Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
INSTITUTIILE DREPTULUI PRIVAT - PERSOANELE
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Conceptul de personalitate juridică - capacitatea juridică generală a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii - aşa cum este definit în zilele noastre este rezultatul unei evoluţii istorico-juridice. Conţinutul său a fost indisolubil conex cu mutaţiile ce s-au produs la nivelul societăţii (mutaţii dislocatoare generale). 1.

1. Categoriile sociale Şi din perspectiva conceptului de capacitate de folosinţă, formaţiunea social economică a feudalismului a reprezentat un progres faţă de societatea antică întrucât sfera capacităţii de folosinţă a fost mult mai mare. Dreptul cutumiar românesc a recunoscut capacitatea de folosinţă tuturor oamenilor, cu toate că în Ţara Românească şi Moldova a existat categoria socială a robilor, a căror capacitate de folosinţă a fost redusă foarte mult, fiind apropiată din punct de vedere juridic cu cea a sclavilor.

Reţinem însă că noţiunea de om ca individ social a fost aceeaşi cu cea de persoană în sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi şi obligaţii). Aşadar în principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinţă. Ca principiu însă reţinem ca o primă diferenţiere a capacităţii de folosinţă a persoanelor, criteriul apartenenţei la o anumită categorie de stare socială, în funcţie de dimensiunile mijloacelor de producţie pe care le aveau în proprietate.

Distingem astfel diferite poziţii juridice în funcţie de întinderea capacităţii de folosinţă: - Nobilii feudali. - Clerul. - Orăşenii.

- Ţăranii liberi. - Iobagii şi jelerii. 1.




1.1. Nobilii feudali (boierii) Categoria socială a nobililor feudali (boierii) îşi are sorgintea încă din perioada feudalismului timpuriu, înainte de constituirea statelor feudale române, prin desprinderea din rândul membrilor obştilor.

Ei sunt acei maiores terrć (în Ţara Românească), potentes viri (în Moldova) ori nobiles în Transilvania atestaţi documentar în 1247 în Diploma cavalerilor ioaniţi. Erau de fapt fruntaşii primelor orga¬ni¬za¬ţii politice-teritoriale româneşti, a căror proprietate se va transmite din generaţie în generaţie. Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii statelor feudale.

După constituirea statelor feudale numărul boierilor a crescut prin crearea acestora de către puterea centrală ca urmare a daniilor făcute de domnitor sau rege. Şi în cazul acestei categorii calitatea de boier se dobândeşte prin naştere şi moştenire ca şi situaţia boierilor originari, cu proprietatea moştenită. În dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispoziţii foarte precise în ce priveşte statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier în sine fiind lipsit de rigoarea definiţiilor juridice.

Ierarhizările boierilor sunt relative, pentru că rangul acestora este diferit de la o etapă la alta dar şi pentru că situaţia politico-juridică, privilegiile au fost diferite în funcţie de autoritatea domnească. Sub domni mai slabi autoritatea boierească a fost mai mare, şi invers. Prin reformele lui CONSTANTIN MAVROCORDAT s-a dat un statut aparte boierimii.

Au fost consideraţi boieri numai cei aflaţi în dregătorii sau care fuseseră în dregătorii, precum şi descendenţii lor, fiind împărţiţi în trei categorii. 1. Primii 12 dregători, până la vel-comis (cel care însoţea pe domn când se deplasa călare).

2. Dregătorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spătar), până la clucer (cel care strângea zeciuiala). 3.

Mazilii. Raportând condiţia social economică a nobilimii feudale la cate-goria juridică a capacităţii de folosinţă, putem lesne constata că acesteia i se recunoştea o largă capacitate de folosinţă. Ca stăpâni de pământuri, ca dregători, nobililor-boierilor li s-au recunoscut toate drepturile publice şi toate drepturile private.

1.1.2.

Episcopatul Episcopatul (înaltul clerul) avea aceleaşi drepturi publice ca şi boierii, participând sub diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului domnesc, şi ai adunării ţării, ai consiliului regal), beneficiau de privilegii jurisdicţionale, atât ca părţi în proces, cât şi ca judecători în probleme de familie, infracţiuni contra religiei etc. În Transilvania statutul juridic al clerului românesc ortodox a fost inferior celui care slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxă fiind doar tolerată. 1.

1.3. Orăşenii Locuitorii oraşelor se bucurau şi ei de o situaţie privilegiată, drepturilor lor publice erau consemnate în privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de către cutume care precizau actele de comerţ pe care puteau să le facă şi privilegiile lor comerciale ce constau în taxele pe care le percepeau la intrarea mărfurilor în oraşe (vama mare) şi cu ocazia vânzărilor (vama mică), taxe care se împărţeau între domnie şi comunitatea orăşenească.

În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din care făceau parte respectivele oraşe; cele libere aveau reprezentanţi în dieta ţării, cele nobiliare erau supuse jurisdicţiei comitatelor din care făceau parte, iar cele taxaliste erau obligate să-şi plătească privilegiile. În general populaţia românească pătrundea cu mare greutate în oraşele transilvănene şi chiar şi în aceste situaţii era menţinută în poziţie de plebe orăşenească, majoritatea provenind din rândurile iobagilor. 1.



1.4. Ţăranii Ţăranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o moşteneau din moşi-strămoşi în devălmăşie, din care puteau ieşi cerând partea lor "cât se va alege".

Pământul devălmaş constituia la origine o pro-prietate alodială moştenită din strămoşi sau una donativă, pe care însă urmaşii donatarului urmau să o stăpânească în indiviziune, asemenea proprietăţilor moştenite. Numele sub care ţăranii liberi sunt cunoscuţi în documente este variat: moşneni, răzeşi, judeci, megieşi, cnezi etc., dar originea lor este unitară, explicându-se prin transformările obştilor săteşti care în parte au reuşit să-şi păstreze independenţa în luptă cu pătura de stăpânitori feudali în continuă ascensiune.

Dacă în perioada feudalismului timpuriu ţărănimea liberă din obştile săteşti era majoritară faţă de ţărănimea aservită, în perioada feudalismului dezvoltat raportul se inversează: ţărănimea dependentă devine majoritară. Denumirile păturii aservite sunt multiple: vecini, rumâni, ţărani, iobagi, săraci, slugi, şerbi, jeleri, poslujici, coloni. Dreptul pe care proprietarul îl avea asupra şerbului se transmite şi asupra urmaşilor acestuia în paralel cu desfiinţarea posibilităţii de strămutare a şerbilor de pe un domeniu pe altul.

Acest drept de strămutare se materializa din punct de vedere juridic în prerogativa stăpânului de a-şi revendica şerbii şi descendenţii lor oriunde s-ar fi refugiat. Ţăranii dependenţi se puteau căsători în mod legal, femeia luând poziţia soţului, căsătoria nu era condiţionată de asentimentul stăpânului de moşie. În materie de capacitate patrimonială, şerbul avea asupra pămân-tului pe care îl lucra, numai un drept de folosinţă şi nu de proprietate, dar avea obligaţii în natură, muncă şi uneori în bani faţă de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau.

Ţăranii dependenţi aveau un drept de proprietate personală asupra gospodăriei sale şi asupra îmbunătă-ţirilor făcute pe sesia lucrată: moara pe care a construit-o, livada pe care a sădit-o, locul pe care l-au curăţit etc. Bucata de pământ pe care o lucrau şerbii se numea în Moldova şi Ţara Românească delniţă, iar în Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune mică de sesie, aveau o situaţie precară, şi formau o pătură deosebită a ţărănimii aservite, aceea a jelerilor (inquilini). În măsura în care iobagul avea un drept de proprietate personală i se recunoştea capacitatea de exerciţiu corespunzătoare pentru a putea participa la tranzacţiile cotidiene: vânzarea produselor, cumpărarea uneltelor de care avea nevoie.

Starea de dependenţă a şerbilor era perpetuă, dar stăpânul putea să-i elibereze în schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfârşit prin căderea în robie a iobagului, în care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei anterioare. 1.

1.5. Robii Pătura cea mai de jos a populaţiei aservite o formează robii, sunt consideraţi mai mult obiecte decât subiecte de drept.

În Ţara Româ-nească şi Transilvania robii erau numiţi ţigani, iar în Moldova atât ţigani cât şi tătari (robi în Moldova până în secolulal XV-lea). În Transilvania până în secolulal XIII-lea pătura robilor numiţi în documente servi ancillć, era alcătuită din cele mai de jos elemente ale ţăranilor aserviţi, iar după năvălirea tătarilor, ţiganii aduşi de aceştia au avut o poziţie care oscila între cea de ţigan şi sclav. Priviţi ca lucruri ei sunt în general consideraţi imobile prin destinaţie, dovada rezultă din faptul că în documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniţi alături de celelalte bunuri nemişcătoare (moşii, vii, păduri), iar în Ţara Românească şi Moldova înstrăinările de robi erau supuse dreptului de preempţiune.



Robii care săvârşeau delicte puteau fi predaţi de stăpânii lor părţii vătămate printr-un fel de abandon noxal, iar dacă un rob omora un altul era fie dat în schimbul acestuia, fie condamnat la moarte dacă era recidivist. În cazul în care delictele săvârşite de robi prezentau o gravitate deosebită, erau judecaţi în sfatul domnesc. În fapt, situaţia robilor nu se deosebeşte prea mult de cea a sclavului antic, cu excluderea dreptului stăpânului de a omorî scla-vul.

Ei puteau fi vânduţi-cumpăraţi sau schimbaţi de către stăpân, cu sau fără familie fără a se putea opune unor asemenea tranzacţii. Deşi teoretic robii se puteau căsători, în fapt uniunea lor nu avea o valoare legală şi de aceea copiii de robi puteau fi despărţiţi de părinţii lor, iar soţiile de soţ. Robii puteau fi eliberaţi de către stăpân prin acte.

1.2. Incapacităţile Exerciţiul capacităţii juridice cunoştea unele limitări, datorită vârstei, sexului, stării mentale etc.

În sistemul cutumiar românesc, incapacitatea datorată vârstei lua sfârşit odată cu căsătoria, când tinerii intrau în rândul oamenilor. Pubertatea şi nubilitatea nu erau stabilite la o anumită vârstă, ci ca şi în concepţia sabiniană se fixa de la caz la caz, existenţa lor materializându-se în dreptul de a lua parte la hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viaţă. Vârsta înaintată nu constituia o diminuare a capacităţii juridice.

Persoanele incapabile din cauza stării mentale se aflau sub supravegherea părinţilor şi în lipsa acestora în tutela bunicilor sau a fraţilor mai mari. Deşi potrivit cutumelor româneşti femeia era socotită inferioară bărbatului, totuşi dacă aceasta dovedea capacităţi apreciabile sau era mai bogată decât soţul, se situa pe acelaşi plan social cu acesta. Dreptul cutumiar făcea şi o altă deosebire referitoare la capaci-tatea juridică: între pământeni / oamenii pământului / români şi străini.

Cu toate acestea cutumele româneşti s-au arătat foarte umane faţă de străini, recunoscându-le libertatea cultului religios şi dreptul de a face comerţ. Străinii puteau obţine împământenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse statului sau prin căsătoria cu o pământeană, după ce în prealabil îmbrăţişase religia viitoarei soţii. După dobândirea împământenirii străinii dobândeau toate drepturile civile şi politice.

Străinilor li se aplica legea lor naţională, dar după cât se pare, în lipsă de descendenţi, succesiunea revenea statului. 1.3.

Numele Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele şi domiciliul deţin întâietate. Numele persoanei este elementul de identificare a omului în familie şi societate, din cele mai vechi timpuri. Prenumele a fost elementul iniţial de identificare, pentru că patronimicul - numele de familie, a fost folosit doar în acte de stare civilă, adică este folosit în dreptul modern.

Regimul onomastic privind filiaţia legitimă din perioada predominării numelui mic este atestat documentar prin frecvenţa expresiilor: "fiul lui ...

", "fiica lui .". În ce priveşte domiciliul, el se identifică cu locuinţa stabilă, de regulă locurile de naştere. Regula generală a fost că soţia se muta la domiciliul bărbatului, dar a fost cunoscută şi situaţia "măritării bărbatului".

Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de ex: FRĂŢILĂ din Şuviţa, BARBUL din Mugureşti...

).


loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite