisteme: controlul printr-un organ jurisdicţional, denumit şi sistemul american şi controlul printr-un organ unic special şi specializat sau sistemul european.
Modelul american cunoaşte, de asemenea, două sisteme: sistemul difuz când controlul poate fi efectuat de orice instanţă din ţara respectivă şi sistemul concentrat, cănd controlul aparţine numai instanţei supreme.
Diferenţa dintre cele două modele de control al constituţionalităţii legii nu trebuie supraestimată căci, in fond, urmăresc acelaţi scop, iar tendinţa este de apropiere dintre cele două sisteme, american şi european, datorită mişcării de jurisdicţionalizare crescândă. Metodele fo losite de Curţile Constituţionale contribuie la răspândirea în mod crescând a influenţei lor in sistemul politic, dându-le mijloace de a duce o veritabilă politică jurisdicţională.
Justiţia constituţională a cucerit în mod progresiv o poziţie centrală în sistemul instituţiilor liberale; prin garantarea echilibrelor constituţionale şi prin protecţia drepturilor şi libertăţilor ea exercită o influenţă majoră în întregul sistem politic. În măsura în care spectrul "guvernământului judecătorilor" este destul de agitat, deseori conflictul latent de legitimitate care-l opune puterii politice constrânge justiţia constituţională la o anumită prudenţă, tradusă printr-o politică jurisprudenţială oscilantă între activism şi rezervă, potrivit cu contextul politic.
În România, odată adoptarea Constituţiei în 1991, a fost adoptat modelul european Controlul constituţionalităţii legilor, indiferent că este anterior promulgării legilor sau posterior, înfăptuit pe cale de excepţie este încredinţat unui organ special si specializat care poartă numele de Curtea Constituţională.
Întocmai ca modelul ei francez, Curtea Constituţională a României este alcătuită din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, trei de Camera Deputaţilor, trei de către Senat şi trei de Preşedintele Republicii. Această curte se reînnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din trei în trei ani în condiţiile prevăzute de Constituţie [art. 152, alin (2)] şi de legea nr. 47/ 1991 care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.
Această instituţie - Curtea Constituţională- reprezintă "o premieră" în România, o inovaţie a Constituţiei din 1991, în sistemul anterior competenţa de control a constituţionalităţii legilor aparţinând Parlamentului socialist (M.A.N.), iar în sistemul Constituţiei din 1923 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În legătură cu organul competent a realiza controlul constituţionalităţii legilor, în Adunarea Constituantă s-au purtat vii şi ample discuţii. Două soluţii erau prioritar preconizate:
1. crearea unui organ " special şi specializat" pentru efectuarea acestuia ( Consiliul Constituţional, cum era intitulat iniţial în Tezele pentru elaborarea Constituţiei" sau Curtea Constituţională) şi
2. revenirea la sistemul Constituţiei din 1923, la tradiţia existentă în domeniu încă din 1912, adică la controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor.
Controlul constituţionalităţii legilor se poate efectua - aşa cum reiese din art. 144, lit. "a" şi "b" : a) la sesizare şi b) din oficiu, acesta din urmă realizându-se intr-o singură situaţie, şi anume în cazul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
a) Controlul realizat la sesizare poate fi, după caz, 1) un control anterior şi preventiv şi 2) un control posterior şi sancţionator.
Controlul constituţionalităţii legilor se efectuaează, în primul rând, asupra legilor, înainte de promulgare. Este , deci, un control abstract şi a priori. În alte state, precum Italia, Germania, etc, există un control abstract şi a priori, dreptul de sesizare fiind încredinţat nu numai unor organe de stat ci şi cetăţenilor. Sesizarea poate aparţine Preşedintelui Romaniei, unuia dintre Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie şi unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori. În alte state, dreptul de a sesiza organul de jurisdicţie constituţională este atribuit şi cetăţenilor, mai ales în situaţii de încălcare a drepturilor fundamentale prevăzute de Constituţie. Alteori este atribuit şi altor organe decât cele ce au la noi acest drept. Astfel, de exemplu în Germania, cetăţenii au dreptul la un astfel de recurs, potrivit art.93, alin. 4a din Legea fundamentală, precum şi comunele sau asociaţiile comunale. In al doilea rând, controlul se efectuează asupra regulamentelor Parlamentului. În acest caz, Curtea acţionează la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori.
În vederea exercitării cu eficacitate a controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare şi a atingerii scopurilor urmarite prin reglementare - asigurarea supremaţiei Constituţiei - s-au adoptat reguli prin intermediul cărora se facilitează şi se ordonează dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale. Astfel, legea trebuie comunicată în termene precise organelor ce au dreptul de sesizare (conform art.17, alin.2, din Legea nr. 47/1992) sau, în cazul parlamentarilor, trebuie adusă la cunoştinţă data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor. Sesizarea făcută de un organ trebuie comunicată celorlalte care au dreptul la sesizare. Se solicită, de asemenea, punctul de vedere al celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, care îl pot prezenta pînă la data dezbaterilor.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii. În privinţa obiectului dezbaterilor, art. 20 din Legea 47/1995 prevede că acestea se vor purta "asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate". Având în vedere subiectivismul care nu poate fi evitat în identificarea regulilor care "în mod necesar şi evident" nu pot fi disociate de cele expres prevăzute în sesizare, regula înscrisă în acest articol este o portiţă prin care se poate ieşi dincolo de "câmpul constituţional", dincolo de voinţa Constituantei. Se poate vorbi, chiar, dacă practica o va confirma, de un fel de "drept de autosesizare" al Curţii Constituţionale, singura competentă a decide până unde se întinde controlul, în această circumstanţă.
În urma dezbaterilor Curţii, decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor ţi se comunică Preşedintelui Romaniei. Dacă s-a declarat neconstituţionalitatea legii, decizia se comunică şi preşedinţilor celor două Camere.
În această situaţie, potrivit art. 145, alin. 1 din Constituţie, legea urmează a fi reexaminată.
Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. În cazul în care, însă, în una din Camere nu se obţine majoritatea de doua treimi, prevederile declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale se înlătură din lege, operându-se cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-legislative necesare.
Dacă legea în ansamblul ei este declarată neconstituţională, ea nu se mai trimite Preşedintelui României spre promulgare.
Controlul anterior se exercită din oficiu într-o singură situaţie, şi anume cu pcazia iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, aşa cum se statuează în art. 144, lit. a.
În legătură cu iniţiativa de revizuire a Constituţiei, trebuie precizat mai întâi faptul că, potrivit art,146, acesta poate veni de la Preşedintele României, la propunerea Guvernului, de la o pătrime din numărul deputaţilor sau a senatorilor şi la el puţin 500 000 de cetaţeni, în condiţiile expres prevăzute aici. reţinând că iniţiativa poate aparţine şi cetăţenilor, este necesar să observăm că interpretarea art.144 lit.h - care dă ăn competenţa Curţii Constituţionale verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni" - trebuie să se facă în lumina prevederilor art.144, lit. a. Iniţiativa cetăţenilor, atunci când se referă la Constituţie, la revizuirea ei, trebuie, deci din oficiu controlată, din punct de vedere a constituţionalităţii ei, de către Curtea Constituţională. Obiectul controlului îl formează în acest caz respectarea normelor de exercitare a iniţiativei de revizuire, precum cele referitoare la organele sau persoanele ce au drept de iniţiativă legislativ-constituţională, cele referitoare la momentul în care se declanşează iniţiativa (ştiut fiind că ea nu poate fi exercitată pe perioada prelungirii mandatului Camerelor), cele referitoare la limitele revizuirii. Curtea nu se poate, deci, pronunţa asupra conformităţii regulilor ce formează obiectul normativ al iniţiativei cu dispoziţiile şi principiile Constituţiei. Numai Parlamentul, ca "adunare constituantă derivată"poate decide în acest sens. Şi pentru că numai acesta poate decide - în condiţii "prereglementate" prin art.146-147 din Constituţie, - credem că singurulcare mai poate aprecia , eventual, conformitatea noilor reglementări cu spiritul Constituţiei este poporul, care în caz de încălcare a principiilor constituţionale sau de "fraudă la constituţie" poate infirma, cu ocazia referendumului, prevederile art.147, decizia Parlamentului.
În privinţa controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, care este un control posterior, s-au stabilit de asemenea reguli riguroase de natură a se asigur eficacitatea şi operativitatea acestei activităţi.
Dacă prin decizia plenului Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Regulamentelor, Camera sesizată va reexamina aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei, potrivit art. 22, alin. 4 al Legii nr 47/ 1992. Aşa cum s-a precizat în decizia Curţii Constituţionale nr 45/1994, pentru regulamentele parlamentare nu există posibilitatea înlăturarii obiecţiei de neconstituţionalitate, care - în art. 145, alin 1 din Constituţie- este prevăzută doar pentru legi. În acest sens, în art. 118, alin. ultim din Regulamentul camerei Deputaţilor se precizează:" În cazurile de neconstituţionalitate constatate conform art. 144, lit "b"), dispoziţiile declarate neconstituţionale nu se mai aplică. În vederea înlocuirii acestor dispozitii, Camera va reexamina textele declarate neconstituţionale pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi.
În privinţa controlului posterior asupra legilor şi ordonanţelor, în art. 144, lit. c se prevede , facându-se referire la Curtea Constituţională, că aceasta "hotareşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor".
Excepţia poate fi ridicată de una din părţi sau din oficiu, de instanţa judecătorească (precizare adusă textului constituţional prin legea nr. 47 /1992). În tăcerea legii excepţia poate fi ridicată în orice fază a procesului, dar nu în faţa Curţii Constituţionale. Cel ce ridică excepţia de necostituţionalitate trebuie să specifice care anume texte , articole, paragrafe etc, sau principii din Constituţie sunt încălcate.
În activitatea Curţii Constituţionale s-au ridicat câteva probleme în legătură cu acest lucru, dintre care amintim:
1. Cum trebuie să procedeze instanţa constituţională în situaţia în care textul este greşit invocat
2. Ce se întâmplă dacă nu se face trimitere la un text precis, ci se invocă în general neconstituţionalitatea?
3. Toate textele invocate vor trebuisupuse controlului de constituţionalitate sau numai cele de care depinde judecarea cauzei?.
1. Curtea Constituţională intr-o decizie recentă, a apreciat că, deşi autorul excepţiei s-a referit la un alt articol, Curtea se poate pronunţa asupra exepţiei de neconstituţionalitate pentru că" detaliile" oferite de partea care a ridicat excepţia pot conduce la identificarea corecta a articolului invocat.
2. Curtea Constituţională a arătat în situaţia în care nu este indicată nici o prevedere din Constituţie care este încălcată prin legea invocată, nu avem de a face cu o execpţie de neconstituţionalitate aşa cum este înţeleasă această sintagmă din interpretarea Constituţiei. Astfel, în decizia nr 44/1998 s-a precizat că "instanţa de contencios constituţional nu este în măsură să se substituie părţii cu privire la invocarea unor motive de neconstituţionalitate. deoarece ar exista, astfel, un control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu prevederile art.144 lit c) din Constituţie şi cu cele cuprinde în Legea nr 47/1992.
3. Curtea Constituţională a opinat în sensul că în cadrul litigiului constituţional se vor avea în vedere "numai dispoziţiile legale de care depinde judecarea cauzei".
Legea nr. 47 în forma în care a fost modificată prin Legea 138/1997, stabileşte, deci, câteva condiţii de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, adică condiţii necesare pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată trece la judecarea în fond a litigiului. cele mai importante sunt:
a) Excepţia să se refere la o lege sau o ordonanţă în vigoare;
b) Excepţia să se refere la texte legale - legi, paragrafe, articole , etc - de care să depindă judecarea cauzei;
c) Excepţia să fie ridicată de o parte a litigiului sau din oficiu de către instanţa judecătorească;
d) Excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti, adică instanţele jurisdicţionale, precum organele de jurisdicţie administrativă, Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi sau în faţa Curţii Constituţionale,
e) Excepţia să se refere la texte precise şi nu la modul general;
f) Excepţia să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei constituţionalitate să fi fost stabilită conform art.145, alin. 1 din Constituţie; şi
g) Excepţia să nu aibă ca obiect prevederi legale constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională- organ de jurisdicţie constituţională creat după model occidental, verificat de practica celor aproximativ 80 de ani ce s-au scurs de la instituire - şi-a dovedit deja utilitatea şi competivitatea. Din iunie 1992 şi până azi a desfăşurat o intensă şi rodnică activitate, îndeosebi în domeniul controlului constituţionalităţii legilor, într-o perioadă în care problema conflictului de legi în timp s-a alăturat celei privind neconstituţionalitatea unor acte normative, creând mari dificultăţi de interpretare şi aplicare a normelor juridicee. Vând de rezolvat un volum imens de sesizări, cu precădere legate de excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, Curtea Constituţională a contribuit substanţial la reyolvarea unor importante probleme de drept într-o perioada de tranziţie, în care, în câmpul normativ juridic există încă multe legi anterioare Constituţiei, care trebuie înlocuite sau, după caz, "armonizate" cu noua ordine constituţională.