Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
JUSTITIA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

4.1. Organizarea judecătorească 4.

1.1. Justiţia şi sarcinile ei Conceptul de justiţie în sensul cel mai larg, include atât sistemul organelor acreditate cu înfăptuirea ei, cât şi activitatea desfăşurată de aceste organe.

4.1.2.

Organizarea judecătorească Una din formele fundamentale de activitate a fiecărui stat este activitatea de înfăptuire a justiţiei, de rezolvare a conflictelor de drept apărute. Această activitate s-a realizat şi înaintea constituirii statelor româneşti la nivelul obştilor săteşti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entităţi cvasistatale. Pentru înţelegerea evoluţiei activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt necesare câteva clarificări, prin prezentarea câtorva coordonate esenţiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului şi organele care înfăptuiesc aceste activităţi.

În fruntea ierarhiei organelor judecătoreşti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru întreaga activitate de jurisdicţie o denumim justiţie domnească. Preceptele creştine, după care puterea vine de la DUMNEZEU, îi fundamenta poziţia de judecător suprem. Datorită numărului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile şi de aceea a creat un sistem de organe judecătoreşti care prin delegarea competenţelor înfăptuiau justiţia.

Competenţa materială nu era strict delimitată, dar se avea totuşi în vedere specificul cauzei raportat la atribuţiile de ansamblu ale dregătorului respectiv. La nivelul judeţelor şi ţinuturilor, competenţa generală o aveau pârcălabii, iar în Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecată şi subalternii acestora: vornicii şi bănişorii. La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mică importanţă, au continuat să judece oamenii buni şi bătrâni.




Aceste cauze se terminau de obicei prin împăcarea părţilor. În Transilvania, datorită istoriei sale diferenţiate, organizarea judecătorească era mult mai complexă. În perioada voievodatului existau instanţe de judecată ale statului feudal maghiar, dar şi instanţe româneşti.

Şi unele şi altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria). A. Instanţele de judecată ale voievodatului transilvan au fost: - La nivelul domeniului feudal existau instanţele domeniale în care nobilii laici sau ecleziaşti înfăptuiau justiţia în funcţie de diplomele de privilegii deţinute, aplicând chiar pedepse capitale.

- La nivelul comitatelor erau instanţele comitatense, denumite sedes nobiliares. - La nivelul oraşelor erau instanţe orăşeneşti, compuse din judele oraşului şi juraţi (aleşi anual de cetăţenii oraşelor). - Instanţele ecleziastice.

- Instanţa voievodală (scaunul de judecată a voievodului sau a vicevoievodului). - Instanţa supremă a Curţii maghiare. B.

Instanţele de judecată ale principatului transilvan În perioada principatului organizarea judecătorească devine şi mai complexă ca urmare a dobândirii autonomiei. Principele devine instanţa supremă ajutat de iudex curiae, funcţie asemănătoare vornicului. Cum însă principele nu judeca decât în cazuri extreme (spre deosebire domn), în fapt justiţia supremă era exercitată de Tabla Principelui prezidată de primarius iudex.

Instanţele de judecată sunt: - Tabla principelui şi primarius iudex, judecau cazuri de înaltă trădare şi căile de atac exercitate împotriva hotărârilor scaunelor de judecată. - Scaunele de plasă (prezidat de pretor). - Scaunul cetăţii (prezidat de căpitanul cetăţii).

- Scaunele săteşti (prezidat de judele sătesc). - Scaunul stăpânului de moşie. C.

Instanţele de judecată transilvane sub habsburgi În perioada dominaţiei habsburgice s-a menţinut în general vechea organizare judecătorească, dar s-a stabilit cu exactitate competenţa materială şi personală a fiecărei instanţe, realizându-se ierarhizarea severă a instanţelor de judecată. În ce priveşte instanţele compuse exclusiv din elemente româneşti, în districtul Haţegului avem semnalată o instanţă locală prezidată de castelanul de Haţeg, alcătuită din 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 oameni de rând. În districtul Făgăraşului, scaunele de judecată erau compuse din 6-8 sau 12 boieri ca juraţi-asesori.

În unităţile teritorial-administrative săseşti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justiţiei s-a făcut tot pe principii autonome, scaunele de judecată fiind compuse la început din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunităţi. În sistemul organelor judecătoreşti medievale existau două categorii de instanţe speciale: cele orăşeneşti şi cele ecleziastice. 4.

1.3. Instanţele ecleziastice Justiţia laică a coexistat cu cea ecleziastică să, punându-se problema competenţelor (unele legiuiri scrise au prevăzut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).

Principiile justiţiei ecleziastice sunt: 1. În ce priveşte competenţa după persoană, preoţii puteau fi judecaţi de instanţele bisericeşti. 2.

În privinţa competenţei după materie, a rămas în sarcina justiţiei ecleziastice să judece cauzele strict legate de viaţa religioasă. 3. Nu a fost exclusă însă dubla judecare, adică atât de instanţele ecleziastice, cât şi de cele laice, completându-se reciproc şi ve¬ri¬fi¬cân¬du-se reciproc.

Aşadar era consacrată atât separarea, cât şi coope¬ra¬rea celor două categorii de instanţe. 4. În domeniile feudale bisericeşti şi mânăstireşti, potrivit imu¬ni¬tă¬ţi¬lor judiciare acordate de domnitor, justiţia se înfăptuia de către instanţele ecleziastice, cu excepţia unor infracţiuni considerate grave.

5. Şi în justiţia ecleziastică exista o ierarhie a instanţelor (cu diferite grade de competenţă). Situaţia a fost asemănătoare şi în Transilvania.

4.2. Procedura de judecată Proces în limba română provine din latinescul processus ce de¬sem¬nează activitatea de înaintare.

Prin intermediul glosatorilor din se¬co¬lul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de or¬ga¬ne judiciare anume desemnate, cu participarea părţilor, în confor¬mitate cu legea în scopul rezolvării pricinilor (identificarea şi tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi). 4.2.

1. Obiectul procesului Pentru desfăşurarea unui proces este necesară existenţa unui conflict de drept născut prin încălcarea unor dispoziţii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viaţa, proprietatea etc.) Aşadar, era necesară existenţa unui litigiu, a unui conflict între părţi.

Litigiul existent şi dedus judecăţii purta numele de gâlceavă, pricină, treabă. În dreptul cutumiar nu se făcuse încă deosebire între procesul penal şi civil şi de aceea regulile de desfăşurare erau la fel. 4.

2.2. Părţile din proces Subiecţii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori pârâş, iar pârâtului prigonit; învinuit sau învinovăţit se numea cel care comisese o infracţiune.

În Transilvania reclamantul se numea actor, iar pârâtul reus. În principiu, parte în proces putea fi orice persoană, feudalismul recunoscând capacitatea juridică tuturor oamenilor. Capacitatea de exerciţiu era însă limitată în cazul ţăranilor dependenţi şi a robilor doar la procesele având ca obiect starea lor de dependenţă.

Robii şi ţăranii dependenţi puteau fi reprezentaţi în proces de stăpânii lor. Femeia căsătorită era asistată de soţ. În schimb aveau capacitate deplină de exerciţiu femeia majoră necăsătorită şi văduvele.



4.2.3.

Chemarea în judecată Sesizarea instanţei de judecată se făcea printr-o plângere verbală ori scrisă numită pâră sau jalbă. În trecutul mai îndepărtat plângerea se făcea pe cale orală, dar începând cu secolul al XVII-lea în Transilvania şi cu secolul al XVIII-lea în celelalte ţări române plângerea scrisă se generalizează. Potrivit dreptului feudal transilvănean, acţiunea de sesizare a instan¬ţei se apropia de cerinţele legale actuale.

4.2.4.

Fixarea termenului de judecată Primind plângerea, instanţa stabilea termenul de judecată (punea sorocul, sorocea pricina). Cum însă era tradiţională şi procedura accelerată, procedura de urgenţă şi provizorie datorită necesităţii intervenţiei rapide a autorităţilor, multe pricini se soluţionau pe calea cărţilor de volnicie prin care instanţele (mai ales domnitorul sau banul) îndeosebi în materie funciară, îşi materializau hotărârea fără o judecată contradictorie. Pârâtul efectiv era atenţionat prin cartea de volnicie despre hotărârea luată, urmând ca acesta să-şi valorifice eventualele apărări ori drepturi pe calea unui nou proces.

4.2.5.

Citarea Citarea părţilor şi a martorilor în procedura obişnuită de judecată se realiza prin cartea de soroc care era înmânată acestora prin aprozi sau vătafi. Dacă procesul se amâna din cauza neprezentării părţilor acestea puteau fi aduse la instanţă prin slujbaşi domneşti, urmând să plătească treapădul în Ţara Românească sau ciubotele în Moldova, adică toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor în instanţă. 4.

2.6. Sistemul probator Un principiu fundamental al procesului era acela ca părţile să îşi dovedească susţinerile, respectiv acţiunile civile sau penale cu care a fost sesizată instanţa.

Simpla afirmaţie a părţilor nesprijinită de alte probe nu putea conducea la câştigarea procesului. Mijloacele de probaţiune cunoscute în dreptul feudal au fost: mărturisirea, jurământul părţii, declaraţiile (mărturiile) martorilor cojurătorii, blestemul şi cartea de "blestem", înscrisurile, prezumţiile şi cercetarea la faţa locului. Dreptul nostru cutumiar nu a făcut nici o ierarhizare a mijloa-celor de probă.

Nu era mai concludent un înscris, decât o declaraţie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea că recunoa- şterea pârâtului sau a făptuitorului făcea dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrării şi a altor probe. 4.

2.7. Martorii Martorii nu sunt părţi în proces, dar au cunoştinţe despre fapte pe care părţile sau instanţa le consideră concludente în soluţionarea cauzei.

Mărturia de grup era mai relevantă probator şi de aceea mijlocul de probaţiune cel mai utilizat au fost cojurătorii. La origini conjurătorii erau persoane din intimitatea şi universul social al împricinaţilor care cunoşteau obiectul şi natura conflictului, fiind interesate într-o rezolvare dreaptă şi globală a cauzei în vederea unei convieţuiri armonioase. Cojurătorii jurau că cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevărate, ei de fapt "dădeau legea".

Condiţia lor se apropia de cea a martorilor. Numărul lor stabilit de instanţă pentru a depune jurământ în fa-voarea unei părţi era de 6 sau 12, dacă aceştia confirmau susţinerile, partea adversă putea aduce un număr dublu pentru a combate pe cojurătorii din tabăra adversă. ,,Cărţile de blestem" erau de fapt nişte înscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care să pedepsească nu doar pe cel ce depune jurământ fals, ci şi familia şi rudele sale.

4.2.8.

Înscrisurile Înscrisurile sunt mijloace de probă în conţinutul cărora se arată fapte şi împrejurări concludente pentru soluţionarea pricinii. Ele puteau să emane de la autorităţi statale, bisericeşti, dar şi de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, cărţi, urice.

Era cunoscută şi procedura reconstituirii lor în caz de pierdere sau distrugere. Din practicarea justiţiei ordalice s-au născut mai întâi expresiile de "trecere prin foc şi apă" sau "punerea mâinii în foc" şi apoi au fost preluate în vocabularul basmelor şi poveştilor. 4.

2.9. Hotărârile instanţei Era posibil ca după sesizarea instanţelor procesul să se termine prin împăcarea părţilor.

Indiferent de probele administrate, odată intervenită tranzacţia părţilor procesul înceta. Singura excepţie era situaţia criminalilor notorii, în care deşi intervenea compoziţia părţilor, totuşi învinuitul era condamnat. Instanţele pronunţau o hotărâre: carte de judecată sau anaforŕ.

Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adică acea instituţie potrivit căreia după epuizarea căilor de atac hotărârea nu mai poate fi modificată. Reluarea procesului nu se putea face decât după achitarea unei amenzi către domnitor. Amenda se numea zavescă (Moldova) sau pradă (Ţara Românească).

Punerea în executare a hotărârilor se făcea de către instanţă sau de alte persoane ale autorităţii statale. 4.3.

Infracţiuni şi pedepse Până la realizarea principiului legalităţii incriminărilor şi al pede-pselor - nullum crimen sine lege, nulla pona sine lege, elaborat de Cesare BECCARIA (secolul al XVIII-lea), astăzi prezent în toate legislaţiile penale moderne. Faptele de o mare gravitate îndreptate împotriva unor valori fundamentale ale societăţii au fost considerate infracţiuni sub diferite denumiri: faptă, faptă rea, greşeală mare, vină, vinovăţie, păcat. Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele îndreptate împotriva conducătorului statului şi a temeliei organizării sociale, apoi cele împotriva vieţii şi a integrităţii corporale, proprietăţii, libertăţii persoanei, a familiei etc.



Dreptul cutumiar scinda dihotomic infracţiunile în mari (grave) şi mici (uşoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decât în dreptul penal modern. De aici şi posibilitatea interpretărilor şi abuzurilor din partea celor chemaţi să le aplice.

4.3.1.

Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului 4.3.1.

1. Înalta trădare (hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie). Subiecţi ai acestei infracţiuni erau de obicei boierii care încălcau jurământul de credinţă şi care acţionau pentru înscăunarea altui domn.

Tot hiclenie este considerată fuga boierilor din ţară. 4.3.

1.2. Lezmajestatea a constat în stingerea adusă onoarei, adusă conducătorului statului prin insultarea sau calomnierea sa.

Această infracţiune se mai numea sudalmă sau hulă. 4.3.

1.3. Osluhul consta în neascultarea faţă de poruncile domneşti.

Tot osluh era socotită şi neîndeplinirea obligaţiilor de către ţăranii dependenţi faţă de stăpânii feudali. 4.3.

1.4. Călpuzenia (etim.

turcă), constă în falsificarea monedei bătută de domnitor. 4.3.

2. Infracţiunile contra vieţii 4.3.

2.1. Omorul ("moarte de om", "ucidere") consta în suprimarea vieţii unui om sau a mai multor oameni şi a fost considerată o infracţiune gravă, "o faptă mare", motiv pentru care, competenţa de a-l judeca revenea în exclusivitate domnului.

4.3.2.

2. Paricidul consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau a fraţilor soţiei. Era considerată o infracţiune deosebit de gravă şi pedepsită prin ardere de viu.

4.3.3.

Infracţiuni contra integrităţii corporale În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum şi sluţirile de orice fel. 4.3.

4. Infracţiuni contra proprietăţii 4.3.

4.1. Furtul ("furtişag", "furtuşag") consta în luarea unui mobil din posesia altei persoane în scopul însuşirii pe nedrept; aceasta a fost infracţiunea cea mai frecventă în Evul Mediu.

Nu se pedepsea furtul de consumaţie momentană (furtul cu burta) din livezi sau vii. În schimb, era mai grav pedepsit "furtul de faţă". 4.

3.4.2.

Tâlhăria ("jaf", "jac", "tâlhuşag") este furtul prin violenţă. Datorită gravităţii se pedepseau şi gazdele celor care săvârşeau astfel de fapte, în situaţia în care cunoşteau împrejurarea că cei găzduiţi comit astfel de infracţiuni. 4.

3.4.3.

Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, mutarea şi nesocotirea semnelor de hotar. 4.3.

4.4. Incendierea caselor şi holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata dublă sau triplă a pagubei.

4.3.5.

Infracţiuni împotriva moralei 4.3.5.

1. Răpirea de fată sau de femeie. Consta în lipsirea efectivă a acesteia de libertate prin transportarea victimei dintr-un loc în altul şi "necinstirea" (violarea) victimei.

4.3.5.

2. Seducţia consta în scopul întreţinerii de raporturi sexuale. 4.

3.5.3.

Sodomia consta în raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex; infracţiune rară în istoria medievală a poporului nostru. 4.3.

5.4. Curvia sau desfrânarea.

Atât relaţiile conjugale din afara căsătoriei cât şi cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totuşi nesancţionat de societate, erau considerate ca infracţiuni şi pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile. 4.

3.5.5.

Incestul ("amestecare de sânge") consta în relaţii sexuale fireşti între persoane care potrivit obiceiului pământului nu se puteau căsători, datorită gradului de rudenie. 4.3.

6. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei 4.3.

6.1. Vicleşugul sau înşelăciunea consta în falsificarea înscri-surilor prin plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce diferite consecinţe juridice.

Era pedepsit şi uzul de fals, respectiv utilizarea unor înscrisuri false. 4.3.

6.2. Neascultarea consta în nesupunerea la executarea unei ho¬tărâri judecătoreşti, a poruncilor domneşti cu valoare juris¬dic¬ţio¬na¬lă.

3.6.3.

Jurământul mincinos ("mărturia strâmbă", "limba strâmbă") consta în fapta martorului care dădea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştie în legătură cu obiectul procesului în care era chemat ca martor. Se pedepsea cu "gloaba", respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi. 3.

6.4. Vrăjitoria consta în practicarea de procedee oculte sau de magie.

Era pedepsită nu numai dacă prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza "stricăciunea" oamenilor. 4.3.

7. Infracţiunile îndreptate împotriva religiei 4.3.

7.1. Erezia consta în abaterea conştientă de la preceptele Bisericii oficiale.

Însă firea românului fiind lipsită de fanatism reli¬¬gios (B. P. HAŞDEU), nu s-au constatat cazuri de erezii sancţionate; dimpotrivă, exista toleranţă faţă de alte religii.

4.3.7.

2. Apostazia reprezenta părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică. 4.

3.7.3.

Ierosilia sau sacrilegiul însemna profanarea valorilor bisericeşti: furturile din biserică, împreunarea trupească în biserică, întreţinerea de raporturi intime cu cinul monahal. 4.4.

Răspunderea. Răspunderea colectivă În mentalitatea populară ideea justiţiei private, nu exista. Născut popor creştin, şi-a fundamentat existenţa pe precepte biblice.



Pasul fundamental în ,,etatizarea" justiţiei l-a constituit incrimi¬na¬rea la nivelul obştilor a faptelor grave. După constituirea statelor feudale acest proces s-a amplificat fără însă a face abstracţie de regulile stabilite pe cale cutumiară. Urmare a înţelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din proprietatea făptuitorului către victimă sau rudele sale, se răscumpără vina şi astfel are loc exonerarea de răspundere.

Compoziţia s-a practicat pe scară largă în istoria dreptului românesc. În evul mediu românesc se cunosc două forme de răspundere pe¬na¬lă colectivă: răspunderea solidară a obştii şi răspunderea familială. 4.

4.1. Răspunderea solidară a obştii Începuturile oficializării justiţiei s-au datorat mai întâi ideii de solidaritate, născută la nivelul obştii în primul rând din necesităţi de autoapărare a colectivităţii.

Obiceiul pământului a consfinţit principiul că sarcina descoperirii autorilor necunoscuţi care au comis fapte penale revenea colecti¬vi¬tă¬ţii. În cazul în care autorii nu erau descoperiţi şi prinşi, era antrenată răs¬punderea penală solidară a întregii colectivităţi, prin obligarea acesteia la plata duşegubinei (o amendă substanţială). Principiul obligativităţii descoperirii şi prinderii infractorilor, precum şi predarea lor autorităţilor s-a dovedit foarte eficace, în unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinzându-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infracţiunea.

Autoritatea statală fiind interesată în identificarea autorilor, a acceptat aceste norme cutumiare relative la răspunderea colectivă, şi deşi principiul nu a fost preluat în pravile, el s-a aplicat constant generalizându-se la întreg teritoriul ţărilor inclusiv în Transilvania. 4.4.

2. Răspunderea familială Din necesităţi politice, pentru consolidarea puterii domneşti şi pentru evitarea trădărilor, în baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni şi-au permis chiar împotriva obiceiului pământului ca în cazul săvârşirii unor infracţiuni de trădare să pedepsească nu numai persoana care a comis această infracţiune, ci întreaga familie. Chiar dacă astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pământului şi legiuirile scrise au consfinţit regula răspunderii penale individuale.

4.4.3.

Răspunderea personală Un aspect important al evoluţiei dreptului penal este aplicarea individuală a pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar românesc. Această trecere de la sistemul penal primitiv în care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur vinovat arată progresul fundamental în dreptul penal. Dacă la aceasta mai adăugăm trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clară a evoluţiei dreptului penal în general.

Istoria legalităţii pedepsei poate fi privită din perspectiva a două aspecte importante: în primul rând sub aspectul precizării ei în norme de incriminare şi în al doilea rând sub aspectul individualizării ei. Sub primul aspect, sunt necesare următoarele precizări: a) Nu întotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevăzut cum anume se pedepsesc anumite categorii de infracţiuni. Altfel spus, pedepsele erau lăsate la latitudinea celui abilitat să judece astfel de fapte.

b) Multe din pedepsele prevăzute erau excesive, neexistând un raport echitabil între faptă şi pedeapsă. Aşa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea. c) Pedepsele prevăzute de cutume sau pravile erau diferite în multe cazuri în funcţie de situaţia socială a făptuitorului.

Sub cel de al doilea aspect al individualizării pedepselor, nici cutumele şi nici pravilele scrise nu precizau criterii în funcţie de care să se facă individualizarea în concret a pedepselor (în afară de condiţia socială a făptuitorului). 4.5.

Pedepsele 4.5.1.

Pedepsele corporale 4.5.1.

1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalităţile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai utilizate au fost spânzurarea şi decapitarea.

45.1.2.

Mutilarea, formă de pedeapsă receptată din dreptul bizantin în dreptul nostru cutumiar, consta în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual. 4.5.

1.3. Înfierarea consta în însemnarea vinovatului cu fierul roşu, pe diferite părţi ale corpului.

4.5.1.

4. Bătaia mai era cunoscută şi sub numele de "certare a trupului", era una dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe uliţa satului.

4.5.2.

Pedepse privative de libertate 4.5.2.

1. Ocna consta în muncă silnică în saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe viaţă.

4.5.2.

2. Temniţa consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de detenţie special amenajate. 4.

5.2.3.

Grosul era o închisoare în care ţineau arestaţi preventiv (înainte de a fi judecaţi). Boierii arestaţi preventiv erau ţinuţi în visterie sau cămările domneşti pentru mai multă siguranţă. 4.

5.2.4.

Surghiunul consta în izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putându-i-se stabili eventual un domiciliu forţat (de exemplu la o mânăstire). 4.5.

3. Pedepse pecuniare 4.5.

3.1. Duşegubina.

Începâd cu secolul al XVII-lea, noţiunea însemnă pedeapsă pecuniară se aplica unei colectivităţi. 4.5.

3.2. Gloaba consta într-o amendă care se plătea domniei fie în bani, fie în natură.

Ea se mai numea "certare cu bani sau cu dobitoc". 4.5.

3.3. Confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din patrimoniul vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora şi pierderea lor în patrimoniul domniei sau al victimei.




loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite